Palatul Telefoanelor. Până și numele sună bine. ”Palat”, cică, de parcă telefoanele au nevoie de un palat al lor! Clădirea care se ridică semeață vizavi de legendara Capșa și la doi pași de un cunoscut hotel de pe Calea Victoriei este suficient de impunătoare. Dar nu despre ea vom vorbi astăzi.

Până în anii ’30, pe locul unde astăzi este Palatul Telefoanelor domnea o casă fabuloasă. Aparținând, la origini, vornicului Constantin Oteteleșanu, casa a devenit un punct central al vieții mondene a Bucureștiului antebelic. Cu vornicul în calitate de gazdă semănând leit cu marele Gatsby și cu soția sa dulce amfitrioană, casa găzduia inclusiv o cafenea celebră în epoca sa. Frecventate de mușterii precum Arghezi, Coșbuc, Minulescu sau Emil Gârleanu (care scria zilnic poezioare pe șervețele cerșind diverse sume de la boierii de la alte mese, la schimb), casa și terasa deopotrivă au avut parte de o glorie efemeră. Suficient însă cât să intre în istorie.

La mijlocul anilor ’30, în ciuda protestelor din partea presei și a publicului, faimoasa casă avea să fie demolată, autoritățile vremii considerând-o ”o clădire oribilă”. Celebrii castani care ascundeau istorica terasă vor fi fost și ei sacrificați, iar în loc a fost construită clădirea betonată și lipsită de suflet pe care o știm azi. Dar apropiați-vă de acel loc magic de pe Calea Victoriei și veți avea un sentiment ciudat, de neliniște, ca o adiere suavă, dar pregnantă. Este fantoma unui loc distrus înaintea să-i vină sorocul, loc unde nu demult trona centrul vieții culturale și de noapte a Bucureștiului din belle epoque, palpitând de muzică dansantă, râsete și franțuzisme.