Justin Baroncea este arhitect, doctor în arhitectură în cadrul Universităţii Politehnice din Catalunia (Barcelona, Spania). Este și unul dintre puținii autori de benzi desenate de la noi; cărțile sale – „Turb@” (o carte despre cărbune, desenată în cărbune) și „2 metri lătrați” (bandă desenată în Autocad) – au apărut la editura Vellant. În paginile lor, întâlnești „iepuri negri drogați cu cărbune de un savant japonez” care „dorm în Coloana lui Brâncuși și își tocesc dinții pe Masa Tăcerii”, dar și câini-lămpi, care se transformă în bănci sau dulapuri, așadar în obiecte de decor și piese de mobilier. Și uneori aceste pagini de carte ajung pe tricouri și se plimbă nestingherite prin oraș. Cum prind contur toate acestea, cum stăm la capitolul benzi desenate în România și cum se vede Bucureștiul prin ochii unui arhitect al noii generații, navetist între București și Barcelona?

A apărut în acest an, la editura Vellant, volumul 2 metri lătrați, bandă desenată în cad, cu un terrier care se lungește, un bulldog care se umflă… Cum s-a conturat această carte?

Am început cu două dreptunghiuri și nu știam exact unde o să ajung. Personajele au crescut împreună cu povestea. Important: să fie totul plat, fără volum, fără linii, doar suprafețe cu un minimum de tăieturi. De câte tăieturi ai nevoie ca să reprezinți un câine? Și dacă tot l-ai reprezentat, de ce să nu devină sub-erou?

Pe măsură ce lucram, a apărut ideea de a combina personaje, așa s-au conturat încă un câine, o pisică și fel de fel de oameni.

Câinii și pisica au nume. Oamenii încă nu. Pe terrier îl cheamă BEC_Ham, pe bulldog îl cheamă Ham_LED și pe motan îl cheamă DULIE. Toți sunt lămpi. La început nu erau decât suprafețe cu tăieturi. Acum sunt volume utile.

Pisica e năzdrăvană, în carte, nu în lumea reală. În lumea reală o pisică năzdrăvană riscă să ardă siguranțele din tabloul electric. Pisica transformă câinii în sub-eroi care la rândul lor ajung să se transforme singuri. Unul se lungește, altul se umflă și așa ajung să treacă prin fel de fel de peripeții „banale” interacționând cu oameni anonimi.

Dacă tot au ajuns să fie lămpi, de ce să nu se lungească și să fie bancă sau să se umfle și să ajungă dulap? Așadar, în lumea reală câinii au identitate dublă, când sunt lămpi, când sunt piese de mobilier. Și ăsta e doar începutul, pentru că uneori paginile din carte ajung pe tricouri și așa se plimbă câinii din ficțiune într-un oraș real.

Nu e exclus să vă întâlniți cu Ham_LED și BEC_Ham în tramvai, în metrou sau în club. Dulie, pentru moment, nu a ieșit din paginile cărții, dar asta se va schimba în curând.

Și tot de la Vellant, ne amintim de Turb@, volum în centrul căruia regăsim cărbunele. Despre ce este vorba și de ce un astfel de volum pentru consumatorul modern?

Povestea începe într-un garaj din București după o discuție cu Ioana Trușcă – TRSC. Ea e din Târgu Jiu și desenează în cărbune și nu numai. Așa s-au legat lucrurile – Târgu Jiu, cărbune, Brâncuși, poveste în imagini. Desenul transformă cărbunele din combustibil în material de „lectură”. Scenariul nu a făcut decât să pună lucrurile astea la un loc și personajul colectiv – iepuri negri drogați cu cărbune de un savant japonez – a fost construit gândindu-ne la ce se poate strica prin oraș. Normal că iepurii negri caută resursa locului – cărbune din Valea Jiului, care e foarte aproape, dorm în „Coloana” lui Brâncuși și își tocesc dinții pe „Masa Tăcerii”.

Bandă desenată în cărbune, pentru că în mod normal modul ăsta de exprimare lipsește din peisajul „de la noi”. Publicul asociază B.D. cu personajele de comic book, cu supereroi desenați într-un anumit stil, e văzut ca un produs pentru copii, neserios, cumva marginal. În același timp, producția de B.D. autohtonă este foarte redusă. Cultura vizuală serioasă se face în muzee și în galerii de artă consacrate. Noi ne-am propus încă de la început să construim expresivitate pe alte coordonate, ne-am propus să glumim (cât de cât coerent) despre temele grele: Valea Jiului, industria minieră, Brâncuși.

B.D. e un instrument simplu de deconstrucție a unor „simboluri”, de punere în discuție a unor teme altfel tabu.

Justin Baroncea a absolvit Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. Cum a ales arhitectura?

Pentru că am fost interesat la un moment dat de concret, de obiecte tangibile pe care le prefigurezi prin cine știe ce unghere mentale și pe care ai șansa uneori să le transformi în realitate. Am scris ceva foarte complicat despre o alegere simplă; voiam să proiectez spații, obiecte, realități. Cu alte cuvinte, voiam să îmi dau șansa de a mă juca „serios”.

Doctor în arhitectură în cadrul Universităţii Politehnice din Catalunia – de ce Spania pentru doctorat?

Nu am ales Spania, am ales Barcelona. Și nu am ales singur, am ales împreună cu Carmen, partenera mea de atunci. Barcelona în 1999 funcționa sub impulsul Jocurilor Olimpice din 1992. Proiectul pe termen lung al orașului, început în 1988, se contura din ce în ce mai clar ca o propunere de succes. Proiectele lor importante de spațiu public erau în plină construcție.

Am găsit în 1999 un model de oraș în care ne interesa să învățăm, să lucrăm. Voiam să înțelegem contextul politic și social în care se construia coerent pe baza unui proiect pe termen lung.

Despre Spania, nu pot să povestesc foarte multe, cunosc locurile ca simplu turist, îmi plac, dar fără să le înțeleg în complexitatea lor. În schimb, despre piețele din Gracia aș putea să povestesc într-o serie de B.D.

Dintre premiile și nominalizările primite în țară și în străinătate, care au contat cel mai mult și de ce?

Deocamdată, nici unul luat separat. Cumva au valoare luate la un loc. Cumulativ au sens. Fiecare în parte nu reprezintă succese majore. Nu „am dat lovitura” cu proiectele mele.

E vorba de o construcție încă neterminată, de un proiect unic din care am avut posibilitatea să realizez câte ceva. Mai e mult de construit. Nu știu dacă asta se va traduce vreodată într-un succes „răsunător”.

Unele lucrări pe care le semnați sunt cunoscute publicului bucureștean de la Anaid Art Gallery. Cui se adresează lucrările de Justin Baroncea?

La Anaid am realizat trei expoziții. Una cu „tipare” pentru piese de mobilier, cu reprezentări 2D care în timp au devenit obiecte.

Una cu grafică în care am vrut să obțin expresivitate din „simplism”; cât de mult poate fi banalizată o lucrare. Unul din obiectele cele mai „expresive” pe care le știu este o sticlă de băuturi răcoritoare reprodusă în milioane de exemplare în fiecare zi. Un obiect banal care nu își pierde impactul și care transformă imediat locul pe care îl ocupă.

Ultima era o instalație legată de tubul unei centrale termice care trecea prin fața unui sfânt dintr-o biserică (restaurată) din București. Un fel de jucărie imersivă critică.

Cum trăiește un arhitect apreciat în România anului 2018?

Trăiesc între București și Barcelona. Sunt navetist. Bucureștiul e un laborator, un loc în care poți să faci pionierat, unde e totul de construit, de fabricat, de (re)inventat. Pe de altă parte e incoerent, imprevizibil, epuizant. În Barcelona, lucrurile sunt mult mai clare, sistemul funcționează, nu faci pionierat, dar lucrurile ies bine în mod absolut normal. Sper ca din pendularea asta continuă între realități să reușesc să învăț ceva util.

Revenind la benzi desenate și la cum stăm în România la acest capitol, de ce volume de benzi desenate?

Banda desenată îți permite să colonizezi realitatea cu personajele unei povești. Se poate transfera în spații urbane, poate deveni mural, are capacitatea de a ajunge pe haine și de a fi diseminată. Sistemul este unul perfecționat de cultura americană, dar e loc de improvizații, inovații. Banda desenată se „așază” bine în cadrul urban, dar poate coloniza și băi, W.C.-uri publice. Dacă reduci dimensiunile „vinietei” ajunge sticker și parazitează locuri la care nici n-ai cum să te gândești. Totul e ținut la un loc de o poveste (dacă am vrea să fim pretențioși i-am spune „scenariu”). O poveste coerentă, oricât de tembel ar fi subiectul, e un liant extraordinar care permite salturi între realitate și ficțiune fără a dezintegra sistemul de producție.

În privința benzii desenate, în România suntem la început. Aici are căutare ori cultura „grea”, serioasă, filosofia, critica cu argumentație pe codurile tari, ori bășcălia, glumiță de context imediat. Ori Socrate, ori Mitică (ambele personaje ilustre de altfel). B.D. nu produce personaje încadrate în niciuna dintre categoriile astea. Publicul pentru zonele incerte abia începe să apară și de cele mai multe ori se duce spre zona comercială: Marvel, DC Comics.

De unde se inspiră Justin Baroncea?

Din cadrul urban direct, din filme, din interacțiunea cu oamenii pe care ajung să-i cunosc, de la Horbach, din depozitele de deșeuri. Îmi place să reciclez personaje așa cum îmi place să reciclez resturi, obiecte stricate, tehnologie depășită și ieșită din uz.

Cum se vede Bucureștiul de azi prin ochii arhitectului născut în ‘74? Ce place, dar și ce deranjează vizual (și nu numai)?

Un oraș care promite și nu se ține niciodată de promisiuni. Un oraș care oferă din ce în ce mai multă cultură, dar e un amestec de multe ori greu de digerat. E ca un meniu cu trufandale pe care din când în când cineva pune sosuri care n-au nicio legătură cu felul de mâncare din farfurie. Câteodată bucătarul mai uită mâncarea cea mai bună pe aragaz, alteori bagă la congelator ce nu trebuie și lasă untul pe blat. Trebuia să vorbesc serios despre oraș și am ajuns să fac analogii culinare. E un oraș construit din petice fără proiecte viabile pe termen mediu. E însăilat dintr-o grămadă de momente (multe dintre ele strălucite), dar fără să devină un meniu de 3 stele (Michelin) – gustărele când dulci, când sărate, când acre, când cafea, când salată cu ridichi; fiecare gustare e foarte bună, dar combinația sigur îți face stomacul zob. Cu alte cuvinte, ca să trăiești în București îți trebuie „stomac” zdravăn (și vara nu e rău dacă ai nasul înfundat).

Dacă separ lucrurile moment cu moment (perioadă istorică), îmi place cochetăria provincială a franțuzismelor, îmi place seriozitatea modernismului din perioada interbelică, simplitatea jerpelită a blocurilor din anii ‘60. Îmi place o parte importantă din „scena” muzicală (nu doar ce se aduce, ci și ce se produce azi în București; sunt DJ din ce în ce mai interesanți, pe care nu e greu să-i găsești în cluburile mainstream).

Ce noi proiecte să așteptăm, la ce lucrați acum?

Colaborez cu Constantin Goagea în cadrul unor proiecte de expoziții interactive permanente. Amenajăm o librărie și o grădină. Amenajăm împreună cu Mihaela Butoi o galerie de artă.

Împreună cu Dragoș Dragnea am finalizat un ansamblu de trei blocuri în zona Vasile Lascăr (București). Lucrăm în continuare la proiectele I’M UAU din cadrul Universității de Arhitectură „Ion Mincu”.

Aștept să apară continuarea de la Turb@ care se află pe masa celor de la Vellant, iar în octombrie vom lansa o carte despre aparate de iluminat împreună cu Almalux și Zeppelin.

Cum vedeți generația dvs. de arhitecți de la noi, care sunt principalele provocări?

Arhitectura, prin natura ei, este o meserie tehnică cu o oarecare aură artistică (mai ales văzută din exterior). Schimbările tehnologice din ce în ce mai accelerate au (re)împins profesia spre zona umanistă. E un efect al mediului și mai puțin o decizie luată la un moment dat de arhitecti la nivel de breaslă/organizație profesională. Așa merg lucrurile acum. Schimbările sunt greu de asimilat în mod coordonat, la nivel de grup. La nivel personal, fiecare se adaptează cum poate la noile „date de temă”.

Tehnologia îți dă posibilitatea să explorezi, să te joci cu spațiul, să-l stăpânești, metamorfozezi, distorsionezi. Important e pe baza căror criterii „joci” sau „te joci”. Și criteriile încep să țină din ce în ce mai mult de zona asta a unui umanism critic, fără să ajungă să devină utopic.

Arhitecții tineri au șansa să devina „pragmatic dreamers”; și umaniști pe deasupra.

„În privința benzii desenate, în România suntem la început. Aici are căutare ori cultura grea, serioasă, filosofia, critica cu argumentație pe codurile tari, ori bășcălia, glumiță de context imediat. Ori Socrate, ori Mitică (ambele personaje ilustre de altfel). B.D. nu produce personaje încadrate în niciuna dintre categoriile astea.” (Justin Baroncea)