a

Noua generație de regizori. Răzvan Oprescu și povestea stațiunilor balneoclimaterice de altădată

- - 97- 517 vizualizari

Scurtmetrajul documentar „Trofeul Tinereții” i-a adus regizorului Răzvan Oprescu Premiul Publicului la Festivalul Anonimul 2019 și o nominalizare la Premiile Gopo 2020. Filmul vorbește cu nostalgie despre o lume aproape dispărută, lumea vacanțelor de odinioară, în principalele stațiuni balneoclimaterice din România, în compania bunicilor, drum pe care regizorul îl reface în compania prietenilor. Ce au găsit aflăm din rândurile care urmează (și, mai ales, din film!).

Inițial, documentarul trebuia „să se axeze pe amintirea staţiunilor balneoclimaterice din România, prin oamenii lor simpli, aşezati ca nişte doamne în aşteptare la colţ”, spune tânărul regizor Răzvan Oprescu. „Însă, am avut surpriza să întâlnim o tăcere şi o pustietate descrise doar de imaginile din film. Aceste oraşe trăiesc departe de o Românie actuală, într-o despărţire prietenească, tacită”, adaugă apoi. Rezultat: „un eseu intim despre iubirea nostalgică pe care o purtăm bunicilor şi vârstei la care ei erau pentru noi cei mai importanţi oameni”.

ID. Cine este Răzvan Oprescu, cum ai ales regia de film, după ce mai întâi ai absolvit Facultatea de Construcții din București?

Nu mi-a plăcut niciodată să ies eu în faţă, să vorbesc despre mine, şi mai ales la persoana a III-a. Plus că am realizat că nu e nici un nume foarte sonor, mai ales pe un generic. Îţi dă senzaţia mai degrabă a tipului de pe electrice sau a handyman-ului din echipă; cred că asta spune mai multe despre mine: sunt un băiat bun la toate, colegul de pe palier care are oricând un condensator TV… şi pe LED şi pe plasmă. Cel care stă şi în apărare şi-n atac, nu prea dă el bine cu piciorul, dar fuge pe tot terenul. Am fost mai aproape de scenă decât de baracă, în liceu am făcut teatru şi am stat pe lângă oameni care înţeleg teatrul pentru ce spune şi nu neapărat pentru ce arată. Am avut norocul de a mă lupta cu realitatea că „nu suntem frumoşi”, dar „suntem geniali” fiecare în felul nostru şi că avem acest rol în noi pe care trebuie să-l exercităm până la epuizare, şi anume căutarea. E marele plus pe care spun că l-am avut cu mine când lucrurile păreau că se concretizau într-o linie periculos şi plictisitor de dreaptă, de aceea, brusc, trăgeam stânga mult.

Nu am ales regia de film, la fel cum nu am ales nici facultatea de construcţii. La Filozofie era o coadă mult prea mare, iar la Actorie, recunosc, mi-a fost teamă de eşec. A fost, să zicem, soluţia care la momentul acela mă făcea să mă simt confortabil: construcţiile la 20, regia la 30. Să vedem ce-mi rezervă 40-ul (râde). Dar eu consider că regia e o calitate şi un aspect care ţine mai mult de ficţiune decât de documentar, acolo trebuie să înţelegi personajele, să intri în ele şi să le faci să se mişte cât mai natural într-un decor inventat… Acolo e măiestria, să-l minţi pe spectator prin adevărul jucat, iar el să creadă îndeajuns încât să se transpună, să-şi pună întrebări, să se lase înghiţit. În ceea ce priveşte relaţia de viitor, cu documentarul, cred că principiul este chiar să te distanţezi de personaje şi să le priveşti cu un oarecare spaţiu între tine şi ele, să le testezi limite, reacţii, anduranţe… Să te aduci pe tine într-un punct comun cu ele şi de acolo să pleci în direcţia pe care o vrei. Sunt adeptul unui documentar foarte personal, în care, până acum, am pus o bucată importantă din trecutul meu: funcţionez foarte mult pe nostalgie şi sentimentul care înconjoară o amintire, eu având o memorie dureros de proastă, şi agăţându-mă mai mereu de gustul unui eveniment şi nu neapărat de veridicitatea lui, acesta ajungând aproape întotdeauna să fie îmbrăcat în cuvinte pentru a fi interpretat, tradus şi, abia la final, înţeles. Pe scurt, cred că mai important decât a reda totalitatea detaliilor care compun o amintire e felul în care te-ai simţit trăind-o.

Prin februarie 2018, renunţam la jobul meu de inginer şi mă bucuram că nu mă mai prinde zăpada pe şantier şi reciteam De veghe în lanul de secară într-o canapea din bulevardul Basarabia.”

TROFEUL TINEREȚII. Cum a apărut scurtmetrajul tău Trofeul Tinereții, care îți aducea Premiul Publicului la Festivalul Anonimul 2019 și, de asemenea, o nominalizare la Premiile Gopo din acest an, la categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar?

Prin februarie 2018, renunţam la jobul meu de inginer şi mă bucuram că nu mă mai prinde zăpada pe şantier şi reciteam De veghe în lanul de secară într-o canapea din bulevardul Basarabia. Ştiam că vreau o pauză, dar în acelaşi timp doream să mă bucur şi de „un rest de maşină de serviciu”, cadou pentru încă trei luni. Trebuia să schimb un pic uleiul după nişte ani scăpaţi din mână şi credeam că o poveste cu părţi din Kerouac, Ginsberg sau Cassady, pe ton de Bukowski, va rezolva problema. Era un aer de nostalgie pe care o doream documentată, un gând că totul se închide şi are nevoie de o muzică pe fundal. Aici intră în poveste celelalte două personaje la fel de importante ca mine în acest proiect, Alin Boeru şi Vlad Ghinea, adică Baia Băieţilor, cu care, după nişte mesaje de după-amiază, am ales să plecăm prin fostele băi balneoclimaterice. 2.180 km de „calitate emoţională fină”. Problema, dacă o putem numi aşa, tichia aia de mărgăritar care ne lipsea era că nu aveam încă un nume pentru ceea ce avea să fie primul nostru documentar.Aşa că am început căutarea: am trecut prin Oraşe de cadă, arta în drum, BĂIeţeii, băi în patru uşi, oraşe de post şi chiar pulsul munţilor. Nimic nu părea ce trebuie. Dar, mai apoi, în timp ce făceam research despre Amara, mi-a picat în mână o ştire cu singurul festival de muzică uşoară desfăşurat fără oprire de 50 de ani în România – Trofeul Tinereţii. Am ştiut imediat că acesta va fi numele. După ce am găsit acel „titlu cu sens” pentru un drum în căutarea timpului, au urmat zilele fluide, petrecute pe drum, în trei prieteni. Prieteni rămaşi special pentru o petrecere cu CD-uri vechi şi alcool afumat.

„Am simţit că un testimonial al unei copilării pe drum ar da un glas acelor imagini cu oraşe fără voce.”

BUNICI, STAȚIUNI ȘI O DACIE 1100. Însă ce te-a determinat să te oprești pentru acest scurtmetraj la o reconstituire a unei lumi aproape dispărută, aceea a vechilor stațiuni cu băi balneoclimaterice, amintind, în cheie nostalgică, de vacanțele de altădată în compania bunicilor? Care este povestea din spatele scurtmetrajului tău?

Iniţial, filmările nu aveau această direcţie: să mergem pe urmele vacanţelor din copilăria mea, ci trebuiau să se axeze pe amintirea staţiunilor balneoclimaterice din România, prin oamenii lor simpli, aşezati ca nişte doamne în aşteptare la colţ. Oraşe de „tranzit uşor”. O poveste prin lumina unui parbriz de maşină. Un fost schior retras care preda tenis în Govora, un doctor balneolog din Herculane sau un fotograf de nunţi şi botezuri din Geoagiu Băi – acestea erau personajele pe care îmi doream să le întâlnesc în acest drum. Gândindu-mă la ele acum, îmi dau seama că lăsam destul de mult în mâinile providenţei. Existaseră în copilăria mea şi mă marcaseră în diferite momente. Atât. Şi, acum, speram în nişte întâlniri cu vocile acestor „rămaşi în urmă”, păstrători de familii plecate şi observatori de bar, care urmau să-şi spună poveştile anilor de mult apuşi.

Însă, am avut surpriza să întâlnim o tăcere şi o pustietate descrise doar de imaginile din film. Aceste oraşe trăiesc departe de o Românie actuală, într-o despărţire prietenească, tacită, un divorţ cu strângere de mână, în care nimeni nu mai răspunde a doua zi. E adevărat că în mijloc de martie se coborâse peste noi un cod portocaliu de ninsoare, dar, chiar şi aşa, aceste oraşe aveau o singurătate a lor, independent de vremea de afară. Şi nu am reuşit să avem contact cu vreun personaj din lista mea, aşa că am luat-o uşor pe străduţele fiecărui oraş şi am încercat să le dibuim de la distanţă, să le intuim prezenţa prin cameră.

După două săptămâni, atunci când ne-am întors acasă, am constatat că încă rămăsese caldă în mine nostalgia acelor locuri în raport cu excursiile şi amintirile din plecările cu bunici prin aceste staţiuni – un sentiment care cred că e specific generaţiei mele. Am simţit că un testimonial al unei copilării pe drum ar da un glas acelor imagini cu oraşe fără voce.

La Sângeorz Băi

PE DRUM. Despre realizarea acestui film, spuneai: „Simţeam că e nevoie de un drum, de o trecere prin porţi şi case fără de poveste, de mese la care să spunem poftă bună. Voiam să pun pe aceeaşi pagină plecarea mea dintr-un loc şi despărţirea de nişte ani, cu părăsirea unor locuri de o Românie tristă de martie. Totul printr-o strîngere de volan faţă de o Skodă neagră”. Cum a fost perioada în care ați lucrat (pe teren) pentru acest documentar, cum ai rememora-o?

Am tras o linie subţire şi ne-am oprit în Amara – Sărata Monteoru – Covasna – Băile Tuşnad – Sovata – Borsec – Sângeorz Băi – Ocna Şugatag – Băile Felix – Geoagiu Băi – Băile Herculane – Băile Olăneşti – Băile Govora.

Drumul e cu totul altă poveste, şi mai presus de toate, cred că el e adevăratul motiv pentru care facem acest proiect, Baia Băieţilor, în fiecare an. În momentul în care pui trei băieţi care se ştiu de aproape 18 ani în aceiaşi câţiva metri pătraţi, îi laşi pe şosea de dimineaţa până seara şi apoi îi cazezi în aceeaşi cameră nu are cum să nu iasă un road movie în sine. Avem atâta bagaj fizic şi emoţional după noi încât abia de ne mai vedem în maşină. În această sfântă treime de cartier este minunat să te pierzi prin pădure pe un drum de munte fără semnal, să te împotmoleşti în zăpadă, să demontezi aerul condiţionat când nu găseşti telecomanda, să derapezi pe vreun drum comunal, să te cazezi la margini de oraş, să vezi Pintea pe Prima TV şi să te îndrăgosteşti de vocea Anuţei, să mergi ca la raliu pe drumuri pline de zăpadă prin munţi şi, în final, să vezi că încă mai există oameni care te bagă în spălătorie, printre cearşafuri atârnate, să le vezi murăturile. Drumul are acest gust tare care nu te lasă cu dureri de cap a doua zi.

„Am avut o copilărie de bloc, cu pat supraetajat şi linoleum pe hol. Cu vecini ciudaţi şi o administratoră poloneză, cu mulţi câini în parcare, cu zăpadă de Crăciun şi plecat la mare la 4.00 dimineaţa.”

ÎNTOARCERE ÎN TIMP. Cum îți amintești azi de copilărie sau de anii de liceu, la Ploiești?

Am avut o copilărie de bloc, cu pat supraetajat şi linoleum pe hol. Cu vecini ciudaţi şi o administratoră poloneză, cu mulţi câini în parcare, cu zăpadă de Crăciun şi plecat la mare la 4.00 dimineaţa. Mi-au lipsit copiii de la scara blocului. Nu ştiu de ce, dar nu prea ieşeam în spatele blocului. Poate pentru că îl prinsese poliţia pe unul dintre vecini cu vreo 150 de butoaie de motorină în apartament şi de atunci nu prea a fost interacţiune prin bloc. Mai jucam şah cu olimpicul de la 5, deşi era teribil de plictisitor pentru că mă bătea constant, dar mă obliga mama. Clasele I-VIII le-am făcut la o şcoală care era vizavi de bunici, deci am cam stat la ei o perioadă lungă, marcată de un număr impresionant de sandwich-uri care au înfundat aerisirea de la baie, casa liftului sau WC-urile de la şcoală. Intr-o notă pozitivă, eram cel mai slab din clasă, ceea ce nu mai pot spune despre mine azi. Ştiu că dormeam la ei cel puţin o dată pe săptămâna, şi asta cu timpul a devenit tot mai greu, având în vedere că ora de culcare era 10.00 şi nu aveam nici televizor în cameră.

În Covasna

La liceu simt că m-am emancipat: puteam să stau acasă, chiar şi singur, se construise acolo o relaţie de încredere cu ai mei şi părea că evoluăm, deşi tata continua să mă tundă periuţă. Dar odată ce am intrat în trupa de teatru, am trăit, în sfârşit, o adolescenţă normală. Ajungeam noaptea acasă mirosind a ţigări, mă certam sistematic cu părinţii pentru că aveam părul lung, în weekenduri eram la repetiţii, deci duminica aveam, inevitabil, discuţia despre „ce vreau eu să fac cu viaţa mea”, dar a fost perioada aceea pe care nu o să o uiţi. N-ai cum să o uiţi: trenurile alea fără aer condiţionat şi pline de fum până în Vamă sau în Sighişoara, prieteniile adevărate şi dramele grele dintre bănci, fata de la J şi concertele de la Sala Sporturilor. Şi aceste nostalgii sunt sigur că vor apărea cândva pe ecran. Altul decât cel al telefonului unde mai retrăiesc când şi când perioada, prin conversaţii cu prietenii sau mesaje uitate şi regăsite.

„The Wannabes, un grup de prieteni iubitori de artă şi, în special, de film, care nu lăsau bariere instituţionale să stea în calea scurtmetrajelor pe care le aveau ei în minte.”

THE WANNABES. Ce ne poți povesti despre ei?

Wannabes a fost un proces în devenire, descoperire şi reconfigurare. După facultăţi, când începusem să reînnod relaţiile cu vechii colegi de trupă de liceu, Vlad a dat peste un concurs de spoof-uri după filme, organizat de un brand de whiskey. Ne-am adunat rapid în jurul unei idei simpatice care punea în scenă varianta noastră pentru filmul The Birds, de Hitchcock şi am câştigat premiul I cu el. Ne-a gâdilat puţin sentimentul şi-am zis că mai vrem. Au urmat alte concursuri de spoof-uri şi scurtmetraje pe care le-am câştigat sau la care am ajuns pe podium. Ne simţeam bine improvizând nişte scenarii şi punându-le în scenă noi, de capul nostru, produsele finale fiind primite mereu cu efervescenţă şi bucurie de cei care ne urmăreau. Şi-atunci ne lipsea mai susmenţionata tichie de mărgăritar onomastică. Cum să ne numim? Cine suntem noi? Cei ce vor să fie… mai mult decât sunt! Mereu „mai mult” – The Wannabes, un grup de prieteni iubitori de artă şi, în special, de film, care nu lăsau bariere instituţionale să stea în calea scurtmetrajelor pe care le aveau ei în minte. Uşor, uşor am crescut şi-am ajuns să facem spotul oficial penru una dintre ediţiile TEDx România, câteva clipuri muzicale, campanii pentru diverse ONG-uri. Lucrurile au tot escaladat, suprapunându-se cu muncile noastre corporatiste care ne plăteau chirii şi deplasări pe la filmări şi, cumva, toată operaţiunea a suferit o implozie. Am rămas cu prietenia pe care o aveam şi-nainte de formarea grupului, direcţiile artistice fiind duse mai departe în formule mai mici.

La Tușnad

REGIZORII DE LA CARE AI ÎNVĂȚAT. Care sunt regizorii (de oricând și de oriunde) de la care consideri că ai avut cel mai multe de învățat până acum? Ce ne poți spune despre întâlnirea cu Cristi Puiu?

Nu pot spune că am învăţat, pentru că în general a învăţa înseamnă să existe şi partea de a pune în operă, de a exersa, ceea ce nu aș zice că se aplică în cazul meu, dar pot spune că m-a atins până spre coaste modul lui Haneke de a spune o poveste, chiar şi în spatele unei uşi închise. E atâta intimitate şi gest, încât nici nu am nevoie să-mi arate ceea ce vrea să spună. Acesta pentru mine e adevăratul sens al cinema-ului, să reuşesc să exprim o stare fără prea multe artificii fizice, să nu încarc masa cu prea multă veselă. Werner Herzog şi felul în care îşi narează filmele, atât de rece şi totuşi incluziv, pare un copil care nu poate pune în cuvinte ce a vrut să deseneze, dar ţine neapărat să-i vezi nebunia de pe foaie. Şi poate Béla Tarr – nu cred că e cineva care să pună mai bine în valoare griul şi vântul, îmi dă senzaţia unui continuu câmp măturat.

Cu Cristi Puiu a fost ca în cazul unei prelegeri date de un profesor genial, genul care ştie că pe lângă farfuria de informaţie trebuie să-ţi mai dea din când în când şi nişte linguriţe cu miere. A pornit ca un curs de scenaristică, dar s-a transformat într-un fantastic omagiu al întrebării „de ce?”. De ce spun asta, de ce acest nume, de ce acum şi nu mai târziu, de ce aici? Fiecare rând, fiecare bucăţică de replică era chestionată – atunci am înţeles, de fapt, de ce-mi plac atât de mult filmele lui, nimic nu e la întâmplare, nimic nu rămâne acolo pur şi simplu, cum de altfel suntem şi noi, în vieţile noastre. Nu facem un lucru pur şi simplu, avem întotdeauna o motivaţie, un resort pentru care acţionăm, strâns legat de natura noastră, educaţia, contextul. În fine, şi felul în care ne citea scenariile, interpreta fiecare replică, nu doar o citea, încerca să o trimită prin filtrul lui şi apoi să o spună; m-a impresionat cum reuşea să reproducă exact tonul şi modul în care aş fi vrut eu s-o zică personajul, iar pauzele de ţigară erau atât de savuroase… Sigur, sună siropos, dar au fost momente în care mă simţeam ca în Dead Poets Society, mai spartan aşa, cu nişte înjurături scăpate, nu chiar dramatic şi nici la costum; adică, nu-ţi venea să spui „oh captain, my captain!”, dar un „Şefule, trăiască şefu!” tot ai fi zis. Oricum, pe cât de wow a fost tot cursul, am intrat într-o stare atât de introspectă, încât nu am mai scris nimic o lungă perioadă. Ce-i drept, tot el mi-a spus că e bine să-ţi alegi idolii cât mai departe de tine.

La Amara

CINEMA AUTOHTON. Cum vezi cinematografia de la noi, din ultimii ani? Ce îți place în mod deosebit și, dimpotrivă, ce i-ai reproșa?

Nu mă arunc în reproşuri, că nu e locul, şi nici nu aparţin neapărat acestei industrii, dar uitându-mă la zona de documentare, îmi plac mult filmele care ne ating pe noi ca naţie, de aceea mă prind demersurile lui Porumboiu în direcţia fotbalului, Al doilea joc şi Fotbal infinit, poate şi pentru că al doilea produs Baia Băieţilor are ca punct central acest sport şi pentru că spune foarte mult despre România. În aceeaşi măsură, Nora Agapi m-a cucerit cu Timebox, a scos din mine micul hoarder pe care încerc de ceva timp să-l înec. Colectiv, de Nanău, a reuşit să mă strângă într-un colţ, să mă facă să mă simt atât de inconfortabil cu mine cum doar Toto şi surorile lui a mai putut. Şi ca o mică bomboană la final, m-a bucurat scurtmetrajul fraţilor Groves, Opinci – aşa coloană sonoră bună la un scurtmetraj de mult nu am mai auzit.

„Baia Băieţilor e un proiect bicefal, bazat pe o prietenie veche şi pe o nevoie constantă de poveşti.”

BAIA BĂIEȚILOR. Despre ce e vorba și ce planuri aveți pentru viitorul apropiat?

Baia Băieţilor e un proiect bicefal, bazat pe o prietenie veche şi pe o nevoie constantă de poveşti. Prima parte stă în echilibru triptic între Răzvan, Vlad şi Alin, care se ştiu din clasa a IX-a, care au fost împreună într-o trupă de teatru şi-n multe excursii la Sighişoara, care au ciocnit pahare pe la festivaluri de film, teatru şi muzică, au făcut spoof-uri împreună, şi-au trecut în jurnalele personale mai multe aniversări, petreceri surpriză şi cafele matinale prin gări sau centre turistice europene. Facem totul in-house, ca nişte băieţi de cartier care tocmai şi-au făcut o trupă de rap; de la produs, filmat, tras sunet, montat, aranjat şi trimis prin festivaluri, căutat muzică, comunicare, PR. Nu prea ne pricepem la sound design, mixaj, aşa că „externalizăm” acest serviciu, dar în rest totul e în această formulă de 3, chiar şi scriptul sau regizatul, nu pot spune că sunt atribuite 100% unuia dintre noi, pentru că suntem într-un permanent debate şi brainstorming. Pentru Trofeul Tinereţii, Vlad a fost voice over-ul care mă cutremură de fiecare dată şi băiatul din spatele camerei şi butoanelor, Alin a tras de script şi l-a învârtit până a ajuns în forma finală, tot el ţipă în sus şi-n jos şi documentează plecările noastre pe toate platformele de comunicare ca lumea să ne vadă. La mine au rămas harta, cazările, căutarea de locaţii, respiraţia din ceafa lui Vlad când regla cadrul şi amintirile ce trebuiau puse în cuvinte şi contur al imaginii. E un tutti frutti care pentru noi funcţionează, discuţiile pe textul de pe voice over, cadrele şi locurile de unde tragem, montajul, lungimea… Totul e într-o ceartă sau comuniune strânsă. Uneori simţim că fiecare proiect are mai degrabă un project manager care punctează nişte direcţii sau trage mai mult de ceilalţi doi, decât un regizor sau un scenarist.

Răzvan Oprescu, Alin Boeru, Vlad Ghinea (Baia Băieților)

A doua parte a pornit tocmai din trupa de teatru în care am început să fim noi, să ne căutăm şi să vedem unde ne stau mai bine picioarele, unde căutam poveşti permanent şi improvizam constant, atât în exerciţiile de pe scena teatrului Equinox din Ploieşti, cât şi după, când făceam chetă pentru bere. În 2018 am hotărât că vom pleca două săptămâni prin ţară să vorbim cu diverşi oameni despre staţiunile balneoclimaterice şi vom încerca un documentar cu iz de reportaj despre situaţia lor actuală. Cum povesteam mai sus, negăsind subiecţii în locaţiile în care ajungeam, totul s-a transformat într-un eseu intim despre iubirea nostalgică pe care o purtăm bunicilor şi vârstei la care ei erau pentru noi cei mai importanţi oameni. Plecarea a răscolit în noi lucrurile şi faptul că publicul care s-a întâlnit vizual şi auditiv cu proiectul a rezonat cu el ne-a bucurat şi mânat să vrem să facem altele. Ştiţi cum e, unii au ca hobby pescuitul şi fac tot posibilul ca cel puţin o dată pe an să plece o săptămână pentru a se bucura de el, noi avem ca hobby plecatul prin ţară cu o cameră pe umăr, câteva sticle de whiskey şi muşchiul povestitor încordat timp de două săptămâni… şi pescuitul!

Odată ce se vor aranja lucrurile pe făgaşul lor normal, acela pe care-l ştiam înainte de pandemie, plănuim să reluăm treaba mai aplicat:

1. Am terminat montajul la cel de-al doilea proiect filmat anul trecut (Baia Băieţilor 2 sau BB2 cum îi spunem noi), un scurtmetraj documentar cu stadioane şi oamenii pierduţi în timp, în jurul unor echipe de tradiţie din fotbalul românesc. Mai avem de lucru pe sound design şi apoi începem să-l trimitem prin festivaluri, cu speranţa că tot acest circuit se va revitaliza.

2. Să creionăm mai bine cel de-al treilea proiect al nostru şi, dacă toate lucrurile se aliniază, în octombrie să ne urcăm din nou în maşină şi să plecăm pe drumuri ce pornesc din noi şi nu ştim unde se termină.

La Geoagiu Băi

IZOLARE. Cum sunt pentru tine aceste săptămâni de izolare? Cum îți petreci timpul?

Am de bătut propriul record de privit pe balcon zilele acestea, bine că măcar am parcul vizavi şi am ceva activitate ornitologică pe acolo. M-am întors la pixul pe hârtie, umplu un caiet cu copertă verde şi am redescoperit biroul de lângă pat pe care nu-l mai folosisem de ani. Ca majoritatea lumii (cinematografice) de astăzi scriu un scenariu pe care abia aştept să-l recitesc peste nişte luni, când voi scăpa de statul în casă – sunt sigur că angoasa asta pe timp de izolare s-a strecurat şi printre rânduri. Încerc să finalizez un curs online de desen (nu ştiu de ce, dar întotdeauna m-am văzut cu cărbunele în mână, desenând pereţii) şi, nu în ultimul rând, încerc să învăţ să încleiez parchet – nu de alta, dar, după atâta mers prin casă, l-am zăpăcit şi scârţâie tot.

REGIZOR, ÎN ROMÂNIA. Ce ți se pare ofertant pentru un tânăr regizor în România mileniului III și ce ți se pare problematic, îngrijorător?

Ce mi se pare ofertant acum e accesul la tehnologie şi resurse, posibilitatea de interconectivitate umană via internet şi reţele sociale, apariţia workshopurilor şi laboratoarelor de dezvoltare de proiecte pentru tineri regizori/scenarişti. Ce mi se pare îngrijorător e fix acelaşi lucru, aceeaşi enumerare de lucruri care pot fi folosite prost şi înţelese greşit. E o sabie cu două tăişuri – una cu care îţi croieşti drumul prin stufăriş, dar şi una cu care îţi poţi face hara-kiri accidental.

FILME-CULT. Care sunt filmele cult pentru tine, pe care le-ai recomanda și altora? De ce acelea?

O să scriu o mică listă, recunosc că au contribuit şi Alin cu Vlad, să zicem că e lista din Baia Băieţilor:

The Tribe (regia: Myroslav Slaboshpytskiy), pentru că se întoarce cumva la originile cinema-ului și-și spune povestea fără să se folosească de cuvinte.

Moartea Domnului Lăzărescu (regia: Cristi Puiu), pentru onestitatea și empatia cu care Cristi Puiu tratează un subiect de care toți ne-am lovit sau ne vom lovi cândva.

Time of the Gypsies (regia: Emir Kusturica), pentru poezie și umorul pur balcanic.

Funny Games (regia: Michael Haneke), primul, în germană, pentru că m-a ținut aproape două ore lipit de ecran cu inima-n gât.

Mommy (regia: Xavier Dolan), pentru lejeritatea cu care Dolan jonglează cu limbajul cinematografic pentru a spune o poveste greu de spus.

Der siebente Kontinent (regia: Michael Haneke), pentru că oricât de obişnuiţi am părea, în adâncul nostru se-ntâmplă lucruri grele

Requiem for a Dream (regia: Darren Aronofsky), pentru că niciodată nebunia nu a sunat mai bine

Pina (regia: Wim Wenders), pentru că nu am crezut că dansul modern poate fi atât de captivant.

În 2018 am hotărât că vom pleca două săptămâni prin ţară să vorbim cu diverşi oameni despre staţiunile balneoclimaterice şi vom încerca un documentar cu iz de reportaj despre situaţia lor actuală.”
Răzvn Oprescu, regizor

Fotografii: Trofeul Tinereții / Baia Băieților

97 recommended
517 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan