Oricând ar putea scrie o carte a propriei vieți și cu siguranță ar deveni bestseller. Povestea Ofeliei Cozma este una presărată cu tot felul de intemperii, este un labirint frumos din care a ieșit, iar acum se odihnește, plimbându-se prin zilele care vin.
„Viețile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate cu o panglică de măsurat fără semne pe ea. Am o viață. Iată, iau părți din ea și, povestindu-le, le scot în lume; pun semne pe panglica vieții mele. O fac cu gândul că ar putea fi folosite ca unități de măsură. Veți afla, astfel, cum este viață voastră față de a mea. Veți avea o panglică de măsurat cu semne pe ea. Și invers”, mărturisește Ofelia pe blogul ei, www.askofelia.com.
A fost inginer, agent de asigurări, specialist skincare pentru familia regală din Kuweit, dar și profesor la Școala Britanică din Kuweit. Este cunoscută sub numele de Lady O. și cei care o cunosc chiar de nu știu povestea din spatele acestui apelativ cu izul sângelui albastru, poate descoperi visual de ce Ofelia Cozma s-a trezit a fi strigată așa.
A revenit în România, în Iași, orașul ei de suflet, după aproape două decenii de ședere în Orientul Mijlociu. A depășit onorabil un diagnostic crunt – cancer, și-a pierdut omul de lângă ea în brațe, a continuat, iar dacă vreodată au curs lacrimi pe obrazul ei, au fost picături cristaline văzute de pereții casei, de un câine, până deunăzi și de lucrurile cărora ea le dă viață.
Constant și-a prioritizat viața, s-a adaptat, s-a acomodat, exact ca în Teoria lui Piaget: asimilare și acomodare….schimbând, uneori, ordinea.
Iubește copiii, oamenii sinceri, momentele în care este surprinsă de un gest, animalele, este o iubitoare de artă în toate formele ei, un ﮼spectator fidel al pieselor de teatru și al concertelor, dar și un consumator de mâncăruri bune”, un om bogat în principii morale și de viață.
Prin 2017 era asociată cu acum celebra Lyn Staler – o profesoară în vârstă de 65 de ani, din New York, care a devenit icon din întâmplare, după ce a fost confundată cu o personalitate din lumea modei.
Este una și aceeași persoană: Lady O. care își spune vârsta, dar nu o arată niciodată, iar Ofelia care te sfătuiește la orice oră din zi sau din noapte.
﮼Tinerii din ziua de astăzi sunt fantastici! Dacă ne ocupăm de ei cu păsare și cu argumente, vedem tinerii minunați pe care îi avem în multe locuri. Eu îi întâlnesc (mă rog, îi întâlneam) în licee, la facultate, acolo unde mergeam înspre ei. Unii sunt debusolați, derutați, alții sceptici, cei mai mulți însă, senini și entuziaști. Dar toți, absolut toți au nevoie de atenție. Este datoria noastră să le ușurăm calea, să le încurajăm direcția bună, să le oblojim juliturile căderilor, să le arătăm ce a lipsit atunci când nu a ieșit bine și ce a fost bine, atunci când a fost bine. Să le dovedim că ne pasă. Să le arătăm că, de fapt, alergăm în aceeași direcție, cu același scop: acela de a se cunoaște, de a se căuta, de a se găsi. Abia atunci vor avea încredere în noi și de-acolo-ncolo, lucrurile vor veni de la sine, panourile de ceață se vor dizolva”, spune atât de tandru Lady O. în interviul acordat astăzi.
Cu ce se diferenția copilul Ofelia de ceilalți?
Am fost un copil vesel, care, până a mers la școală, a stat mult la țară, împreună cu fratele și cu o droaie de verișori.
Faptul că eram mioapă și am început să port ochelari m-a marcat, fiindcă aveam niște ochelari greoi și urâți și eram printre foarte puținii copii care purtau ochelari pe atunci (mai bine de 50 de ani). Eram strigată de copii „aragaz cu patru ochiuri”, ”ochelarista”, „năsoasa”, tot timpul îmi cădeau pe nas, fiind foarte grei. Nu puteam să fac o seamă de sporturi, asta mă izola la unele activități. Nici azi nu știu să merg pe bicicletă, de exemplu. N-am patinat, n-am schiat, n-am făcut sporturi de echipă, la care riscul era ridicat de a mă izbi de ceilalți sau de a cădea. Erau alte vremuri, greu de imaginat pentru mulți dintre cititorii noștri.
Eram un copil curios și conștiincios. Am scris (am câștigat mențiune la faza națională în clasa a III-a), am pictat (am primit o tabără la Năvodari- care era cea mai râvnită la vremea aia pentru o expoziție în școală), am scris la „Gazeta Matematică”, am fost la „Casa Pionierilor” din Tecuci la Clubul de Țăsături, cel de Aeromodele și la Karting (la care am fost campioana Moldovei, titlu câștigat la Iași, pe stadionul din fața casei de acum).
Am fost genul de copil care nu trebuia împins de la spate sau verificat dacă și-a făcut lecțiile sau ghiozdanul. Asta cred că a fost, de fapt, cauza unei nesiguranțe cauzate de timiditate, care m-a însoțit toată viața, de aici identific eu că ar fi această pemanentă grijă de a face lucrurile cât pot eu de bine. Răspundeam bine la o vorbă bună. Așa am rămas și acum, sunt foarte sensibilă la gesturi mărunte, care mă fac să simt că exist și că sunt un om care contează.
Cuantificat, cât înseamnă educația pe care o primești în familie, pentru a fi OM în societate? Știm că mama dumneavoastră a fost învățătoare, dar una aparte. Și în prezent o regăsim extrem de elegantă, chiar și când nu sunt reflectoare.
Educația primită acasă este foarte importantă, fiindcă mimetismul este mecanismul care funcționează cel mai simplu și mai direct la copii. Copiii au tendința naturală de a imita și de a copia ce văd că fac ceilalți, în special oamenii mari. Și, cum ceea ce vedem și în mod constant are cele mai mari șanse să ne devină obișnuință și fel de a fi cu tine și cu ceilalți, contează mult ce vezi acasă. Fără exagerări, părinții noștri (eu am un frate) ne-au învățat ce au crezut ei că este important pentru devenirea noastră. Și ne-au învățat să nu ne oprim niciodată din a învăța de oriunde. Ceea ce fac și azi, doar că acum, cu experiența și cunoștințele dobândite, știu că în viață contează nu doar ce faci sau spui, ci și ce nu faci sau ce nu spui.
Ce se visa să fie tânăra Ofelia?
Legat de întrebarea asta, tot ce pot spune este că toate dorințele mele pentru adultul Ofelia aveau un punct comun: să fac ceva care să mă poarte în lumea largă, să trăiesc într-un oraș cu viață culturală dinamică, să văd lumea și frumusețile ei. Poate că la bază stătea dorința și curiozitatea de a cunoaște și de a afla cât mai multe. Să nu uităm că am copilărit și crescut în anii ‘60-’70, în 1985 am terminat facultatea. Și mai știu că, încă de pe atunci, îmi doream lucruri care erau „nișate”, evitam ceea ce era popularizat în exces (nu intră în discuție temele care trimit la educare și înstruire), aveam un soi de spirit de frondă, care mi-a rămas până acum, la uniformizare și depersonalizare. Cred că așa mi-am format stilul meu bine definit și recognoscibil. Un mix de clasic și eclectic în tot ce fac și în ce refuz să fac
Cum a apărut dragostea în viața dumneavoastră? Când ați invitat-o să ia loc și i-ați promis veșnicia?
Atunci când a apărut soțul meu, cel care a știut nu doar să se uite la mine, ci să mă și vadă. M-a cerut de soție după nici o lună de când ne-am cunoscut. M-a luat de mână și m-a dus acasă, m-a învățat și pe mine să mă văd. A fost omul care m-a făcut să pară că totul este ușor și rezolvabil. Sentimentul ăla îmi lipsește cel mai mult. Nu i-am promis veșnicia, ea a venit așa, odată cu viața noastră. Și cu moartea lui.
Sunteți un om foarte loial, în orice. Este un defect asta? Cât ați avut de pierdut pentru că ați fost verticală, loiala și rațională? (Întrebare generală, pentru tinerii care nu știu ce valori să își educe).
Da, sunt un om loial. Lucrul ăsta mi-a adus și prejudicii, fiindcă au fost situații în care am fost o țintă ușoară pentru oamenii care speculează slăbiciunile cuiva. Iar onestitatea și lipsa ipocriziei sunt considerate slăbiciuni, de către oamenii fără morală și scrupule. De fiecare dată îmi propun să nu mai fiu așa dezarmată și să țin garda puțin ridicată, dar nu prea îmi iese. Încă tratez oamenii plecând de la premisa că sunt cinstiți și corecți. Nici nu aș vrea să mă schimb. Țin la principiile care m-au ghidat până aici. Și-mi place candoarea asta a mea, nefirească pentru un om care se apropie de 60 de ani.
Mai cred că am vocația prieteniei. Sunt un bun prieten. Loial, de nădejde. Și aș vrea ca cei care mă consideră prietena lor, să simtă asta.
Putem citi pe blog-ul dumneavoastră de unde a apărut Lady O, tocmai de aceea vă voi întreba: Cât v-a „responsabilizat” să vi se spună așa?
Este responsabilizare în sensul în care, știind că impactezi oamenii, devii conștientă și de faptul că orice spui sau faci poate fi folosit împotriva ta, de aceea mă folosesc adesea de dreptul de a nu vorbi 🙂 În momentul în care devii cunoscut de mai mulți oameni, dintre care pe unii poate că nici nu-i știi, consider că este de bun simț să fii atent cu felul în care te expui. Norocul meu este că, între „Lady O.” și „Ofelia” nu sunt discrepanțe, „ele” fiind la fel, îndiferent unde se află: dincoace de pereții casei, cu elevii la școli, în tramvai, pe social media, la un spectacol, pe stradă, la un eveniment cu socializare sau în curtea blocului.
Sunteți o emblemă pentru tânăra generație, și totuși nu era digitală perioada în care deveneați storyteller, personal shopper sau efectiv femeia care se trezea perfectă. Puteați fi dumneavoastră cea care dădea tonul atunci când s-a dat liber la influencing și cu toate acestea ați rămas modestă…De ce?
O, nu, dimpotrivă, poate că o parte din simpatia de care mă bucur se datorează tocmai faptului că nu proiectez imaginea unei femei perfecte, cu o viață perfectă, ci a uneia care a trecut prin multe, are multe probleme și angoase, dar se agață și potențează ce are bun la îndemână. „Fă rai din ce ai!” este ceea ce am încercat mereu. Altfel spus, „avem o situație, cum o gestionăm cu resursele din dotare, frumos, echilibrat, cu deranj minim și cu efect maxim?” Am credința că se poate trece și prin bune, dar și prin durere, cu grație și spirit. Să găsești soluții pentru situațiile în care te aduce viața, cred că asta ne diferențiază.
De ce am rămas în spate? Fiindcă eu știu că am făcut, într-un fel, influencing, încă de pe când nici nu știam că așa se numește. Fără să-mi fi propus. Pur și simplu așa a fost. Ca oamenii din jur să îmi ceară părerea, să mă întrebe, să meargă pe mâna mea. Și asta, cu mult înainte de era internetului. Iar aici nu vorbesc despre haine, ci despre cum fac eu tot felul de lucruri, de la amenajarea spațiilor în care am locuit, cum și ce cumpăr, cum și ce nu cumpăr, cum mă comport, cum gestionez o situație, tot felul de sfaturi.
Și fiindcă nu mi-am fixat un obiectiv, pe care influencerii îl cuantifică în numărul de followers, subscribers, likes și inimioare. Dacă ne luăm după asta, eu sunt departe de a fi un influencer.
Pe de altă parte, sunt conștientă de faptul că impactez oamenii, propovăduind cu mulți ani înainte de Era Influencing și, mai cu seamă, cu mult înainte de pandemie, o viață bună a ta cu tine însuți. Sunt foarte puțini cei care au știut să vadă la mine mai mult decât niște haine și accesorii frumoase, interesant și armonios combinate și purtate bine. Dar tocmai aceia sunt și cei care sunt sau mi-au devenit prieteni.
Am avantajul că nu mă mână nimic în cursa asta pentru influencing. Îmi permit libertatea asta, să nu depind de cât sunt de anturată, de cât de des și de peste tot mă duc, de alianțe conjuncturale, de izolare.
Atunci când te-ai dezvoltat în timp, etapă cu etapă, critic, așezat și echilibrat, fără să fi ars etape, fără să te fi grăbit, nu prea mai există riscul de-a te lua faima influencingului de cap, rămâi tu, cel care esti mereu, bine ancorat în realitate. Se întâmplă, fără ca eu să schimb ceva la mine, la felul meu de a fi și de a trăi zi de zi. Nu este ceva „contre coeur”. Iar ăsta este luxul pe care mi-l permit și singurul la care țin, după o viață ca un labirint din care am reușit să ies zdrelită, ridată, dar teafără. Iar acum mă odihnesc, plâmbându-mă prin zilele care vin. Da, am spus bine „lux”, fiindcă libertatea asta chiar este luxul meu și singurul la care țin. Iar cei care mă cunosc de-adevăratelea și știu că sunt o hedonistă, știu și că luxul nu este legat de lucruri costisitoare, ci de libertatea de a nu rămâne acolo unde nu mai pot să zâmbesc.
Ne puteți spune, în linii mari, cum a fost experiența din Kuwait? Ce vă lipsește de acolo și ce dor duceți?
Pentru mine, Kuwait este și va rămâne mereu locul în care mi-am trăit viața de adult și de familie. De aceea mereu voi fi subiectivă. Și mereu îmi va lipsi. Dar cel mai mult îmi lipsește calitatea serviciilor. Mie mi-a fost mai ușor acolo decât aici, în țara mea. Nu făceam atacuri de panică atunci când se defecta ceva în casă, ori când aveam de rezolvat o problemă medicală sau orice altceva care implica un serviciu plătit sau implicit. Ba pot spune că, după ce a murit soțul meu, la toate înstituțiile, rezolvam lucrurile mai lesne decât înainte. Aici, asta este o vulnerabilitate greu de surmontat.
Duc dorul siguranței și a calității vieții noastrei, care era dată de stabilitatea veniturilor și a cheltuielilor, faptul că te poți bugeta te scutește de multe surprize și frământări, asigurându-ți starea de a te ocupa de lucruri care chiar contează. Duc multe doruri… Al mării. Al serilor târzii prin souk. Al oamenii veseli. Al rutinei tihnite, în ciuda bolilor, a lucrurilor care ne lipseau sau a vârstei.
Sunteți o enciclopedie vie, fără dubiu. Aveți un model după care v-ați ghidat? Un om, o femeie…
Nu pot spune că am avut un model, dar cu certitudine că port influențele multor oameni de la care am învățat și ce să fac, și cum să nu fac unele lucruri pe care le folosesc în felul în care sunt șă trăiesc acum. Mama, desigur, apoi unii profesori și mulți oameni întâlniți oriunde m-a purtat viața. Mereu am purtat și port cu mine ceva din curiozitatea și din uimirea copilului dornic să afle lucruri. Și acum am mereu un caiet și un creion la îndemână, în care iau notițe dintr-o emisiune la radio, comentarii pe social media, un live interesant, despre un film, un nume, un loc. Sunt un învățăcel conștiincios și neobosit!
Cum e Iașiul pentru Ofelia Cozma?
Iașiul meu este cel mai frumos oraș din România în care iubesc să trăiesc. Este cosmopolit, are viață culturală, este infuzat cu tinerețea celor 70k de studenți (în vremurile normale), are Copo-ul, dar, mai ales, are mulți oameni buni. Este dinamic și omenos. Este orașul care m-a adoptat și în care vreau să rămân toată viața. Îmi place să călătoresc, dar Iașul rămâne oaza mea.
Dacă ar fi să învestiți în ceva, în ce ați face-o?
Mereu am investit în oameni. Din timpul meu, din cunoștințele mele, din experiențele mele. Să mentorezi oameni, să modelezi caractere, deși este o investiție greu cuantificabilă, aduce un profit însemnat. Un profit social. Sunt un antreprenor social.
Dacă vorbim și despre bani, tot investiția în Educație consider că este o investiție cu efecte multiple și de durată, care mișcă și ridică societatea în ansamblu.
După ce motto vă ghidați? Sau care este citatul dumneavoastră preferat?
Elegance is an attitude. Este și motto-ul pe care l-am pus la blog.
Să traiești bine cu tine. Nu în sensul de suficiență, ci să faci lucrurile care ți se potrivesc natural, care se potrivesc și cu ceilalți, chiar dacă asta ți s-ar părea că îți cauzează la un moment dat. Să funcționezi pe un drum care și se potrivește, altfel totul va fi chinuială care istovește și ori clachezi, ori cazi grav. Pentru asta, însă, trebuie să te afli, să te analizezi, cu puncte forte și puncte slabe, ca să știi ce să faci cu tine. Să îți dai seama când faci tâmpenii, este condiția sine qua non pentru a nu le repeta. Să nu insiști să fii pe placul tuturor, fiindcă nu vei reuși. Fă doar ce știi tu că e bine și fă bine
Cum vedeți tinerii din ziua de astăzi? Mai ales că ați fost didact la atâtea generații.
Sunt copii buni. Dacă ne ocupăm de ei cu păsare și cu argumente, vedem tinerii minunați pe care îi avem în multe locuri. Eu îi întâlnesc (mai bine zis îi întâlneam, până în luna martie) în licee, la facultate, acolo unde mergeam înspre ei. Unii sunt debusolați, derutați, alții sceptici, cei mai mulți însă, senini și entuziaști. Dar toți, absolut toți au nevoie de atenție. Este datoria noastră să le ușurăm calea, să le încurajăm direcția bună, să le oblojim juliturile căderilor, să le arătăm ce a lipsit atunci când nu a ieșit bine și ce a fost bine, atunci când a fost bine. Să le dovedim că ne pasă. Să le arătăm că, de fapt, alergăm în aceeași direcție, cu același scop: acela de a se cunoaște, de a se căuta, de a se găsi. Abia atunci vor avea încredere în noi și de-acolo-ncolo, lucrurile vor veni de la sine, panourile de ceață se vor dizolva.
Ce lipsește omului de azi ca să fie fericit?
Face alegeri neinspirate. Fiindcă nu a fost învățat, sfătuit, încurajat, educat să investească timp și energie în a se evalua cinstit și corect, periodic. Dacă ne punem același set de întrebări în perioade diferite, o să vedem că răspunsurile se schimbă. Cine sunt? Ce vreau? Încotro merg? Ce am nevoie ca să fiu bine?
Intenționat am spus, anterior, „sa fie bine” și am ocolit formularea „să fie fericiți”. Fiindcă am spus mereu, și de fiecare dată de când citită, că starea de bine ar trebui să ne fie idealul, fericirea este o noțiune prea pretențioasă, chiar și pentru faptul că exista doar momente de fericire. Fericirea presupune absența oricăror griji sau probleme. Starea de bine nu le exclude, ci este starea în care lucrurile bune care îți guvernează viața, sunt predominante. Iar tu esti pe plus, cum s-ar zice.
Cred că este destul să facă asta și va trăi fiecare vârsta cu bucurie, fără tentația de a trăi nici înaintea vârstei (cum se întâmplă în multe cazuri la tineri, din nefericire), nici în urma ei (ceea ce este, după parerea mea de o tristețe sfâșietoare).
Dar, despre unicorni, numai de bine
Ce a însemnat această pandemie pentru Ofelia?
Pe mine, pandemia m-a prins „tăbăcită” la privațiuni. Nu am avut o viață ușoară! Nici acum nu o am, chiar dacă nu las să se vadă. Lamentările permanente nu rezolvă problemele și nu alungă grijile. De asemenea, trăind în felul în care tot spun și sfătuiesc pe blog, locuința mi-am făcut-o mereu cuib, chiar și atunci când am locuit la cămin sau la gazdă sau în apartamente închiriate. Viața mea începe dimineața cu săpunul de la baie, continuă cu ceașca în care beau cafeaua, cu felul în care mă așez la masă, singură, eu cu mine, acasă. Cu parfumul de dimineață. Fiind nevoită să locuiesc mare parte din viață în spații mici, m-am format organizată și ordonată. Asta a făcut ca pandemia să mă fi găsit fără restanțe la organizarea diverselor aspecte ale vieții cu mine.
Am, de mulți ani, un caiet în care scriu pe ce dau fiecare ban, pe capitole. Recomand!
Organizatoarele, separatoarele, coșulețele și cuțiile mi-au guvernat viața încă de pe când aveam alocat un pat, o poliță deasupra lui și un raft dintr-un dulap comun, la cămin, în primul an de studenție.
Funcționez cu stoc de alimente de bază în casă încă de când eram în Kuwait. Nici acum nu merg toată ziua la cumpărături. Mi se pare o irosire absolut inutilă de timp.
Mai multe despre toate astea am mai povestit pe blog.
În rest, dincolo de aspectele alimentare și de igienă, la fel, nu am avut surprize, nu am descoperit un alt om Ofelia, nici nu am avut mari revelații, nu am căpătat nici mai multă înțelepciune. M-am ținut de o rutină în care să funcționez. Cel mai mult mi-au lipsit concertele și spectacolele, poate și fiindcă ele constituie și o formă de socializare, nu doar de cultură. Sunt dezamăgită de mine că am citit mai puțin decât înainte. În schimb am văzut mai multe filme de toate felurile, de la documentare, la artistice, seriale, scurt-metraje, vloguri. Am urmărit multe dialoguri online ale unor oameni pe care îi admir. Am ascultat multă muzică, am vizionat concerte de muzică clasică și spectacole de operă și de balet. Pot spune că m-a prins cu leciile vieții, învățate. Fiindcă viața m-a trântit în multe feluri și în mod repetat, tocmai de aceea șocul nu a fost la mine, ci la unii oameni.
Pe unii oameni i-a schimbat, oricât ei nu observă sau nu admit asta. Oamenii mă dor mai mult decât privațiunile. Iar cei pe care, în cel mai bun caz, i-am ajutat cum am putut și m-am priceput, iar în cel mai rău, nu le-am făcut niciun rău (mă rog, nu ceva de care să știu). Dar apoi, sunt și cei mulți și buni, pe o parte i-am aflat pe parcursul campaniei de strângere de bani pentru copii ”#mareaîmbujorare” sau ”#cafeliacuofelia”, sunt cei care te sună fără alt motiv decât să te audă, sunt cei pe care nu-i cunosc, dar îi văd sau despre care am auzit. Sunt cei care te fac să speri că „totul va fi bine”.
Deși eu nu mai am foarte mult timp, nemaifiind tânără, am mult mai multă răbdare. Și cu mine și cu ceilalți.
Asta sper că o să fie de folos să ne regăsim, izolați, separați, dar laolaltă!