Lingvistul, traducătorul, scriitorul, cineastul Dan Alexe: “Cred în generația nouă de români!”

- - 19- 854 vizualizari

El este cel mai frumos “nebun” din câți am întâlnit în anii din urmă. Chiar dacă s-ar putea să nu-l știți încă, Dan Alexe e cineva. Vorbește, fără greșeală, limba română și alte cincisprezece limbi străine. De citit, citește în douăzeci. Este, cum indică și titlul, lingvist, traducător, ziarist, scriitor, cineast, freelancer și așa mai departe. Dan Alexe fost cândva, înainte de căderea Cortinei, și ghid pentru turiștii străini. Îi plimba prin stațiunile de la Marea Neagră, inclusiv prin perla Litoralului, ba chiar și prin Delta Dunării.

E ateu, dar crede că tot ce s-a scris mai bun în limba română a fost Biblia lui Gala Galaction, din care mi-a citat un fragment din Ezechiel.

A scos de curând, la Humanitas, o carte “Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase” care a înnebunit femeile din țara noastră. Sunt în corpul lucrării treizeci și trei de proze scurte care abundă în erotism. Personajul principal este, de cele mai multe ori, un alter-ego, nici măcar bine mascat, al autorului. Iar acest alter-ego ajunge să întrețină relații sexuale normale, dar nu doar atât, în cele mai bizare circumstanțe. De pildă, ca aspect, satisface, omenește, o damă într-un minaret.

Dan Alexe e o figură. A făcut parte din grupul disidenților de la Iași, a plecat din România în 1988, locuiește în Belgia, la Bruxelles, are doi copii, un băiat de 18 ani și o fată de 14, făcuți cu o doamnă francofonă. Le vorbește în limba română. Crede că asta – limba română – e tot ce avem noi mai bun. Dan Alex are și un blog www.cabalinkabul.wordpress, unde și-a format un nucleu de cititori care au luat, cum spune clișeul, cu asalt Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Pentru el, s-a făcut o coadă ca într-o altă epocă. A trebuit să intervină în fenomenologia cozii însuși Gabriel Liiceanu.

liiceanuparaalexe

Testul cu “Străinul”

A fost coleg de armată cu Radu Paraschivescu. De la prima întâlnire s-a dus către acesta și i-a spus: “Astăzi a murit mama”. Nu a mai așteptat condoleanțe sau ceva, mărturisind că a vrut doar să-l verifice pe mustăcios (viitorul scriitor și-a lăsat la vedere această podoabă facială încă din clasa a zecea), să vadă dacă are cultură (cu fraza aceea începe “Străinul” lui Albert Camus) și mai ales dacă are umor. Radu Paraschivescu le avea. Cei mai mulți militari în termen, însă, nu. De fapt, Dan Alexe a ajuns la concluzia că foarte puțini oameni știu să râdă. Dacă nu știi să râzi, și nici de ce, te exclude din societatea lui. E riguros în selecție. Are mai multe filtre și nu mulți, deși, de facto, nici foarte puțini, căci e un exhibiționist radical, îi rămân alături.

El a făcut documentarul despre ultimii doi evrei din Afganistan (care trăiau în aceeași sinagogă, rămasă fără obiectul tradițional al activității sale, și bineînțeles se urau temeinic). Ultimii doi evrei din Afganistan erau: Isaac, care le vindea musulmanilor amulete magice, și Zabulon, care le vindea musulmanilor alcool de contrabandă. Între timp, Isaac a plecat la Domnul lui Isarel, în timp ce Zabulon, supraviețuindu-i, a deschis o kebăbărie cu care a cam intrat în faliment. Nu-i merge.

El a făcut și documentarul despre cântărețul mistic Nusrat, care se născuse cu o boală degenerativă. Avea sărmanul o obezitate morbidă, era cât un monstru, a și murit de altfel la nici cincizeci de ani, nu înainte de a fi cântat cu Peter Gabriel pe cele mai importante scene ale Occidentului, uluind cu vocalizele sale la care nu mulți oameni de jazz, nu mulți oameni pur și simplu, ajung.

Dan Alexe știe islamul, are și un master în domeniu, absolvit tocmai la Paris. El a băut cu dictatorii din Asia Centrală, a fost corespondent în războaiele din Balcani, la jumătatea anilor `90, când, pe lângă faptul că a supraviețuit, s-a bucurat să constate că Bosnia e o țară care îi seamănă teribil României.

Cuvintele următoare mi le-a spus Dan Alexe într-o seară de joi, pe când martie nu se sfârșise încă. Între noi erau o sticlă de vin alb, sec, și încă una de apă minerală, două pahare, și un reportofon. Ne aflam în incinta unui restaurant oarecare din București, teoretic cu specific Italian. În concret, în ora pe care am petrecut-o acolo, ne-am delectat cu muzică pop-rock foarte românească – din boxe s-au revărsat nemuritoarele șlagăre ale îndrăgitei formații Holograf.

Am vrut să facem un interviu, dar n-a ieșit așa. Pentru a-mi păstra o oarecare demnitate auctorială, am făcut totuși ceva: am pus o oarecare ordine în aceste mărturisiri la persoana I singular. Domnilor, dar mai ales doamnelor și domnișoarelor, Dan Alexe!

Tușa I: Călătorul

alexelakabul

Ca ziarist, cineast și lingvist, am fost în Caucaz foarte mult. Acolo am făcut primul film documentar, în iarna lui `91-`92. Am filmat obținerea independenței Cecenei. Astăzi nu mai e independentă, a fost anexată de Rusia după două războaie de o violență atroce. Cecenia e fascinantă prin structura ei de clanuri. Cecenii sunt unul dintre popoarele care au păstrat-o, similar cu albanezii și kurzii. Popoare de munteni care trăiesc încă într-o societate tribală cu legi arhaice ale ospitalității, dar care practică și vendetta (n.r. – răzbunare).  Nu cred că putem vorbi acolo de fanatism, pentru că identitatea nu are nimic fanatic. Nu e confuzia ta, dar e o confuzie care se face. Identitatea e o ideologie. Identitatea autentică nu-l respinge pe celălalt. Despre oamenii ăștia care trăiesc în societăți închise și tribale autentice nu putem spune că-l resping pe celălalt decât dacă nu înțelegem algoritmul lor, care e următorul: tu nu poți fi unul dintre ei dintr-un motiv foarte simplu – nu ești născut acolo. Și noi luăm asta ca pe o respingere. Respingerea autentică vine însă când peste asta se suprapune o religie sau o ideologie – că e islamism, că e comunism, că e… Cecenii au devenit musulmani în secolele XVIII-XIX. S-au islamizat foarte rapid. Războaiele acelea au avut o miză economică și geopolitică. Cecenia e plasată în punctul cel mai strategic al Caucazilor. Pe lângă Cecenia trece singura șosea care traversează Caucazul. Prin Cecenia trec căile ferate și conductele din Azerbaidjan care aduc gazul în Rusia.

alexefilmandinafganistan

L-am cunoscut foarte bine pe răposatul general Dudaev (n.r. – Djohar Musaievici Dudaev), fostul președinte al Ceceniei. El e personajul primului meu film. Am băut și am mâncat mult cu el. Era un om minunat. Ca și mine, ateu total. Militar, soldat sovietic și cecen de limbă și etnie și trib.Vorbeam în rusă. La vremea aia nu știam deloc cecenă. Am învățat după aceea. Nici azi nu vorbesc foarte bine. Cecena e una dintre limbile cele mai dificile de pe planetă. Toate limbile caucaziene sunt de un grad de complexitate incredibil. Vorbesc curent, fluent, cel puțin zece limbi. Dacă pun și discuțiile de masă, de băutură, cu totul vreo paișpe-cinșpe. Dar citesc în douăzeci. Limba și decriptarea funcționării limbii ne deschide o portiță față de mintea umană. Mult mai mult decât sistemele de gândire, religii, culturi. Suntem de fapt vorbiți de limbă. Nimeni n-a putut niciodată să modifice o limbă. Au existat tentative, dar nu se poate.

Generalul era foarte naiv și foarte onest. Nu cred că avea, când ne-am întâlnit, peste patruzeci de ani. Eu aveam treizeci de ani. Era foarte bun la suflet, nu știa nimic despre religie. La un moment dat mi-a spus atunci când l-am întrebat dacă e practicant musulman, căutând să mintă un pic, pentru că nu mă cunoștea bine, că da, da, el face cele trei rugăciuni zilnice. Dar, cum știm, musulmanii au cinci rugăciuni zilnice. Nu știa. A murit în 1996. Cecenia e una dintre cele mai periculoase zone de pe planetă. Am scăpat prin prudență și frică. Trebuie să fii atent. Eu nu sunt nebun.  Mi-e frică de mor! Acolo nu poți să calculezi nimic. Sunt prudent, cum trebuie să fii. Pe general l-au depistat cu telefonul mobil. A fost primul om care a fost depistat din cauza telefonului mobil. Și nu erau GPS-uri atunci. Vorbim de jumătatea anilor `90. Telefonul mobil însemna o valiză de zece kile. Și avea un capac care se deschidea și era de fapt o antenă îndreptată spre sud. Și l-au depistat pe un ecran și i-au trimis o rachetă. A rămas un erou total în conștiința populară. Întotdeauna s-a spus că rușii l-au depistat cu tehnologie americană, că nu aveau ei tehnologia necesară la momentul respectiv. La vremea aia, Occidentul își punea mari speranțe, foarte mari speranțe în Elțîn. Mesajul rusesc insista pe pericolul fundamentalismului islamic în Cecenia. Rușii au pretins dintotdeauna că ei, cecenii, sunt niște periculoși fundamentaliști islamici. . Despre Asia Centrală, când am plecat din România, știam doar poezia lui Ion Barbu – Isarlâk – cu Nastratin Hogea care își mănâncă un picior. În Bosnia m-am bucurat să constat că țara lor seamănă cu a noastră. M-a scos dintr-o bulă de izolare și din autismul ăsta românesc, că suntem unici, excepționali. E fals.

Tușa a II-a: Scriitorul

Scriu pe blog (n.r. – cabalinkabul.wordpress.com), care e destul de urmat. Nu vreau să-l fac, dar deloc, comercial. Nu vreau bannere de la Florăria Codlea. Ce vrei să pun acolo? Și în general sunt pentru cultura gratuității. Și nu prea îmi permit, să știi. Sunt destul de sărac. Eu am fost întotdeauna freelancer. Nu am fost niciodată angajatul nimănui. Vine pensia peste mine? Așa, și?! Spui că e mult erotism în cartea mea? Se poate. Relația mea cu femeia trece prin limbaj. Sunt mai sedus de o femeie cu discurs frumos decât de o dansatoare frumoasă dar fără conversație. Pasiunea mea fiind limbajul, nici nu aș putea să petrec mai mult de o clipă cu o femeie fără discurs.  Prefer să fie urâtă și păroasă decât frumoasă și tâmpă. Gheișele, care nu mai există oricum, erau o opțiune. Cartea asta am scris-o în cincisprezece ani. Eu aș spera foarte mult ca ce impresionează cititorul să nu fie evenimentul, ci limba. Asta mă preocupă. Știu că vreau un cititor rafinat, dar așa voia și Joyce. Da, e scriitorul meu preferat.

Printre monumentele limbii române, care m-au impresionat cel mai mult, din tot ce am citit eu până azi, nimic nu e peste Biblia lui Gala Galaction. Eram adolescent și eram firește ateu, și popa din satul nostru știa că sunt ateu, dar nu îi păsa. Era un popă foarte simpatic. Mi-a făcut un cadou – Biblia asta a lui Gala Galaction, care din ce știu eu nu a mai fost reeditată. E pe o hârtie foarte proastă, din anii ’30, se descompune. Sunt pagini care dacă dă un pic de vânt în cameră zboară. Toate Bibliile recente sunt traduse atroce. Toate ale sectanților protestanți sunt… Pe Gala Galaction îl chema Grigore Pișculescu. Părintele Pișculescu. El a și scris literatură, dar foarte proastă.  Nu se poate citi. N-am putut să o parcurg. Dar în Biblie, probabil și din patos, pătruns de credință, a reușit să dea o dimensiune profetică în anumite cărți, de exemplu în Ezechiel. “Ezechiel” tradus de Gala Galaction e un vârf al limbii române. Îl citesc atât de des încât știu pasaje întregi pe deasupra. Nu știu cum sună în ebraică, nici nu știu dacă o să am timp vreodată să citesc originalul. Nu talentul lui de traducător mă interesează. E un fragment în care Ezechiel se adresează cetății Ierusalimului și îi reproșează că a acceptat comercianți și s-a prostituat cu egipteni Deci, Ezechiel se adresează cetății Ierusalimului: “Te-ai crăcit, târfo, la toate răscrucile și te-ai dat fiilor Eghipetului, celor cu vâna ca vâna de măgar și scurgerea ca scurgerea de harmăsar!”. Păi nu-ți dă piele de găină? Îți dai seama, până și repetiția asta biblică…

Logosul ne posedă. Orice textuleț scris, pe mine mă interesează, și pe un carton de bere poți să găsești o poezie. Important e să crezi în ce scrii. Dacă scrii pentru ceilalți nu ești autentic.

Lansarea? Vai de mine! A fost excepțional! A fost uriaș! A fost un șir de oameni cum mi-au zis că nu au mai văzut! Erau până în stradă și nu se mai termina. A venit și Gabriel Liiceanu la un moment dat să-mi spună să nu mai scriu fraze la fiecare, să le dau doar “Dan Alexe” și să plece.

Cred în insistență și cred în posibilitea unui progres, al unui salt în generația nouă. Cred în generația nouă de români! Am și încredere în mine, evident, după cum se vede. Am încredere și în tineri, când văd că-mi apreciază încăpățânarea. Eu sunt exhibiționist, nu mă interesează cum mă tratează lumea, de dement, alcoolic, afemeiat, însă am o rigoare pe care cei care mă știu o cunosc și o apreciază. Eu sunt foarte serios în ciuda aparențelor.

Și faptul că eu nu fac compromisuri pe unii oameni îi convinge: “Stai un pic, poate că ăsta are ceva de zis, de fapt”. E un clovn, bea, se afișează cu femei, dar… până la urmă dacă pot transmite respectul pentru limbă, poate am reușit să fac și eu ceva în viață. Nu mai ai ce să povestești azi. Totul s-a spus, dar nu s-a spus în formulele pe care le folosim azi. Când citim Rebreanu, nu mai sună ca azi și ai vrea ca cineva să scrie ca ăla, dar să scrie în limba de azi. Eu cred că am reușit.

Dacă am o reușită e asta: să scriu într-o limbă care e nu doar accesibilă, dar sună și natural. Și nu suport să văd critici literari care spun că au citit o carte “nașpa”. Cum e posibil să spui așa ceva – “nașpa”? Cum e posibil ca cineva să folosească asemenea clișee? Nu mai poți scrie așa! Găsește alte cuvinte. Găsește în fiecare dimineață cuvinte care să exprime frumusețea acelei dimineți. Am inventat și eu un cuvânt, îl las moștenire: cuvântul “dacopatie”. E obsesia asta cu dacii.

Citat: “Cred în insistență și cred în posibilitea unui progres, al unui salt în generația nouă. Cred în generația nouă de români!”, Dan Alexe, scriitor.

19 recommended
comments icon 5 comments
854 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Actrița Alexandra Sălceanu: “Văd un viitor clădit pe moralitate, pe bun simț, pe respect, pe loialitate, pe onestitate și pe bunătate, atât față de noi, cât și față de țară”

-

Alexandra joacă în multe teatre, de la Teatrul Național din București la Bulandra și Metropolis. Iată cum vede ea lumea în care ne mișcăm. Andrei Crăciun  Drum. Alexandra Sălceanu, actriță. De unde vine Alexandra și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pi... Mai mult »