­Ioana Nicoară s-a născut la București, în 1990. Este unul dintre tinerii artiști vizuali de la noi ale căror lucrări ne-au atras atenția în ultima vreme. Cum se vede România de acum prin ochii unei artiste născute imediat după Revoluție și care sunt provocările momentului pentru generația ei?

Dragă Ioana, cum a apărut scurtmetrajul de animație The Blissful Accidental Death, în realizarea căruia ești implicată? Care a fost rolul tău în realizarea filmului, unde a fost prezentat până acum și ce planuri aveți cu el pentru mai departe?Scurtmetrajul acesta a apărut din nevoia scenariștilor (eu și Manuela Marcovici) și a regizorului Sergiu Negulici să gândim și să facem un film de animație pornind de la niște preocupări pe care le aveam atunci. Eu am participat la scrierea scenariului, am făcut parte din echipa de animatori și am avut ocazia de a fi prezentă la fiecare pas ce a trebuit făcut pentru ca filmul să se desfășoare. O întreagă școală într-un singur proiect. Filmul încă circulă în festivaluri, a fost premiat la Festivalul Internațional de Animație de la Annecy (Franța), la Animateka în Slovenia, în Grecia la Animfest Atena, a luat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul Internațional de film din Kiev, Molodist, și a avut proiecții în câteva zeci de festivaluri de animație și film din lume. Momentan căutăm mai multe ocazii de a-l proiecta în țară, atât pentru a crește numărul de spectatori ai filmului, dar și pentru a promova ideea de animație românească de festival.

The Blissful Accidental Death trailer from Reniform on Vimeo.

Din ce s-a inspirat filmul, care este povestea din spatele poveștii?

Filmul a pornit din obsesia pe care am dezvoltat-o noi trei, scenariștii, într-un timp scurt legat de o scrisoare de dragoste de pe spatele unui desen cumpărat de Sergiu dintr-un anticariat. Cum dilemele noastre creșteau și cum, printr-un concurs de împrejurări, am întâlnit-o pe autoarea desenului, care la acea vreme avea 104 ani (n.r. – pictorița Medi Dinu), a devenit extrem de necesar ca această acumulare a cercetării noastre să se exprime cumva. Iar cel mai firesc a fost să scriem un scenariu.

Ești artist vizual și anul trecut bucureștenii ți-au putut vedea prima expoziție. Despre ce a fost vorba și ce pregătești acum, la ce lucrezi?
Expoziția Rezolvări efective sau Insectarul cu geometrii de la Galeria Annart a fost, la fel, o necesitate de a arăta serii de lucrări făcute între 2016-2017, care se acumulaseră și explodau în capul meu. Aveam nevoie de această finalitate, a arătării lor, pentru a-mi trage concluziile și a merge mai departe. A fost o expoziție cu mai multe serii de lucrări, abstracte și figurative, care însumau direcțiile mele personale din zona imaginii. Momentan încerc să reconciliez imaginile cu ideea de animație, textul cu forma, demersul cu narațiunea sau lipsa ei. Și poate va ieși altă expoziție.

Ca orice artist care se respectă, ai un job. Ce înseamnă jobul tău?
Granițele dintre jobul meu și preocupările mele artistice personale se blurează des și de multe ori nu știu mai știu care e care. Jobul meu e să pun viață (anima) în lumi imaginare, altfel spus, sunt animator la Reniform Production (www.reniform.ro).

Întorcându-ne în timp, cum ai copilărit și cum ai ales arta?
Ca prin vis m-am trezit de foarte mică cu certitudinea că trebuie să fac grafică. Știu că am auzit acest cuvânt, grafică, la un profesor care îmi plăcea foarte mult. Mulți ani nu m-am chestionat nici o secundă asupra acestui fapt, până în ziua când m-am întrebat dacă nu cumva aș vrea să fac film. Inconștient aproape, am virat direcția și am ajuns la granița celor două: filmul de animație.

Ai studiat artele mai întâi la Liceul Tonitza. Ce îți amintești din anii de liceu, la ce visai pe atunci?
În liceu visam mult, des și fantezist. Aveam doar conștiința că există o lume undeva în afară, orânduită într-un fel, că există niște oameni care sunt foarte buni în ceea ce fac, dar nu aveam idee cum aș putea accesa această lume, cum aș putea înțelege orânduirea și reperele. Altfel încât tot cercetam tot ce găseam: cărți, expoziții, evenimente, într-un ritm haotic și aproape o lipsă de criterii. Am mers în multe direcții greșite, însă asta se întâmplă când nu ai parte de un tip de mentorat.

Ce s-a schimbat pentru tine odată cu facultatea la UNArte? Cum ai descrie învățământul românesc pe acest segment, al artelor vizuale?

Cu toate minusurile ei, facultatea m-a pus în contact cu câteva zone esențiale pentru dezvoltarea mea ulterioară, una dintre zone fiind legate de cercetare, filosofie, estetică. Am desenat foarte mult în facultate, lucru care m-a ajutat enorm ulterior. Însă învățământul universitar românesc în zona vizuală, cum presupun că e cazul și altor domenii, este destul de rupt de realitatea pragmatică a profesiilor în care poți activa ulterior.

Tot ca studentă ai ajuns la Poznan, în Polonia. Cât te-a influențat perioada petrecută acolo în arta ta? Ce e fundamental diferit acolo față de ce știai dintr-o universitate bucureșteană?
Am ajuns în Polonia extrem de nepregătită și totul m-a luat pe sus. Însă acolo am văzut prima bienală serioasă de artă, am experimentat cu volum și sculptură și tehnici de gravură pe care doar le atinsesem în treacăt aici. Universitatea de arte de acolo este extrem de serioasă și îți oferă tot ce ai nevoie ca să te dezvolți într-o direcție asumată.

Cum te împarți între pictură și filme de animație? Ce te atrage la fiecare? Ce te provoacă?
Sunt într-un moment în care ce cele două se împletesc mult în mintea mea, nu mai sunt disparate, o lucrare statică poate însemna și ceea ce este ea în mișcare, chiar dacă nu o fac să miște. Orice lucru făcut într-o zonă o influențează pe cealaltă și la sfârșitul zilei cred că e important să simt că nu mă prefac a fi altceva sau altcineva, orice am făcut.

Cum vezi generația ta în artă? În România, în Europa…
Generația mea se zbate între supraviețuire și compromis, între lipsă de sol și sinceritate, între procrastinare și workaholism. Ne sforțăm să înțelegem cine suntem încercând să nu uităm cine am vrea să fim.

Ce ți-ar plăcea să se schimbe în statutul artistului contemporan de la noi?
Luând un exemplu de bază al felului cum ar putea fi asimilați artiștii social, cred că atunci când cineva decide să își aranjeze sufrageria ar trebui să se gândească cam ce imagini i-ar plăcea să aibă zilnic în jur și l-ar hrăni vizual și apoi să meargă pe raționamentul „nu-mi cumpăr un tablou de la Ikea să pun pe perete, mai bine cumpăr o lucrare de la un artist”. Dincolo de zona imaginii, cred că trebuie să avem cât mai des discuția despre cât de mult poate schimba arta mentalități, poate contribui la educație, poate ridica probleme și postula răspunsuri.

Ca tănăr artist, ce îți displace în România anului 2018?
Interesul mic sau chiar inexistent al presei mainstream față de artiști de orice fel, organizarea haotică a instituțiilor culturale, fondurile puține și incerte pentru finanțarea proiectelor culturale și artistice sunt câteva dintre problemele majore acum.

Ce te inspiră? Unde îți cauți subiecte, teme, motive? Din ce îți construiești arta?

Mă uit în interiorul meu și mă întreb azi ce am gândit, ce am simțit, ce mi-a atras interesul. Mă uit în jur și mă întreb ce aș vrea să le spun oamenilor după ce îi privesc. Mă uit la alții și mă întreb cum e viața lor și cum relaționează cu mine. Și se leagă ceva până la urmă.

Ce artiști internaționali urmărești cu precădere?
Urmăresc mulți artiști, mulți chiar obscuri, pe Facebook și Instagram mai ales. O mare parte dintre ei sunt animatori, caut să le văd filmele în festivaluri și mă bucur când le găsesc și online, cum ar fi Marta Pajek (Sleepincord), Niki Lindroth von Bahr (Bathouse), Sasha Svirsky, Koji Yamamura. Ilustratori precum Yann Kebbi, Gina Thorstensen și artiști vizuali pe care îi descopăr prin expoziții.

În ce crezi și ce te motivează?
Cred că ființa umană este fluidă, într-o continuă schimbare, și dispune de o resursă inepuizabilă de a produce lucruri din nimic.

„Dincolo de zona imaginii, cred că trebuie să avem cât mai des discuția despre cât de mult poate schimba arta mentalități, poate contribui la educație, poate ridica probleme și postula răspunsuri.”
Ioana Nicoară, artist vizual

Foto: Tom Negulici, arhiva personală a artistei