Minunata viață a lui Cătălin Dorian Florescu, scriitor

Scris de Andrei Craciun 21-10-2014 5,938

S-a născut în România, dar scrie în germană, trăiește în Elveția, la Zurich, și se simte european. Acum lucrează la un roman care leagă Delta Dunării de New York

Cătălin Dorian Florescu are 47 de ani. S-a născut la Timișoara, iar la nouă ani, bolnav fiind (era până de curând suspect de Charcot-Marie, o boală care atrofiază mușchii și care nu îi permite să se deplaseze decât cu greutate; de trei-patru ani, diagnosticul a fost însă pus sub semnul întrebării, iar Florescu trăiește fără să știe exact care îi e boala), a plecat prima oară din România cu tatăl său, în căutarea unui tratament.

S-au întors în Banat, iar Cătălin a susținut cu brio admiterea la liceu. În 1982, familia Florescu a fugit definitiv din țară. S-au stabilit în cele din urmă la Zurich, în Elveția, unde scriitorul trăiește încă.

Cătălin Dorian Florescu a fost și psiholog, după ce a studiat psihologia și psihopatologia la Universitatea din Zurich. A lucrat șase ani într-un centru de reabilitare a narcomanilor. De treisprezece ani este doar scriitor. Scriitor liber-profesionist. În Elveția se poate trăi, și încă bine!, din așa ceva.

Scrie în limba germană, cărțile sale (Vremea minunilor, Drumul scurt spre casă, Masorul orb, Zaira, Iacob se hotărăște să iubească) sunt traduse în limba română (la Editura Polirom) și s-au bucurat de o primire extraordinară. Vi-l prezentăm astăzi pe Cătălin Dorian Florescu, căci s-au înmulțit cazurile de laureați Nobel cu origini în România. Nu veți putea să spuneți, peste ani, poate nici măcar mulți!, că nu l-ați cunoscut. Rețineți-i numele!

Cătălin Dorian Florescu n-a avut niciodată buletin în România, n-a cerut să i se retragă cetățenia, de fapt nici nu știe exact care este statutul său juridic. Este, însă, cu siguranță cetățean elvețian. Ne-am întâlnit la începutul lui octombrie, la Iași, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT). Ne-am plimbat la pas pe străzile orașului, căci – așa cum v-am spus – merge cu greutate.

Scriitorul nostru poartă pe cap în majoritatea timpului o bască. I-a devenit un fel de marcă. Prima mea întrebare a fost despre acest accesoriu vestimentar. M-a lămurit, dar nu mi-a dat și îngăduința să-i și public răspunsul. Începem, deci, de la a doua.

10726363_10152746327616224_1533960957_n

Ce vă reprezintă cel mai mult?
Depinde de la ce plecăm – de la om, de la scriitor, de la psiholog.

Alegerea vă aparține.
E foarte greu să aleg. Ce m-a făcut în primul rând este boala mea, care a început în copilărie și care a dus la o foarte mare exacerbare a intelectului și a altor părți ale ființei, la o bună percepție a realității.

Boala v-a izolat de lume?
Nu m-a izolat deloc, eu sunt o persoană absolut neizolată. Sunt foarte deschis, după cum vedeți. Și în mine s-au pus unele întrebări, dar nu foarte multe, referitoare la boală. Nu m-am chinuit masochist. Sunt probleme practice pe care trebuie să le rezolv și lucruri pe care nu pot să le fac și asta au fost dintodeauna. Când eram copil aveam alte probleme? Nu mai știu. Poate, când eram adolescent, când corpul se dezvolta, când a apărut prima dragoste, sigur, au fost lucruri care m-au format, dar boala a rămas. Ca răspuns la ce m-ați întrebat, cred că boala m-a transformat în altceva. Am o foarte bună percepție senzorială, pentru că eu trebuie să știu unde îmi pun picioarele, punct. Și pornind de aici trebuie să știu cum funcționează lumea de jur-împrejur. Dacă te axezi pe chestia asta, poți să devii psiholog pentru că te interesează lumea, poți să devii scriitor pentru că ești un foarte bun observator. Mi s-a dezvoltat limbajul, pentru că poți să povestești fără să te miști, cititul a devenit important, pentru că faci călătorii fără să te miști. Deci, cel mai mult, viața mea a fost determinată de boală.

Boala dumneavoastră e Charcot-Marie, nu?
De trei-patru ani, diagnosticul e pus sub semnul întrebării. Trăiesc fără un diagnostic clar.

Eu am mai întâlnit oameni care aveau această maladie și erau mai afectați decât dumneavoastră – erau în căruciorul cu rotile…
Cine o ia de la o vârstă mai târzie ajunge în cărucior. La mine a început la o vârstă foarte fragedă.

A existat și un tratament pe care l-ați urmat?
Doar tratamente simptomatice. Când eram în România, mi se dădeau vitamine – B10, B12. Și le uram foarte mult. Mi se dădeau prin seringă. Se mai face fizioterapie. Mai poți să recurgi la înot. Înotam și când eram în România. Acum am reînceput.

Teoretic, e ereditară boală asta. În cazul dumneavoastră cum a fost?
Părinții nu o au, dar boala sare generații, în plus există tot felul de mutații genetice. Boala, desigur, a dus și la faptul că am plecat din țară.

Florescu îi datorează educația multilingvistică României

V-a schimbat cu totul cursul vieții.
Mi-a schimbat tot destinul. În bine? În rău? Ce e bine? Ce e rău? E bine că o am? E rău că o am? În România n-aș fi devenit niciodată scriitor. Îmi lipseau temele, care mi-au venit prin exil. În al doilea rând eram foarte preocupat să supraviețuiesc. Emigrația m-a mai format. A fi întotdeauna un altul, un străin, a vorbi limbile cu accent, a căuta să vorbești bine, dar întotdeauna să ai un accent care te dă de gol că nu ești de acolo… Treaba asta de a nu fi acasă niciunde și totuși a fi acasă și a fi onorat și apreciat și acceptat. E o situație complexă pe care mă străduiesc să o suport cu demnitate.

Câte limbi vorbiți?
Vorbesc cinci limbi. Engleză, franceză, germană, italiană, română. În parte, datorită României pentru că începusem cu engleza și franceza în școala primară. Erau anii `70. Am învățat de la zece, unsprezece ani. Dar nu se prindeau dacă nu aveam un talent la treaba asta. Am avut talent la limbi străine, așa se face că am învățat și germana foarte bine. Lucrurile acestea m-au determinat: boala, emigrația, căutarea unei coerențe în viață, încercarea de a nu mă dezumaniza sau chiar de a mă întoarce atunci când am mers pe drumuri greșite.

Florescu e în contra omului platizat, cinic, agresiv și narcisist

Vi s-a întâmplat dezumanizarea?
Eu când vorbesc despre dezumanizare, nu mă gândesc la acte criminale.  Mă gândesc la omul platizat, la omul cinic, la omul agresiv, la omul narcisist, care e de fapt boala numărul unu a secolului trecut, mă gândesc la acel om împuținat și trăiește într-un fel de carcasă proprie sau în spatele carcasei. De aceea am și ales să fiu psiholog – să duc o viață în permanent dialog. Caut dialogul în viață. Pentru dialog trebuie să cunoști emoțiile, trebuie să știi să percepi, trebuie să știi să asculți, să întrebi, să înțelegi. În cele din urmă, sunt exerciții de viață, care de la religie încoace toată lumea ni le spune, văzute însă prin lentila pragmatică a psihologiei.

Sunteți un om religios?
Nu. Nu. După părerea mea, problema lui Dumnezeu ar trebui dată la o parte din viața noastră, fără însă a deveni fundamentaliști. Importantă e relația cu sine și cu celălalt, cu aproapele, înainte de a ne gândi la Cel de Sus.

Deci, cel de lângă noi înainte de Cel de Sus.
Prioritatea e să devenim oameni și asta ține până în ultima noastră zi de viață. Această relaționare continuă cu o instanță care e deasupra noastră, care e atotputernică și care dacă ne face frică nu duce la nimic bun. Ar trebui să ne purtăm ca și cum n-ar exista Dumnezeu.

Să faci binele nu din frică, nu din așteptarea unei recompense…
Absolut. E ca în orice familie – tu ca tânăr trebuie să îți găsești propriul drum, nu să te raportezi mereu la tatăl tău sau mama ta, devenind la un moment dat tată sau mamă pentru alții. Și dacă la sfârșit a concordat drumul cu ce și-au dorit părinții tăi, cu atât mai bine! Dar nu trebuie să fie gândirea ta principală să urmezi drumul trasat de alții. Gândirea principală trebuie să fie: cine sunt eu?, ce valori am?, ce ar trebui să fac? și ce mă reține de la a face, care sunt fricile mele? Întotdeauna te reține o frică. Deci: cine sunt?, ce gândesc?, ce valori am?, ce comportament ar trebui să adopt și de ce nu-l aplic?

Principala piedică în viața omului e frica, deci?
Acestea sunt întrebările principale într-o viață bezmetică. Uneori, devenim stafii, nu mai știm cine suntem. Psihologii ne spun ceva, cei din publicate altceva, poeții altceva, toți ne interpretează viața noastră. Cărțile dau o mare de sfaturi, care ne învață ce este bine. Există o mare industrie despre cum să te simți bine, yoga, nu-știu-ce. Și e un mare boom, căci omul pe pământ se simte, de fapt, tot mai puțin bine, tot mai înstrăinat de el însuși. E o industrie a fericirii, cum îi spun eu.

Fericire obligatorie, de fapt. Social, trebuie să fii fericit, altfel ești exclus.
E prețul pe care îl plătești dacă ești prea lucid.

Florescu militează pentru o luciditate cu șarm

Luciditatea însingurează?
Dacă o duci la capăt, dacă duci acest gând la capăt, da. Nu trebuie să o faci încercănat. Actul lucidității se poate face și cu șarm. Acea luciditatea agresivă nu corespunde cu mine.

Sunteți pentru o luciditate cu șarm?
Da. Trebuie să vezi și unde e nevoie de compromisuri. Luciditatea ta poate intră în conflict cu a altora. Există întotdeauna un ritm – cum e ritmul de somn, de masă, așa există și un ritm al dialogului, când știi că trebuie să accentuezi, când trebuie să te retragi. Viața e un flux continuu.

E prima oară când sunteți în Iași?
S-au înmulțit în ultimul timp venirile mele la Iași. Patruzeci- patruzeci și cinci de ani n-am fost niciodată, apoi, deodată, am început să vin. Era departe de ceea ce mă interesa – Banatul. Iașul pentru mine era în afara cercului. Dar acum, cu cărțile mele, în ultimii doi ani am fost de patru-cinci ori.

Și cum e?
Încă descopăr. Anul acesta am fost invitat și la Bacău și în alte câteva orașe din Moldova. Am avut lecturi. Acum două luni am fost la Suceava.

Vă place “Iașul”?
Îl cunosc prea puțin. Când sunt cu turnee de lectură nu sunt turist.

Hotelul, lectura și câțiva pași pe stradă.
Da. Aud tot timpul că “Iașul” e un oraș de cultură și are multe de arătat. Sigur e o neputință a mea de a vedea acest lucru, de a nu găsi în orașele românești așa ceva, un ideal turistic. Dar poate e doar o aroganță de-a mea, o nedreptate pe care o fac Iașului. Presupun că e doar lipsa mea de cunoaștere și s-ar găsi destule în Iași. În primul rând, nu mă pot duce pentru că peste tot sunt trepte și nu mi-e accesibil, străzile sunt denivelate. Sunt lucruri la care alții nu se gândesc, dar pentru mine sunt fundamentale. Eu trebuie să cunosc fiecare bucată de pământ, ca să văd unde pun piciorul. Merg foarte greu. Sunt dibace în a cere ajutor și a-l primi, dar sunt alții care nu pot nici asta. Nu știu câte s-au făcut pentru handicapați în România. Probabil e mai bine ca acum douăzeci de ani.

S-au mai făcut lucruri, să știți.
Conștientizarea problemei minorităților este pentru mine foarte importantă pentru majoritate, nu pentru minoritate. Așa se arată gradul în care majoritatea își ia în serios poziția de majoritate și de societate. Minoritățile suferă întotdeauna primele într-o dictatură – fie ele minorități etnice, religioase, de orice fel. Tot așa, la ele se vede mai întâi gradul de civilizație. Grija pe care o societate o are față de ea însăși se vede în felul cum tratează minoritățile.

Toate lucrurile acestea în Elveția sunt puse la punct, sunt la superlativ?
În mare parte. Sigur. Da. Sunt alte lucruri care nu funcționează în Elveția.

Florescu arată ce nu merge în Elveția

Ce nu funcționează în Elveția? Că în România sentimentul general e că în Elveția funcționează toate ireproșabil. Pare perfect organizată, poate prea organizată.
Vă spun ce nu e bine. Xenofobia. E la fel de grav ca lipsa de trotuare adecvate pentru handicapați. E un alt tip de trotuar ridicat. Avem în Elveția o xenofobie puternică. Avem o meschinărie puternică. Avem o lipsă de cultură puternică a unor straturi sociale, care urmează niște politicieni, o lipsă de larghețe de inimă, de empatie puternice. Există un partid – SVP – Partidul Popular care a ajuns cel mai puternic din Elveția. În cel mai puternic partid din Elveția, 25% sunt xenofobi total. De la SVP învață toți xenofobii din Europa cum se face o campanie politică bazată pe ură, cum se face propagandă, cum se fac afișe cu caricaturi de străini.

Ați fost atacat vreodată pentru originea dumneavoastră?
Nu. Sunt acceptat 100%. Pot să-mi spun părerea, sunt împins înainte de forurile culturale, sunt promovat, sunt citit. Nu putem descrie societatea dintr-o singură privință. Rămân în continuare 70% oameni care nu sunt SVP. Pentru o țară care are un șomaj de 2% – cam mulți extremiști, totuși! E o situație care nu cere acest lucru, deci vine într-adevăr dintr-un interior profund.

Spuneți că fondul de frustare socială n-ar explica suficient xenofobia din Elveția.
Nu, n-ar explica-o.

Pentru că, în definitiv, n-ai de ce să fii frustrat.
Absolut. Mulți se lasă manipulați. E un anumit fond interior care e gata de a fi plămădit de xenofobi. Asta e problema în Elveția, de care suferă nu doar românii și bulgarii, ci și nemții, care nu sunt agreați, dar la care elvețienii își mușcă limba pentru că sunt frații mai mari și mai puternici. A existat o mare migrație germană în ultimii zece ani. E plină Elveția de nemți! Chestia trebuie văzută în ansambu – în Elveția, avem 20% străini. E enorm! Și acest lucru trebuie luat în considerare. În alte țări, la procentul ăsta de străini ar fi mișcări populare de protest, mari revolte pe stradă! Deci funcționează și nu funcționează Elveția.

Florescu n-a renunțat la cetățenia română

10726350_10152741500481224_301535075_n

Credit foto: Suplimentul de Cultură

Aveți cetățenie elvețiană?
Da.

Și cetățenia română?
Nu am renunțat la ea. Deci probabil că aș putea să o primesc dacă aș cere-o.

Aveți pașaport elvețian, așadar.
Da, am pașaport elvețian.

N-ați renunțat la cetățenia română, dar care e situația?
Eu am plecat din România copil. N-am avut niciodată buletin românesc. Niciodată.

E o situație juridică interesantă! Ce s-a întâmplat cu cetățenia dumneavoastră românească?
Nu știu. Nu mi s-a spus niciodată că am pierdut cetățenia românească. Nici n-am cerut-o, nici n-am pierdut-o. Probabil că sunt pe undeva la mijloc.

Viitorul României?
Mă uit cu drag, cu interes la România, în special la Timișoara, pentru că de aici am plecat, pentru că aici mi-am trăit prima iubire și am atâtea amintiri și, firește, mai sunt și prietenii de dinainte de Exil.

Citat: “După părerea mea, problema lui Dumnezeu ar trebui dată la o parte din viața noastră, fără însă a deveni fundamentaliști. Importantă e relația cu sine și cu celălalt, cu aproapele, înainte de a ne gândi la Cel de Sus.”, Cătălin Dorian Florescu, scriitor elvețian de limbă germană, născut în România.