Fețe din umbră – Portret de fotograf crescut în orfelinate: ”Aparatul de fotografiat e singurul meu frate!”

-

Viața bate filmul! S-a născut în Piatra Neamț, dar a fost abandonat la naştere. A crescut în orfelinate și a evoluat sub ochi critici, ducând după el o malformație a mâinii stângi şi suferind de incurabila boală Wilson.

Marius Forescu a crescut în centrele de plasament din Popricani, Budăi şi Bogdăneşti unde a trăit adevărate coşmaruri, copilăria şi adolescenţa fiindu-i marcate de umilinţe şi suferinţe. A descoperit fotografia la vârsta de 8 ani, după ce a primit în dar un aparat foto de la un grup de străini care a vizitat orfelinatul din comuna Popricani, județul Iași. Anii și-au spus cuvântul și a reușit să transforme pasiunea pentru fotografie în artă, apoi în job. Se mândrește cu peste 15 expoziții de fotografie în țară și două foarte importante la Muzeul Louvre din Paris și la New York. Una dintre fotografiile artistului ieșean a fost achiziționată de celebrul cuplu Brad Pitt și Angelina Jolie, declară mereu artistul plin de emoție

Condamnat la o viață plină de greutăți, fără un sprijin părintesc sau familial și cu anumite carențe în creștere și dezvoltare, Marius reușește să finalizeze cu brio două facultăți, precum și un master în arta fotografică.

Subiectul copilăriei sale este unul delicat și preferă să nu povestească despre asta cu nimeni.

Aveți o poveste tristă de viată, brăzdată de imagini, hai să le numim așa. Când și unde ați văzut lumina zilei pe acest pământ?

Am venit pe lume în urmă cu 41 de ani într-una din clinicile din Piatra Neamț. Am fost părăsit de către părinți și lăsat în grija statului, cu o suferință aparte și singur pe lume. Pe atunci, comisia din cadrul spitalului ia decizia de a mă transfera la un orfelinat pentru următorii șase ani. Nu-mi pot învinovăți părinții pentru viața mea fiindcă astfel am învățat să accept provocările și încercările dure ale unor ziduri grele ale societății.

Ce sentiment vă încearcă la gândul că nu ați crescut ca ceilalți copii, respectiv în sânul familiei?

Este un sentiment aparte, un sentiment pe care doar eu si Dumnezeu îl înțelegem. Am fost un copil orfan care a reușit să-și creeze o viziune total diferită față de cei care provin din acel mediu. Timpul m-a împins într-o menghină, între un sistem cu multe probleme grave și lipsa unui sprijin constant. În marea lor majoritate, copiii din orfelinate se pierd într-o lume atipică, într-o lume în care nu au nicio siguranță, fiind astfel prezenți și neputincioși în multe câmpuri ale violenței.

Ați fost interesat vreodată să aflați de ce ați fost părăsit de părinți?

Am avut această curiozitate și până în prezent nu am știut nici care sunt cauzele care au determinat acest semn al ambandonului. Este cea mai dureroasă și greu de vindecat rană.

În urma unor evaluări din surse sigure, pe care le-am aflat întâmplător, s-a dovedit că părinții mei nu-și doreau să recurgă la abandon, însă pe atunci se confruntau cu sărăcia, excluderea socială sau boala, motiv pentru care au luat această decizie. Considerau ei că astfel procedeaza cel mai bine în interesul meu, mergând poate pe principiul: „Decât să îl chinui lângă mine, fără să-i pot oferi resursele necesare unui trai decent, mai bine îl las la un centru de plasament”. Nu contest nimic, însă, în opinia mea, mulți părinți uită foarte ușor că au dat viața unor copii și uită să îi viziteze în centrele deplasament.

Cum a fost viața în orfelinat?

Jurnalul vieții mele conține o meditație profundă. Nu-mi amintesc cum am fost ambandonat într-una din clinicile din Piatra Neamț și cum mi-am petrecut acolo primele luni din viață. Îmi amintesc, în schimb, cum arăta primul orfelinat: două clădiri înalte cu trei garduri înalte și cu sârmă ghimpată.

Din specificațiile menționate în dosar, rezultă că eu am stat doar două luni în acea clinică în care m-am născut, ulterior fiind transferat pentru o perioadă de trei ani la o creșă de pe raza județului Iași, apoi dus împreună cu alți trei dintre copii, care urmau să-mi fie colegi, la o casă de copii. Ajuns în acel centru, la o vârstă destul de fragedă, de numai șase ani jumatate, am văzut mai mulți copii împăcați cu soarta. Am simțit încă de la început că va urma o perioadă grea și chiar începusem să îmi pierd orice fel de speranță.

Din cauza numeroaselor forme de violență, însoțite de foamete și abuzuri, care erau la ordinea zilei, am fost nevoit de mai multe ori să fug din orfelinatul groazei, trăind pentru o perioadă pe străzi. Copilăria mea de la orfelinat n-a fost nici pe departe o copilărie fericită, lipsită de griji. În spatele acelor garduri înalte, dar impunătoare și a unor uși închise, bătăile și abuzul erau de actualitate, iar noi eram neputincioși, lipsiți de apărare.

Ajuns la vârsta adolescenței, trăiam cu frici și cu traume care m-au urmărit toată viața. Foametea cumplită din acea perioadă ne-a transformat pe noi ca indivizi. Eram nevoiți să recurgem la un comportament agresiv. Eu, spre exemplu, pentru a prinde o felie de pâine în plus, o ascundeam la una dintre șosetele.

V-a marcat viața și deciziile faptul că ați crescut fără o figură maternă sau paternă?

N-aș putea spune că în totalitate. E drept, băieții sunt atașați de tatăl lor și încearcă să le imite comportamentul, însă eu în absența figurii paterne a trebuit să îmi construiesc propriile valori.

Ați spus cuiva vreodată mamă sau tată?

Nu și nici nu mă voi adresa astfel vreodată. Mama și tatăl meu sunt divinitățile: Dumnezeu și Fecioara Maria.

Ați schimba ceva la viața dumneavoastră dacă ați putea? Ce anume?

Nu cred ca aș schimba mare lucru, pentru că este inevitabil, până la urmă ca toate acțiunile și deciziile care se petrec asupra voinței mele din trecut, au ajutat la formarea mea și a personalității mele. Recunosc, unele aspecte din viața mea nu s-au întâmplat cum mi-aș fi dorit, însă întimpmi-am format o intuiție care m-a salvat, prevenind sau evitând anumite episoade urâte.

Pentru a schimba ceva la viața mea, ar trebui să schimb modul de gândire dar și de percepție, pornind de la ideea:“Problemele atrag alte probleme, tristețea atrage doar tristețe, sau bucuria atrage o altă bucurie”. Pentru mine viața este un câmp de luptă.

Ați indrăznit și v-ați înscris la facultate, după care la o alta, apoi și un master. De unde curaj, având în vedere că nu beneficiați de un sprijin financiar?

În pofida greutăților dar și a provocărilor vieții, am reușit să finalizez cu mare succes, două facultăți și un master, dorind astfel să-mi dezvolt o carieră în domeniul artei. Pe timpul anilor de studiu, cu mare dificultate, dar și cu o boală incurabilă,“maladia Wilson”, am reușit să mă fac înțeles și cu ajutorul bunului Dumnezeu am ajuns să fac doua facultăți și un master, respectiv Mecanică și Filosofie și un master încheiat pe specializarea Foto-video și regie din cadrul Universității de Arte “George Enescu” Iași.

Ce înseamnă Iași pentru dumneavoastră?

Încă din adolescență am avut privilegiul de a vizita acest oraș extrem de frumos în întregime, ajungînd la o concluzie: Iașul este un oraș cu o vagă istorie a frumuseții, un oraș al bisericilor ce dezvaluie o personalitate ahitecturală care s-a păstrat în unele locuri în forma sa originală. Iaşul este un nume ce emoţionează chiar şi prin simpla rostire a  acestui cuvânt şi pentru faptul că este un simbol cultural-istoric. Prin trecutul şi prezentul său Iaşul aparţine tuturor românilor de pe teritoriul tarii. Mi-a plăcut acest oraş, chiar daca la inceput nu aflasem mare lucru.

Ce înseamnă România?

Locul unde se leagă rădăcinile nașterii mele, un loc care va rămâne mereu o tradiție, locul unde am făcut primii pași, locul unde am rostit primele cuvinte, locul meu de suflet. România înseamnă istorie, indepedență și onoare. Ar trebui să iubim țara asta și să îi prețuim frumusețea. Oricât vor rătăci pașii mei prin lume, întotdeauna am să tresar la auzirea unor cuvinte românești.

Când v-ați apucat de fotografie și ce v-a determinat să faceți aceasta la nivel profesionist?

Era într-una din zilele de vară, însorite, la centru de plasament când am fost vizitați de niște străini. Atunci am primit în dar un aparat de fotografiat pe peliculă.  Nu știam la acea vreme mare lucru despre fotografie, dar treptat, am început să aprofundez considerând că aparatul de fotografiat, este unicul meu frate. La diferite ore din zi și noapte începusem să mă familiarizez cu acest instrument, iar dragostea pentru fotografie s-a dezvoltat în timp. Deseori urmăream cu obiectivul fiecare loc, portret sau peisaj, când călătoream prin diferite locuriși mi e părea că totul are viață. Mai târziu, în liceu, am reușit cu mare dificultate să-mi achiziționez primul aparat foto DSLR tot pe peliculă, un KoniKa MINOLTA. Atunci am început să pun un ban deoparte pentru pasiunea mea.

După finalizarea studiilor liceale, adică în 2002, am putut să-mi cumpăr primul aparat foto digital: Canon A70, la o rezoluție de 640/480, iar conexiunea se efectua la un PC. Cu acel aparat, puteam face filmulețe, având posibilitatea ca imaginile și filmele să fie stocate pe un card de o anumită memorie. Treptat, în perioada studiilor universitare, începusem să trec la un alt tip de aparat: Canon Powershot, un aparat extrem de eficient și foarte bine construit.

Este importantă relația dintre fotograf și client?

Depinde în ce context. Relația dintre fotograf și client, reprezintă baza comunicării reciproce, aceasta fiind esențială în orice tip de fotografie chiar și de eveniment. Este foarte important ca ei să înțeleagă că prin fiecare idee  transmisă și în urma viziunii proprii ale fotografului transpusă prin prisma aparatul de fotografiat,  să fie un rezultat agreat de ambele părți. Țin să menționez faptul că în spatele acestei profesii, deloc ușoară, se ascund multe costuri uriașe, zile și nopți nedormite și uneori stres acumulat.

Aveți o fotografie preferată? Care este povestea ei?

În timp am realizat peste 29.723 de imagini, de accea îmi este foarte greu să menționez una. Fiecare imagine are o poveste aparte, cum ar fi un peisajul iernii, unde predomină albul sau o scenă de toamnă, cu zeci de culori și nuanțe care te duc cu gândul la un tablou pictat.

Cum alegeți fotografiile reușite și cât durează să le procesați?

Cu o vastă experiență în domeniu, pe care am dobândit-o vreme de 19 ani, am înțeles că fotografia este o artă. Evident, realizarea fiecărei imagini nu se rezumă în a deține un echipament foto professional ci și în a avea ochiul oarecum format. Personal, pentru a alege un set de imagini, țin cont de anumite condiții, pe care le respect cu mare strictețe, respectiv alegerea elementelor din cadru, fundalul față de subiect, folosirea histrogramei pentru balansul expunerii și închiderea diafragmei (f/16-f.22). De asemenea, în fotografia de portret câmpul de claritate trebuie ajustat pe ochii subiectului. Acordând mai mult timp fotografierii față de etapa procesării, conștientizez că fiecare imagine necesită o abordare diferită, a unui ochi critic constructiv.

De asemenea, prelucrarea imaginilor trebuie să aducă un plus de valoare imaginilor, dar fără a ledistruge originalitatea. Pentru mine, calitatea este mai buna decât cantitatea, iar diferența dintre o poză reușită și una banală poate consta și în câteva secunde.

Ați crezut vreodată ca veți ajunge să expuneți în orașele mari?

Nu! Am avut noroc de oameni buni în jurul meu. Persoane care fac parte din medii academice, dar și marii intelectuali, m-au încurajat adesea să merg pe drumul meu. Am avut o șansă unică în 2010, atunci când am avut expoziția de fotografie “Viața în culori” de la Louvre – Paris. Eu nu realizam ce potential am, însă șase ani mai târziu, atunci când am expus la New York mi s-a confirmat că sunt un om foarte norocos.

Câte expoziții personale aveți la activ? Care este cea mai de însemnătate?

Am 41 de ani și 15 expoziții la activ. Este mult, este puțin, nu știu să apreciez. Una dintre cele mai însemnate expoziții a fost cea de la Louvre – Paris din perioada august – septembrie 2010, care a necesitat mari sacrifici. Timp de doi ani de zile am făcut numeroase demersuri pentru a organiza în cele mai mici detalii expoziția cu tema:„Culorile vieții”. Am avut o voință de fier, recunosc, fiindcă drumul a fost anevoios și plin de stres.

Angelina Jolie și Brad Pitt au cumpărat o operă care vă aparține. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?

Când am aflat asta m-a încercat un amalgam de sentimente. Acea întâmplare a fost semnul unui început care se anunța victorios. Cuplul Angelina Jolie şi Brad Pitt se aflau în trecere prin Paris când au decis să intre în muzeul Luvru și să achiziționeze un tablou cu chipul unui copil care îmi aparține.

Ce mesaj transmit fotografiile dumneavoastră?

Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte și fiecare imagine spune o poveste aparte. Întotdeauna, mi-a plăcut să meditez la fiecare imagine pe care o realizez, unde cu mare atenție, sunt atent la fiecare detaliu. Mesajul fotografiilor mele ține de sensibilitatea naturii sau a persoanelor, surprinde forța și ambiția în același timp.

Ce mesaj aveți pentru tineri?

Doresc cu toată sinceritatea să le transmit tinerilor să își aleagă cu mare grijă locurile și oamenii.  Tinerii din ziua de azi trebuie să fie foarte atenți la ce vocație au, să profite de orice tip de promovare și să evite riscurile. Poate sună pompos ce am spus, însă eu văd tinerii ca fiind liderii de mâine.

Îmi doresc foarte mult ca tinerii de astăzi să conștientizeze că trebuie să luptăm pentru țara noastră, pentru valorile noastre și pentru credință. Din păcate foarte mulți oameni sunt focusați mai mult în a face rău, decât în a ajuta. Aici este nevoie de o schimbare.

 

 

 

 

 

 

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Teona Gherasim


Bookmark?Remove?

Povestea singurului producător român licențiat Disney: “Ne-am dorit cu îndârjire să arătăm lumii că și în România se poate construi din nimic și se poate munci cu pasiune!”

-

Când apare un copil într-o familie, mulți părinți se dau peste cap pentru a găsi cele mai bune produse de îmbrăcăminte pentru cei mici. Nu toate minunile vin pe lume cu o greutate ideală. Există și copii prematuri, dar și copilași bolfoși. În majoritatea mater... Mai mult »