Jurnaliștii fără frontiere de la Teleleu: „Suntem la fel de vulnerabili ca cei despre care scriem, iar asta ne apropie“

Scris de Vlad Odobescu 13-01-2017 16,338

Cetățeni, fiți cu băgare de seamă! Prin țară circulă o rulotă albastră plină cu povești. În ultimii trei ani, numiții Elena Stancu, jurnalistă, și Cosmin Bumbuț, fotograf, au fost surprinși în repetate rânduri în timp ce căutau personaje și întâmplări, pentru a le înmâna apoi publicului larg sub formă de articole, fotografii și materiale video. Se pare că cei doi, cunoscuți pe internet și sub pseudonimul Teleleu, își finanțează acțiunile atât prin intermediul unor granturi și burse jurnalistice, cât și prin confecționarea și distribuirea de vederi către abonați. Dacă vă abordează, primiți-i în casă și spuneți-le absolut tot ce merită știut: poveștile dumneavoastră vor intra pe mâini iscusite. 

Viitorul României: Întrebare de an nou: care-i planul Teleleu pentru 2017?

Elena Stancu: De când am plecat teleleu, nu prea ne facem planuri. Nu ne putem ține de ele pentru că mereu apar lucruri neprevăzute în viața noastră, proiecte și povești noi, și ne trezim dimineața în locuri în care nu plănuisem să mergem.

Dar, în linii foarte mari, în 2017 pregătim o carte despre viața noastră teleleu, care va apărea la Humanitas, și vom continua să documentăm activitatea unor mici ONG-uri de provincie care fac lucruri extraordinare la ei în comunitate, neștiuți de restul lumii: în Satu Mare, Asociația Stea se ocupă de oamenii străzii, urâți de comunitate și abuzați de polițiști, în Târgu Neamț, Fundația Speranța creează locuri de muncă pentru persoanele cu dizabilități pe care nu vrea nimeni să le angajeze, iar la Zalău, Asociația Prader Willi face terapie cu copiii cu boli rare. Am descoperit aceste ONG-uri după ce am primit un grant de la Ambasada Norvegiei ca să documentăm o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda și Liechtenstein în România.

Vom continua să campăm în curtea acestor ONG-uri și să petrecem cât mai mult timp cu ei și cu oamenii pe care-i ajută. De cele mai multe ori, aceste ONG-uri oferă niște servicii pe care statul nu poate/ nu știe/ nu vrea să le ofere celor mai vulnerabili dintre români. Și fac asta în ciuda sistemului, zbătându-se să facă rost de finanțări, luptându-se cu autoritățile locale și, uneori, chiar cu comunitatea.

Cum vă stabiliți prioritățile? Aveți o listă de subiecte care-și așteaptă rândul sau le potriviți din mers? 

Avem câteva subiecte în lucru și o agendă cu idei de subiecte care ne-ar umple timpul, cred, până în 2050. Întotdeauna când lucrăm la un proiect dăm peste un alt potențial subiect, de care n-avem timp să ne ocupăm, așa că-l notăm în agendă. Proiectele prioritare sunt cele la care avem deadline-uri, cum sunt cele pentru care am câștigat un grant sau o bursă.

rulota_2

În curtea școlii din Ceauri, în județul Gorj. Elena și Cosmin au campat acolo cât au lucrat la un material despre o comunitate de romiFoto: Cosmin Bumbuț

Cum se încheagă o poveste / un proiect? Puneți mai degrabă laolaltă viziunea fiecăruia sau le negociați la sânge între voi?

Eu și Cosmin ne-am potrivit cumva de la început – și aici mă refer la muncă. 🙂 În primul rând, avem același mod de a ne împrieteni cu oamenii și de a ne integra într-o comunitate. În prima zi când ajungem într-un loc, nu ne concentrăm nici la fotografii – Cosmin –, nici la interviuri – eu. Întâi facem cunoștință cu oamenii, ne povestesc despre ei, le povestim despre noi, bem o bere (sau un ceai) împreună, învățăm cum îi cheamă. De obicei, trebuie să-i convingem că nu suntem de la Pro TV, că noi suntem altfel, că nu vrem să arătăm mizeria și senzația din viața lor altminteri tihnită. Că vrem să spunem adevărul, că vrem să-i cunoaștem așa cum sunt ei și să-i înțelegem.

După ce simțim că oamenii s-au relaxat și că suntem bineveniți acolo, începem să „muncim“. Nu negociem între noi, mai degrabă ne consultăm care ar fi direcția, unde ne duce subiectul. Nu suntem foarte organizați, mergem mai mult pe intuiție, fiecare se ocupă de treaba lui și abia la sfârșit, când e materialul gata, ne gândim cum să asamblăm laolaltă imaginea și textul.

Pe teren, ne ajută foarte tare faptul că suntem un cuplu. Oamenii nu se simt amenințați, părem cumva o familie inofensivă cu un cățel pufos, și nimeni nu se mai teme că am venit „să-i dăm la televizor“ sau să le facem rău. Suntem de-ai lor, suntem umani și le e mai ușor să ne accepte. În plus, în prima zi ne bazăm pe ei să ne ajute: să ne lase să parcăm undeva în siguranță, să ne dea apă să încărcăm mașina și, eventual, un cablu de curent electric.

Suntem la fel de vulnerabili ca ei, iar asta ne apropie.

Ne-am relaxat de când trăim și muncim într-un motorhome. În primul rând, totul e mai ieftin: nu plătim cazare, ne gătim, ne facem ceaiuri și cafele în mașină, avem tot ce ne trebuie cu noi. Nu mai suntem stresați că e scumpă cazarea, că ne costă mâncarea și că trebuie să ne terminăm repede treaba, că nu ne permitem financiar să stăm acolo pe termen lung.

Această relaxare ne-a ajutat foarte mult atunci când am lucrat la documentarul Ultimul căldărar. Adunat, am petrecut șase luni în comunitatea de romi căldărari din Corcova, Mehedinți. Dar nu am luat interviuri și nici nu am filmat în fiecare zi. Au fost multe zile în care nu se întâmpla nimic, mergeam acolo și Geo, personajul nostru principal, era plecat sau era mahmur și n-avea chef de nimic. Pentru noi nu era nici o problemă dacă nu se întâmpla nimic, rămâneam în comunitate, beam o bere cu ei, ne întindeam la discuții și a doua zi o luam de la capăt. Relaxarea noastră s-a simțit și în relația cu ei și cred că de asta ne-am împrietenit atât de tare.

rulota_1

Rulota Teleleu la Cetate. Foto: Cosmin Bumbuț

Cum a arătat prima zi la drum, 15 noiembrie 2013, după ce v-ați dezlegat de cele fixe?

Primul loc în care am mers a fost o comunitate foarte săracă de romi: Hetea, în județul Covasna. Am campat în Sfântu Gheorghe și am făcut naveta pentru că ne-a fost frică să dormim acolo. Ne speriau lucrurile tehnice, mai mult: de unde luăm apă, unde aruncăm veceul, cât ne ține bateria. Ne întrebam dacă o să ne atace cineva, dacă o să putem dormi, din ce o să trăim. În mașină cu noi erau toate fricile din lume, pentru că nici unul dintre noi nu e vreun curajos. Eram năuci și asta nu doar în prima zi, ci în primele două-trei luni. Nu a fost așa de complicat cum credeam: în Sfântu Gheorghe am luat apă de la o pensiune și, tot acolo, am golit veceul într-o hazna. Bateria mașinii nu ne-a ținut, dar în primul an ne-am montat panouri solare, iar în al doilea an ne-am cumpărat un generator.

Am rămas de multe ori fără bani, dar de fiecare dată se întâmpla ceva – câștigam un grant, o bursă, se abonau oamenii la vederi – și o scoteam cumva la capăt. Acum ne-am obișnuit cu traiul în mașină și găsim repede un loc de dormit, cerem apă și ce ne trebuie de la oameni, ne-au trecut toate rușinile și o parte din panici.

Ce ați învățat unul despre celălalt din mers?

Acum ne știm pe de rost tabieturile. Cosmin se trezește primul și coboară la calculator. Mașina are 5 metri lungime, cu tot cu motor, și 2,8 metri înălțime. Patul coboară din tavan și atunci când eu dorm, Cosmin poate sta jos, la masă, dar nu poate sta în picioare și nu poate să-și facă ceai (aragazul e tot sub pat). Eu mă trezesc o oră mai târziu și pregătesc micul dejun. Dacă nu trebuie să mergem pe teren și suntem într-o priveliște frumoasă, scoatem masa și scaunele pliante și mâncăm afară.

Știm exact de cât spațiu are nevoie celălalt (la propriu): eu pot sta pe un colț mai mic de masă, mai ales dacă scriu la iPad, dar Cosmin are nevoie de mai mult loc pentru laptop și harduri externe. Știm în ce locuri e bine pentru amândoi să dormim: mie mi-e frică de zone pustii și prefer să dorm în sate, dar Cosmin vrea să fie liniște și caută străzi mai puțin circulate. Ne-am făcut o rutină care se potrivește amândurora.

Înainte să plecăm teleleu, când eu lucram într-un birou nouă ore pe zi și Cosmin stătea singur acasă, eram frustrată de tot timpul pierdut. Mă gândeam că mai am 20 de ani de tinerețe și de sănătate și că aș vrea să-mi petrec această perioadă din viață cu Cosmin. Mă întorceam seara de la serviciu: cel mai devreme ajungeam la șapte seara, dar de multe ori veneam la opt, nouă seara sau mai târziu. Apucam să schimb două vorbe cu Cosmin, să-mi fac un duș și să dorm. Dimineața mă grăbeam să plec iar la serviciu și nu mai rămâneau decât weekend-urile să le petrecem împreună. Ceea ce e foarte puțin pentru doi oameni care sunt fericiți împreună.

Să stai cu un om minut de minut, să lucrezi și să trăiești împreună cu el, să împarți un spațiu de 10 metri pătrați înseamnă să-i cunoști cele mai adânci gânduri și frici, să-i vezi toate reacțiile și să-i cunoști toate ipostazele. Nu ne mai putem surprinde unul pe altul și asta mi se pare un lucru bun. Nu mă plictisesc niciodată lângă Cosmin și sper că nici el lângă mine și asta pentru că pentru că ne-am învățat unul pe altul pe de rost și ne-am adaptat perfect unul celuilalt.

foto_Cornel_Brad

La proiecția documentarului Ultimul căldărar (2016). Foto: Cornel Brad.

Legat de asta: cum s-a schimbat relația voastră cu timpul după începutul Teleleu?

Înainte să plecăm teleleu eram doar iubiți. Acum suntem camarazi, colegi de serviciu și prieteni buni.

Ce faceți când nu umblați după subiecte?

Ne luăm câteva vacanțe pe an în care mergem la mare sau la Electric Castle (vara trecută) și nu facem nimic. Doar gătim, citim și punem poze de vacanță pe Facebook. Astfel de perioade sunt însă destul de scurte, pentru că lucrăm mult. Așa că atunci când nu suntem pe teren căutăm un loc liniștit în care să ne facem munca de birou și unde să avem apă și curent la îndemână. Avem câteva locuri unde ne place să campăm: la Măgurele, în curtea unui prieten, la Oarba de Mureș, lângă Cimitirul Eroilor, sau la mare, în extrasezon, când nu e nimeni pe plajă.

Până acum, am fugit de iarnă în Turcia, în primul an, în Grecia, în al doilea an, și în Cuba, în al treilea an. Iarna asta avem foarte multă muncă de birou, așa că am parcat mașina în Alba Iulia, în curtea unui prieten, și ne-am adăpostit în mansarda lui.

Care-s obiceiurile ce țin de viața obișnuită de care vă e cel mai dor când umblați teleleu?

Mie îmi lipsesc dușurile lungi și un cuptor în care să fac prăjituri. Pe Cosmin îl doare spatele de la bancheta din mașină, care e destul de incomodă și care, în trei ani de când o folosim încontinuu, s-a deformat. El și-ar dori o canapea pe care să se întindă din când în când sau o banchetă mai bună. Ne lipsește spațiul, pentru că într-o mașină atât de mică te miști destul de puțin și te anchilozezi. Sunt multe lucruri care ne lipsesc, cu siguranță că nu poți avea confortul dintr-o casă normală, dar până acum câștigurile au fost mai mari decât lipsurile. Acum putem lucra doar la subiectele care ne plac și, în trei ani, am făcut o grămadă de materiale de care suntem mândri.

Care-s primele lucruri pe care le-ați spune unora care vor să înceapă un proiect de felul ăsta?

Ar trebui să facă un test înainte, ca să vadă dacă sunt compatibili. Multă lume ne-a întrebat cum de ne putem suporta într-un spațiu atât de mic, așa că ar trebui să te potrivești foarte bine cu cel / cea cu care vrei să te muți într-un motorhome. Și le-aș mai spune că vara într-o mașină e mai rea decât iarna într-o mașină. Iarna merge soba, chiar dacă îngheață apa, mai pui o pătură pe tine, un sac de dormit, te descurci. Dar vara, în motorhome e ca afară. Dacă afară sunt 39ºC, în mașină sunt tot atâtea. Asta dacă nu faci un ceai sau nu deschizi laptopul, pentru că atunci temperatura crește.

Amândoi faceți jurnalism / fotojurnalism de mulți ani, ați întâlnit super-mulți oameni și i-ați scris / fotografiat. Cum faceți să rămâneți curioși? 

Nu facem nimic special să rămânem curioși, cred că avem noroc că asta e în firea noastră. Ne place să ascultăm poveștile oamenilor și ne-am făcut în toată țara prieteni foarte diferiți de noi și între ei. Și nu e o bază de date profesională, ci sunt oameni care ne-au plăcut și cu care am ținut legătura pe Facebook și la telefon. Suntem curioși ce s-a întâmplat după ce am plecat noi de acolo, ce mai face unul sau altul, cum / dacă și-a rezolvat problema. Viața în motorhome ne-a făcut și mai curioși, pentru că am cunoscut oameni pe care în București nu i-am fi cunoscut niciodată, am aflat povești care ne-au uimit și am trăit lucruri care ne-au dat toate prejudecățile peste cap.

CITAT: “Să stai cu un om minut de minut, să lucrezi și să trăiești împreună cu el, să împarți un spațiu de 10 metri pătrați înseamnă să-i cunoști cele mai adânci gânduri și frici, să-i vezi toate reacțiile și să-i cunoști toate ipostazele.” Elena Stancu, jurnalist Teleleu.