Mihai Barbu, fotograf. Acum opt ani a fost până în Mongolia singur, cu motocicleta. Din aventura asta a ieșit o carte de succes. Acum doi ani alături de aleasa inimii dumisale și de fiul lor a călătorit patru luni prin toată Europa: a fost în patruzeci și trei de țări. În acest an a fost din nou până în Mongolia. Alte patru luni. Pe o motocicletă cu ataș, cu Oana și Vladimir alături.

Mihai Barbu (37 de ani) spune că nu e nimic deosebit în stilul dumisale de viață. Așa îi place lui să trăiască – asta e. Mihai e fiul lui Ion Barbu din Petrila, caricaturist și geniu (puteți vedea în acest sens documentarul Planeta Petrila.

Tânărul Barbu e de părere că la o astfel de întâmplare cel mai greu e să mergi cu optzeci de kilometri pe oră, că motocicleta sa cu ataș nu prinde mai mult. E o viteză prea mică pentru secolul XXI, de aceea pe toată durata călătoriei s-a simțit hăituit de timp. N-avea timp să facă tot ceea ce și-ar fi dorit, să vadă toate locurile, să… Dar mai bine citiți aici poveste!

Mihai Barbu, fotograf român în etate de…
37 de ani. De la treizeci de ani tot simt că a început să se tragă o linie în jos.

Te dor șalele?
Da, așa și descriu această linie: vârsta se simte dimineața. Mă dau tot mai greu jos din pat, și nu e de la băutură.

Să le precizăm îndrăgiților noștri cititori că dumneata tocmai te-ai întors dintr-o nouă călătorie în Mongolia.
(râde) Nu e nouă. Era nouă acum opt ani când am făcut-o prima dată.

Ai fost cu nevastă, cu copil (n.r. – Oana și Vladimir Barbu, familia fotografului), cu tot ce trebuie, a fost altceva.
Am fost și cu motocicleta… Numai pisica am lăsat-o acasă.

Cine ți-a îngrijit pisicuța în tot acest timp cât ai fost plecat (n.r. – patru luni)?
Mama mea de la Petrila. Am fost plecat patru luni fără zece zile.

Din ce ai trăit pe drum, de unde ai avut tu parale?
Pe drum, am practicat fotografia, meseria mea, și astfel am reușit să finanțez toată chestia.

Acum opt ani ai procedat altfel.
Atunci a fost mai interesant. Am vândut kilometri. N-a fost o finanțare totală. A fost o semifinanțare. Dacă faci un calcul, cred că am scos banii de benzină. Acum n-am avut nicio finanțare de la nimeni. Am vândut fotografii, dar am fost limitat de viteza internetului. E peste tot în Asia Centrală, dar merge prost. Bine, merge prost și în Europa Occidentală. Doar în România merge bine internetul.

Mihai Barbu a plecat în Mongolia pentru că i-a plăcut cum sună numele acestei țări

Am primit această binecuvântare divină: internet rapid. Să o folosim și să ajungem repede-repede la cititori cu această informație: care au fost călătoriile inițiatice din viața dumitale? Să le luăm pe rând!
Au fost trei și jumătate. Prima: cea din 2009, până în Mongolia și înapoi – m-am dus singur, de nebun.

Ce ai căutat tu acolo? Așa ți s-a părut ție că e bine să faci în viață?
Așa mi s-a părut mie, da. Am auzit cuvântul Mongolia într-o conversație telefonică. Îmi spunea un prieten că s-a întâlnit cu cineva care a fost cu motocicleta acolo. Mi-a plăcut cum sună: Mongolia…

Erai și mai tânăr…
Eram și mai tânăr, aveam 27 de ani când am auzit cuvântul cu pricina, și la 29 de ani am plecat eu însumi în Mongolia. A trecut mult timp și n-am mai făcut nimic spectaculos pe planul ăsta, și lumea a început să mă uite. În 2010 a apărut Vladimir, fiul meu, în viața mea, așa că am luat o motocicletă cu ataș. Rog să se consemneze că eu nu am mașină proprietate personală, dar am trei motociclete.

Așadar, nu lipsa de posibilități financiare, ci excentricitatea te-a condus către motoare.
(râde). Pentru mine și Oana ajungeau două roți, dar fiind trei oameni… mai trebuia un loc. Prima opțiune ar fi să iei mașină, numai că eu iubesc prea mult motocicletele. Și am luat una cu ataș, nemergând niciodată cu așa ceva și nedorindu-mi vreodată așa ceva. Dar a trebuit luată.

Unde ai plecat tu la drum, cu copil mic?
Acum doi ani, în 2015, am văzut că avem vara înainte și că nu ne trage nimic înapoi acasă trei-patru luni și am fost plecați prin toată Europa plus Maroc. Am trecut prin patruzeci și trei de țări. A fost frumos.

Am văzut un reportaj la televizor. Apare și în filmul Planeta Petrila: tatăl tău se uită la tine la televizor, cum treci prin toate țările bătrânului nostru continent.
(râde) Da, și tot cu bani din fotografie. E bună și fotografia la ceva, iată. Apoi am mai făcut o tură, mai mică, prin Georgia și Armenia, pentru a ne obișnui cu drumurile proaste. Eu mărturisesc: mereu am avut în plan o călătorie mai mare, dar spre deosebire de acum opt ani îmi cam lipsea curajul. Nu mai era doar barba mea, mai erau două suflete și nu e ușor să fii tu căpitan la o chestie d-asta.

Mihai Barbu și tăcerea fiului său, Vladimir

Copilul ce a zis la capătul călătoriei prin Europa?
Cu copilul e o discuție foarte lungă. Nu știu ce a zis, că n-a spus nimic și nici eu nu l-am întrebat.

E taciturn, nu face declarații?
În această privință este foarte taciturn, nu se dă mare la nimeni, nici la bunici, nici la copiii din spatele blocului, nici la grădiniță.

Acum e la școală.
Din păcate, da (râde). Și după ce ne-am dus prin Europa, am zis să încercăm drumurile proaste…

… și ați fost la Petrila.
(râde) … și am mers în Georgia și Armenia. Ne-am întors prin Turcia, am ajuns prin Austria, și acasă.

Te-a prins vreo Revoluție pe drum?
Să știi că în viața adevărată nu e ca la televizor. Oamenii sunt mult mai pașnici. În tura de anul acesta, cea cu motocicleta cu ataș până în Mongolia, am trecut prin Iran. Acolo trăiesc cei mai cumsecade oameni pe care i-am întâlnit în viața mea!

Mihai Barbu și cei mai cumsecade oameni din lume: iranienii

În ce constă cumsecădenia iranienilor?
Constă în primul rând în faptul că te îndoapă cu mâncare.

Gest frumos al perșilor.
Da, te culcă la ei acasă. Și în general sunt foarte curioși: ce e, fraților, pe la voi? Pentru noi, cel puțin, după zece zile, ospitalitatea a devenit deranjantă, dacă îți vine să crezi. Căutam locuri în care să oprim ca să nu ne vadă nimeni. Nu mai suportam să fie iranienii atât de amabili cu noi…

Vă era dor de casă, cum s-ar spune.
(râde) Tu oprești pe marginea drumului să faci un pipi, trece un iranian, te invită la el acasă, mergi, că ești curios, te îndoapă ca pe un porc. Tu pleci, că, na, ai mâncat ca un porc, și vrei să oprești la un restuarant să bei un ceai, pentru o mai bună digestie, și ți se aduc patru feluri de mâncare din partea casei! Nu mai poți! E prea mult!

De ce se comportau așa cu voi?
(râde) Probabil, de bucurie că am venit pe la ei prin țară. O plimbare pe stradă în Iran – cel puțin așa a fost la noi – înseamnă că o dată la zece minute cineva se oprește și te întreabă dacă te poate ajuta cu ceva.

Copilul ce a zis de Iran? A tăcut și Iranul?
A râs de maică-sa că treabuia să poarte batic pe cap. Și eu am râs.

Ce a fost în capul tău când ai plecat din nou în Mongolia?
Două planuri: ori să înconjurăm lumea cumva, ceea ce era tentant. Dar aveam o constrângere: începea Vladimir școala, și asta era singura constrângere. Nu am fi avut timp. Planul doi: hai pe unde am mai fost.

Oricum, începea școala, dar cum nu sunt nici manuale…
Nu știam că nu vor fi.

Te-ai gândit la homeschooling?
Nu cred că am fi noi capabili să îl educăm acasă. Eu nu sunt în stare să învăț pe nimeni nimic.

Mihai Barbu vrea să știm că are buletin de Petrila

Dar pe dumneata cine te-a învățat ceea ce ști?
Ce știu? Că în afară să merg cu motocicleta, nu știu nimic. Am făcut școala la București, dar examenul l-am dat la Petrila. Eu am buletin de Petrila, insist să se știe treaba asta. Am venit la București să învăț la Facultatea de Jurnalism. O greșeală, desigur (râde). O vreme mi-a folosit, acum nu-mi mai folosește. Dar cred în continuare că meseria de fotoreporter e cea mai frumoasă din lume.

Ce v-a învățat călătoria de anul acesta pe voi, cei trei călători?
Foarte bună asta. (râde) Nimic.

În câte țări ați fost?
Stai să le enumăr, că nu știu: Bulgaria, Turcia, Iran, Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kârghistan, înapoi în Kazahstan, Rusia, Mongolia, Rusia, Ucraina, România.

Practic, ați mers în jurul Rusiei.
(râde) Așa am făcut. Am parcurs un pic fostul URSS.

Dumneata ai mai fost pe acolo. Cum era acum – era mai bine ca acum opt ani?
Pentru ei cred că era mai bine. Pentru mine… poate că și pentru mine. S-a făcut mult mai turistică zona. În Mongolia am întâlnit șase sute de kilometri de asfalt, care nu prea erau înainte. Acum opt ani erau doi kilometri. Și recunosc: m-am bucurat de ei. Acum opt ani am dat șapte șpăgi, iar acum niciuna. Niciuna!

N-au vrut mongolii să mai ia de la tine?
Am fost de trei ori în situație – mi s-a cerut, dar până la urmă n-am mai dat. Iar data trecută parcă mă așteptau toți. Erau foarte dornici să fie șpăguiți. Diferența… na, diferența cu care vine asfaltul când apare în viața unei țări. În bine că nu mai distrugi motocicleta și în rău că vine aglomerat.

Vă călcați pe roți motocicliștii prin Mongolia?
Față de acum opt ani, da. Erau mulți ca mine – curioși.

Vorbiți între voi, motocicliștii curioși?
Vorbim, uite eu merg de colo până dincolo, cutare-cutare. Atunci îți dai seama că nu faci nimic special.

Mihai Barbu și ura de la noi

Încotro ți se pare dumitale că se îndreaptă lumea? De la ce să ne așteptăm de la anii care vor veni? De la ziua de mâine?
Nu m-am întrebat niciodată așa ceva. Habar n-am! Nu știu, nu știu cum să-ți răspund. Cert e că se schimbă. Și în general, din punctul meu de vedere, mi se pare că ar fi mai multe minusuri. Deja mă simt norocos că am fost acum opt ani.

Tot plecând și revenind în țara noastră, pe ea cum o regăsești?
Acum, depinde de unde vii. Când m-am întors în călătoria din cele patruzeci și trei de țări din Europa, mi s-a părut că România arată foarte rău. În patruzeci și cinci de minute cât am făcut de la intrarea în București, dinspre Pitești, până în centru, am văzut mai multă ură decât am văzut în patru luni în Europa! Ne urâm între noi! Acum, venind din Asia Centrală, România mi s-a părut o țară foarte europeană.  A fost pentru prima oară când mi s-a părut așa ceva. Dacă vii dinspre Est, e frumos la noi. Dacă vii dinspre Vest, e o catastrofă.

Ai de gând să-ți trăiești restul zilelor pe pământ în țara noastră?
În țara noastră, da, dar nu știu dacă în București. Anul trecut mi-a trecut prin cap că poate n-ar fi de dat la o parte să părăsim corabia, țara. Dar am renunțat. Acum a început și Vladimir școala… A dispărut și gândul ăsta. Dar cert e că mi-a trecut prin cap, chestie care până la treizeci și șase de ani nu mi s-a întâmplat.

Vladimir n-a avut probleme de sănătate pe lungul drum parcurs?
Nu. Doar atunci când am fost, la călătoria precedentă, prin Georgia. A mâncat, sub stricta supraveghere a părinților săi, o înghețată care nu era proaspătă și a făcut o toxinfecție alimentară. Dar să nu-ți închipui că e mai special. Copilul e la fel ca alți copii, se îmbolnăvește și el, dar acasă.
I-o fi fost rușine să se îmbolnăvească pe drum.
(râde) Da, era și mic, nu știa nici limba…

Mihai Barbu și imposibilitatea de a comanda orice de mâncare

Tu în ce limbă te înțelegeai cu oamenii din țările pe care le-ați tranzitat?
Engleză nu știau ei, rusă nu știam eu. Așa că mai mult dădeam din mâini. Trebuie să dai din mâini foarte mult într-o astfel de călătorie. Aș putea să scriu o carte despre ce înseamnă comunicarea. Și cât de ușor e să te înțelegi cu cineva fără să ai vreun cuvânt în comun. Cu o singură condiție: și ăla să-și dorească același lucru. Am avut niște episoade când am purtat discuții lungi cu oameni cu care nu aveam niciun cuvânt în comun! Mi se părea fascinant. Trebuie însă să-ți dorești. Altfel, e un chin. Acum opt ani a fost una dintre chestiile care m-a terminat: faptul că trec zile în șir în care n-ai putut să vorbești nimic cu nimeni. Mi s-a mai întâmplat acum opt ani o chestie care e greu de crezut: să intri într-o cârciumă, rupt de foame, și să ieși de acolo la fel de rupt de foame, fiindcă n-ai reușit să comanzi nimic de mâncare.

Cum așa?
Știi cum s-a întâmplat? În principiu, nu se vorbea niciunde vreo engleză, dar se mai întâmpla să fie mâncarea expusă, și să arăți cu degetul, sau să mănânce cineva și să arăți iar cu degetul, sau să fie un meniu în chirilice, pe care oricum nu le înțelegi, dar poți alege ceva la întâmplare (cu condiția să fie mediu ca preț, fiindcă altfel riști să iei o felie de pâine sau un porc întreg) și să speri că nu sunt ciuperci, în cazul meu, fiindcă nu-mi plac ciupercile de nicio culoare. Poți să faci și asta, dar s-a întâmplat să nimeresc într-o cârciumă, unde nu era nici meniu, nici mâncare expusă, nici nu mânca nimeni. Eu aveam desenată o găină pe o foaie de hârtie. O mai scoteam din când în când pe interval.

De ce găina?
Pentru că era singura chestie pe care știam cumva să o desenez. Puteai să o descifrezi în urma desenului meu. Am încercat și cu o vacă, dar…

N-aveai vaca bună.
Nu prea. Am încercat și cu găina, nu s-a putut. Cum nu aveam niciun exemplu, încearcă tu să traduci într-o limbă pe care nu o cunoști cuvântul “orice”. Că femeia mă întreba: „ce?”. Și eu ridicam din umeri și spuneam „orice, dă-mi orice să mănânc!”. Nu ne-am înțeles.

Mihai Barbu și idiotul de la vama din Mongolia

Experiențe de viață. Cu astea rămânem. Care sunt, totuși, cele mai neplăcute amintiri pe care le păstrezi din ultima călătorie?
(tace îndelung) Neplăcute la ultima? Au fost chestii cumva enervante, dar parcă nu le-aș ridica la rangul de neplăcute. N-au fost chiar așa… Singurele chestii care s-au stricat la motocicletă au fost niște țevi și am avut de sudat… Am avut nouă suduri pe drum. Mi se cam luase de sudat. Nu mai aveam chef de nicio sudură, de nicio groapă ca să îi dau prilej metalului să crape. A, ba da! Pardon! Am avut o experiență foarte urâtă: am stat în vama mongolă douăzeci și șase de ore! Singurul motiv pentru care am stat acolo e că am întâlnit un domn în vamă care era, pur și simplu, idiot. Nu era rău-intenționat, nu voia șpagă, era retardat. Pe viza noastră scria în felul următor: din 1 iulie până pe 29 septembrie, în nouăzeci de zile, avem treizeci de zile viză din momentul în care intrăm în țară, nu contează data din acest interval. Și la sfârșit scria că viza a fost completată în ianuarie 2017. Și ăla de acolo a înțeles că au trecut nouăzeci de zile din ianuarie până acum și nu ne poate lăsa. Mă, ești tâmpit? Da, era tâmpit.

Și ați așteptat douăzeci și șase de ore să iasă idiotul din tură?
Nu. Am rezolvat cu telefoane date la Consulatul Mongoliei. Am dormit cu cortul în vamă, am urlat de vreo trei ori la ei, a fost foarte greu. Vreo paișpe ore pașapoartele noastre erau la ei, lumea trecea, noi nu, și nimeni nu ne spunea de ce. Nu ne băga nimeni în seamă. Menționez că aveam cu noi un copil de șase ani fără apă și fără mâncare. A fost un pic… Mailuri, telefoane, la ministere, trimis mailuri în vama aia… Pentru ca până la urmă capul răutăților să mă cheme la el în birou și să-mi spună: ascultă, deși viza ta nu este în neregulă, o să te las să intri în țara mea. Am avut ghinion. Erau două ghișee: noi trei ne-am pus la un ghișeu unde era o doamnă, dar se terminase coada și ne-a făcut semn să mergem la el. Mie cucoana respectivă apucase să-mi ștampileze viza de intrare. Ăsta s-a uitat și la pașaportul meu și le-a oprit pe toate. Așa că eu aveam ștampila pusă cu o zi înaintea lor. O nebunie!

Mihai Barbu și întrebările care i se pun

Ce te-au întrebat prietenii dumitale, atunci când te-ai întors? Ce întrebări ridică oamenii cu privire la ciudata dumitale viață?
(râde) Ce întrebări îmi pui tu!

Ce curiozitate are omul atunci când te întâlnește?
Dacă vorbim de prietenii mei cu care m-am întâlnit la ziua în care am închis cercul: doar s-au bucurat că ne vedem, n-au pus nicio întrebare. Întrebarea frecventă și care mă scoate din minți, după ce mergi 26.000 de kilometri, până-n Mongolia și înapoi, după ce te întorci după patru luni, vine și te întreabă cineva: și, cum a fost?
Și, cum a fost?
(râde)  A fost OK. Apropo de întrebări, hai să-ți spun ceva fain. Mie nu-mi place să vorbesc în public. Pentru că mi-e rușine și am trac. Am vorbit de câteva ori, și după ce termin de vorbit mă simt foarte prost pentru că-mi dau seama că am zis numai tâmpenii din cauza tracului. Dacă stau cu douăzeci de oameni la masă și bem beri, sunt degajat. Dacă mă ridici în picioare și îmi dai un microfon, s-a terminat! Dar s-a întâmplat să mă invite o dirigintă la ora ei, la clasa a cincea. Am ieșit de la ora aia zicându-mi că nu voi mai vorbi niciodată în public decât în fața copiilor. Și că nu voi refuza niciodată o invitație să le vorbesc copiilor.

Copiii ce te întrebau?
Hai să-ți dau un exemplu. Fetiță de clasa a cincea. Le-am povestit eu cu harta în față, cum am fost până în Mongolia și înapoi. Și mă întreabă: domnule Mihai Barbu, dumneavoastră spuneți că ați fost plecat patru luni până în Mongolia, și ați fost singur, și ați dormit cu cortul, și ne-ați povestit că s-a stricat și motocicleta și că ați reparat-o, vreau să vă întreb – nu v-ați gândit niciodată cât ați fost pe drum că ceea ce faceți e o mare prostie?! Niciun jurnalist vreodată nu mi-a pus o întrebare așa de bună!

Și ce i-ai răspuns fetiței?
I-am răspuns adevărul: că m-am gândit în fiecare zi că e o mare prostie. Și fetița a spus: OK.

Amintiri plăcute ai păstrat?
Sunt foarte multe. M-a dat total peste cap bunătatea oamenilor din Iran. Total! Eu nu pot să justific genul ăsta de bunătate: de ce să fii atât de bun? Sau, la naiba!, de ce nu e toată lumea așa? Și culmea, paradoxal!, toată lumea știe că dacă te duci în Iran o să mori, că oamenii sunt musulmani și că sunt răi și că o să vezi ce o să pățești. Am niște flash-uri care îmi trec prin fața ochilor în care îl văd pe Vladimir jucându-se în contexte diferite de țara lui: cu copii mongoli, alergând după capre. Astea sunt niște chestii importante pentru mine. Țin minte că am stat într-o noapte, după ce s-au culcat ei, eram în fața cortului, aveam o bere și beam berea aia și era tot mai noapte, și am făcut o chestie, pe care n-am făcut-o până atunci, am pus o melodie pe telefon, și când am pus aia și m-am așezat în cur și am deschis berea aia, mi-au dat lacrimile de fericire. De bine ce îmi era!

În ce țară te-ai întâlnit cu fericirea, Mihai Barbu?
Nu mai știu, că atâtea corturi am pus…

Mihai Barbu și ce e normal să faci vara

Ce așteptări ai de la Vladimir, după aceste călătorii? Ai?
Nu mă intersează să știe prin ce țări a trecut, nici nu știe. O să îți zică vreo cinci, care i-au sunat lui bine la ureche. Vladimir are șase ani și a fost în 56 de țări. Ceea ce mi-ar plăcea să se fi întâmplat cu el: să creadă că așa ceva e normal, nu bine, ci normal! Să fi sădit în el ideea că asta faci vara: te urci pe motocicletă și pleci prin lume. De aceea mă bucur că nu se laudă. Cred că asta înseamnă că e normal, și nu te lauzi cu ceva normal. Dacă ăsta e motivul, eu deja sunt încântat.

Pe unde ați dormit?
Mai mult la cort, dar am stat și în niște camere de hotel de… Te luai cu mâinile de cap!

Și uite că nu v-a omorât nimeni.
Poate că e adevărat proverbul că Dumnezeu îi ajută pe cei curajoși. Dar să știi și că pe lumea asta sunt mult, mult mai mulți oameni buni decât oameni răi. Știu că pare greu de crezut, dar așa e: sunt mai mulți oameni buni pe lume! Nu e ca la televizor, nicăieri. Ăsta e mesajul care aș vrea să rămână. Sunt foarte mulți oameni buni! Care te ajută, îți întind o mână…

Pe dumneata, călătoriile te-au făcut un om mai bun?
Nu știu. Sigur m-au făcut un om mai bun în raport cu alți călători. De exemplu, dacă văd că se uită cineva la o hartă, pe stradă, mereu o să mă opresc să-l întreb dacă îl pot ajuta cu ceva. Pentru că am fost în situația aceea și știu cum e.

Fraternitatea călătorilor de pretutindeni.
Poți să îi spui și așa – asta s-a schimbat sigur: am devenit mai bun cu alți călători.

Dumneata acum ești și antreprenor (n.r.- Mihai Barbu a investit în Que Pasa). E cea mai grea ipostază din viața dumitale?
Cu siguranță, da. Și nu știu de ce ne-a mâncat să ne băgăm în așa ceva. Nu suntem în faliment, merge, dar e foarte, foarte greu. Dar na, nu puteam lăsa Que Pasa să dispară într-o zi. Era vorba și despre tinerețea noastră.

CITAT: „Nu mi se pare că fac nimic ieșit din comun. Am fost cu motocicleta până în Mongolia și înapoi. De două ori. Așa, și? Sunt atâția oameni pe drum. Știi, eu de fapt sunt un om foarte simplu. Am vrut să mă fac pădurar și cred că aș fi fost un pădurar bun.” Mihai Barbu, fotograf și globetrotter

Fotografii din arhiva personală Mihai Barbu