Irina e o artistă complexă. Este una dintre cele mai apreciate actrițe din tânăra generație, dar este și o muziciană foarte talentată. Aceasta este povestea ei.
Andrei Crăciun

Drum. Irina Bucescu, actriță. De unde vine și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă la devenirea sa. Cum s-a format actrița de azi? Cine ești dumneata, Irina?

Oh, și eu mă caut, nu știu să-mi răspund nici mie cu precizie chirurgicală. Știu că-s pe drumul către mine. Drumul a-nceput în Iași, într-o familie de actori și muzicieni. Nu demult râdeam cu o prietenă care m-a întrebat cum e cântecelul ăla din copilărie cu săniuța … la care eu i-am răspuns: nu știu, eu ascultam Mozart pe vremea aia. Prima dragoste a fost muzica. Bunica (Iulia Bucescu) mi-a inspirat o profundă fascinație pentru muzica cultă. Fascinație îmbrăcată într-o rigurozitate care nu era pe sufletul meu, era prea multă constrângere în studiul teoriei muzicale și prea puțină libertate de mișcare. Asta în studiu, în ascultare aveam toată libertatea din lume. Îmi plăcea să improvizez tot felul de cântecele, mă costumam, performam la mătură și spray de dimineață până seara, așa că mama (Ruxandra Bucescu) a regizat spectacole pentru copii în care să mă desfășor. Țin minte că am jucat spectacolul Prietenii lui Bodo la Sala Polivalentă din Iași, aveam 5-6 ani, publicul îmi părea nesfârșit, iar eu mă simțeam ca peștele în apă. Până la un moment dat, când am început să nu mă mai simt bine. Celelalte fetițe din spectacol începuseră să fie deranjate de faptul că sunt în centrul atenției și își explicau asta prin faptul că mama, fiind regizorul, mă favorizează, așa că m-am oprit. N-am mai vrut. Am mai avut o experiență teatrală în jurul vârstei de 8 ani când am jucat la Teatrul Național din Iași în spectacolul La răscruce de vânturi, regizat de Anda Tăbăcaru. Mi-a plăcut la nebunie scena finală, când eu (Kathy-copil) și Alexandru Avadanei (Heathcliff-copil)urcam pe o uriașă construcție de scări, începea să ningă și ne luam în brațe. Am continuat cu muzica cultă. Am studiat pianul timp de 6 ani, dintre care ultimii 4 la Liceul Octav Băncilă din Iași cu profa pe care o iubesc și acum, doamna Carmen Șoltuz, un om diafan și complet. În gimnaziu am avut 4 ani de pauză „artistică”. Intrasem la un liceu rigid unde se făcea carte în cel mai serios și asumat mod posibil. Puțin prea asumat pentru structura mea interioară. Mă simțeam ca Stephen Dedalus-ul lui Joyce, exceptând dimensiunea religioasă. Profa de română, doamna Liliana Bălan era singura mea oază de inspirație pe-atunci. Așa că, după o scurtă perioadă de rebeliune specifică vârstei, m-am închis în mine. Dar n-a durat mult. În clasa a IX-a am mers la un casting de film în Iași. Am fost chemată în București pentru încă o sesiune de casting și așa l-am cunoscut pe David Yates (Harry Potter, Tarzan) care mi-a oferit rolul Monicăi în filmul Sex Traffic. Rămâne una dintre cele mai frumoase și depline experiențe. Aveam 14 ani, teză la română și avion spre București – simultan. Am dat teza în regim de urgență și am fugit la aeroport. Am zburat singură pentru prima dată, am intrat în camera din hotelul Hilton și m-am apucat să învăț textul pentru prima zi de filmare (cu muzica de pe VH1 la maxim). Dimineață am fost preluată de un asistent de producție care mă întreba din 5 în 5 minute dacă mi-e sete, frig, foame, poftă, dor, frică. Aveam rulota proprie și personală și o echipă de profesioniști (de la șofer la regizor) care m-au respectat și prețuit cum nu știam că se poate. După episodul cu filmul m-am reîntors la mine. Mi-am făcut trupă de dans, echipă de filmare și am început să compun muzică. A urmat UNATC-ul și, apoi, colaborarea cu Victor Ioan Frunză, Adriana Grand și colegii de trupă, colaborare care mă formează, mă structurează, mă deschide, mă motivează, mă protejează, mă provoacă și îmi aduce cele mai mari satisfacții.

Cum ți-a fost în starea de urgență & în cea de alertă? Ce ai făcut? Ce ai învățat despre dumneata în aceste luni?

În primă fază am negat evidențele. Nu voiam să cred că se întâmplă ce se întâmplă. Și acum mă lupt cu această conștientizare. În același timp, am avut și momente bune, de pace. Am petrecut mult timp în natură (yoga în parc de când s-au redeschis parcurile, jogging și plimbări cât au fost închise), 3-4 săptămâni la munte (am șansa de a avea prieteni care au casă la munte), o săptămână de mare la cort (într-o zonă izolată), citesc cărți care erau de mult în așteptare (Freud, Kundera, Vonnegut, Bulgakov, Yalom, Woolf), compun/produc/ascult muzică, scriu, am învățat să schimb pământul florilor, să replantez puieții, din când în când clasicul cooking cu Jamila și Gordon Ramsay, văd multe filme, fac poze pisicilor (avem 2 pisici tricolore) și încerc să le explic că nu-i ok să mai roadă cablurile de la instrumente, de la pedalele de chitară, de la laptop, veioze, să nu mai roadă cablurile în general, cam pe-aici. De învățat? Am nevoie de ceva mai mult timp și ceva mai multă detașare ca să-mi dau seama ce-am învățat. Am devenit mult mai atentă la toată treaba asta cu nature deficit disorder, care se pare că e o chestie serioasă. Cred că ne-ar prinde tare bine să petrecem mai mult timp în natură, să ne sincronizăm cu ritmul, cu sunetele, cu aerul, cu lumina, cu energia. Și aici nu mă refer la terase pe malul mării unde bubuie Radio Zoo, sau la absurditatea de a face 10 kilometri în 2 ore pe Valea Prahovei. Și nici nu zic că e ușor. În liniștea naturii mi se decupează mult mai clar angoasele și nevoia de control, ceea ce nu e deloc confortabil. Dar e un început.

Spectacole. Unde să vină publicul spectator să vă vadă, după ce trece apocalipsa pangolinului, cu apetitul stârnit de citirea interviului? Unde ești de găsit?

Pe 12, 13 septembrie jucăm Mobilă și Durere în Grădina Casei Filipescu-Cesianu, un spectacol al Teatrului Dramaturgilor Români, decorul și costumele – Adriana Grand, direcția de scenă – Victor Ioan Frunză. Post-apocaliptic, dar nu distopic (sper!), mă găsiți la Teatrul de Comedie (Totul în grădină), Teatrul Metropolis (Amadeus și Tartuffe), la Teatrul Dramaturgilor Români (Mobilă și Durere), la concertele Temple Invisible (eu și Costas Ivanov) din cadrul diverselor festivaluri de muzică electronică și a cluburilor de muzică live din țară.

                                                       Credit foto: Adriana Grand

Ecranul. Micul ecran? Marele ecran? Scurtmetraje, lungmetraje, seriale TV, consacrare în lumea video? Cum stai la aceste aspecte? Te vedem prin filme?

În ultimii ani am avut experiențe pe online. Alături de cei de la Next Advertising am creat personajul Daria pentru un mall din București (Shortcut la Sun). Am filmat 20 de episoade, dintre care l-aș aminti pe cel din decembrie 2019 care are format de musical, în regia lui Costas Ivanov. Pregătim și un serial online de comedie. În rest, experiența mea cinematografică include lungmetrajele Polul Sud (1992), Sex Traffic (2004), Rusty Steel (2014), scurtmetraje de prin facultate, serialul Voință de Femeie (2008-2009) și diverse roluri episodice prin seriale românești și străine.

Țara. Ce relație are Irina cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României? 

Geografic, România e o bijuterie, o țară maiestuoasă, gingașă, aspră, cristalină, complexă, completă. Îmi place climatul temperat, în continuă transformare, marea, relieful carstic, munții, tot ce înseamnă natură cât vezi cu ochii și miroși cu nasul. Uman, România e acasă. Am cunoscut și continui să cunosc mulți oameni buni și valoroși care mă fac să mă simt ca acasă în România, dar în același timp mă bate și gândul să plec. E un cioc-cioc acolo, undeva în inconștient, care mai scoate nasu’ pe-afară și cere o schimbare. Nevoia mea de schimbare are legătură, în mare parte, cu muzica. Cu trupa Temple Invisible am scos piese difuzate de BBC Radio 6, Amazing Radio, Reprezent Radio, de radiouri din State, Australia, Danemarca, Suedia, Rusia, Noua Zeelandă și multe altele printre care și radioul studențesc de la Universitatea Stanford, iar în România am fost difuzați în 2 emisiuni la Radio Guerilla, în cadrul unei emisiuni la RFI și în cadrul a 2 ediții Alternative Nation. C’est tout. Tot cu Temple am apărut în publicații ca VICE NY, The Clash Magazine, Fame Magazine, Mystic Sons, Wonderland Magazine, Hunger Magazine, The Line of best Fit și multe altele. În România am fost promovați în presă doar de Scena9, Elektronic Beats și Dilema Veche. Punct. Și-atunci normal că ne trage ața să ne încercăm norocul în locuri care ne-au susținut și apreciat. Viitorul României e ca pisica lui Schrodinger, pentru mine. Îl văd și nu-l văd – simultan. O să descriu varianta optimistă, varianta în care-l văd: are un iz de țară matură, care își înțelege parcursul traumatizat și care se vindecă prin eforturi lucide, susținute și asumate. E o țară cu oameni care încorporează durerea propriei istorii și o transformă în înțelepciune, oameni care își păstrează spontaneitatea și căldura și reușesc să o investească echilibrat în demersuri generoase de restructurare, în ordinea necesităților, cu logică, răbdare, bun-simț și sensibilitate. Pas cu pas. Încet, dar sigur.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.

Ultimul spectacol pe care l-am văzut înainte de pandemie și care mi-a plăcut mult a fost Medeea‘s Boys în regia lui Andrei Măjeri. Recomand întreaga distribuție.

Ce ai vrea să știm despre tine și eu nu am știut să te întreb. Fii drăguță și spune-ne. Irina să se întrebe, ea să răspundă.

Mi-ar plăcea mult să existe o unificare, o unitate între diferitele forme artistice. O treabă pe care-am observat-o activând și în lumea teatrală și în cea muzicală este lipsa de congruență și, deseori, interes a artistului vis-a-vis de colegii săi din celelalte sfere. Sunt conștientă de faptul că e un influx enorm de informație din și spre toate direcțiile, dar cred că am deveni mai puternici dacă am dezvolta platforme artistice care să pună în contact muzicienii cu actorii, regizorii cu pictorii, coregrafii cu artiștii vizuali, pe toți cei menționați cu tehnologia și tot așa, produs cartezian care ar crea o structură mult mai complexă și mai fertilă. Ar fi civilizat și matur din partea noastră să ne păstrăm mintea deschisă și să nu mai judecăm înainte de a avea contact. Preconcepții precum „muzicienii sunt niște drogați”, sau „teatrul e învechit” nu cred că ar trebui să mai creeze bariere între artiști. Sala de teatru nu e numai pentru intelectuali prăfuiți sau parveniți snobi, iar sala de concerte nu e numai pentru hedoniști needucați sau rebeli fără cauză. Și teatrul, și muzica, și pictura, și proiecțiile video, și dansul, și literatura, și clasicul, și underground-ul sunt acum, sunt aici, sunt vii, iar viața are o multitudine de manifestări, toate cu sens, toate cu rost.

CITAT
Sala de teatru nu e numai pentru intelectuali prăfuiți sau parveniți snobi, iar sala de concerte nu e numai pentru hedoniști needucați sau rebeli fără cauză.
IRINA BUCESCU, ARTISTĂ