Nicoleta Rădăcină, jurnalistă DOR: „Jurnalismul narativ trebuie să te imerseze într-o realitate pe care nu ai cum s-o experimentezi altfel”

-

 Am stat de vorbă cu Nicoleta Rădăcină, jurnalistă la Decât O Revistă. Nicoleta a primit premiul II la secțiune Reportaj la Superscrieri 2019 pentru materialul „Pentru tine, ceva veșnic”  și în prezent se ocupă cu newsletterul Concentrat.

Am discutat despre începuturile ei în presă, interesul pentru gastronomie, cum a fost să lucreze o săptămână într-un restaurant și multe altele

Povestește-ne despre începutul tău în presă. Care a fost parcursul și cu ce aspirații ai plecat la drum? De ce ai vrut să intri în lumea presei?

Sunt un caz clasic de reporter fără studii de jurnalism. La 13 ani mi-am făcut un blog dintr-alea care apăreau ca după ploaie, am scris acolo tot ce mi-a trecut prin cap – un fel de a gândi cu voce tare încercând să înțeleg care-i treaba cu viața –, am dat la filologie în liceu, am terminat Facultatea de Filosofie și am lucrat nici doi ani în PR și publicitate, unde simțeam că lipsește ceva. Așa că am băgat o fisă la bursele Superscrieri din 2017, unde m-am înscris împreună cu Ruxandra Burcescu (care scria eseuri pe Republica, la fel ca mine la vremea aia).

De scris scriam, imaginație pentru ficțiune n-aveam, așa că jurnalismul a părut o idee bună. Voiam să văd dacă m-aș descurca să documentez un subiect.

La vreo trei luni după ce-am scris despre revenge porn ca urmare a bursei, a apărut un job de reporter junior la Școala9, o publicație despre educație creată de DoR în parteneriat cu BRD (DoR a ieșit din proiect în aprilie anul ăsta). Așa că am mai băgat o fisă.

Redactor-șef era Jo Ilie, care scrisese fix în anul ăla Cutremur în orașul vulnerabil – care mi s-a părut monumental –, iar DoR era redacția în care Oana Sandu documentase Echilibru, Superscrierea Anului 2013, prin care am descoperit eu jurnalismul narativ românesc și care a fost un evrika moment.

Am fost mega norocoasă de la început. Din primul an am primit acces nesperat în viața unei familii care se confruntă cu Huntington, o boală genetică incurabilă, ceea ce mi-a crescut mult așteptările față de ce pot eu să fac și ce înseamnă jurnalism de profunzime. Apoi am luat premiul II la Reportaj la Superscrieri 2019 pentru povestea asta și presiunea s-a dus rachetă.

După aproape un an de documentat povești mai mici despre educație, m-am mutat la DoR ca să lărgesc lentila, iar acum scriu, curatoriez și editez newsletter-ul zilnic al DoR, Concentrat, la care mă simt ca la cotidian.

Care sunt ingredientele necesare pentru ca jurnalismul narativ să fie unul atât de calitate, dar și atrăgător pentru un public cât mai larg?

Nu cred că jurnalismul narativ poate să fie atrăgător pentru un public larg. Întotdeauna vor fi oameni care vor doar faptele și citesc exclusiv știri – ceea ce e perfect OK – și cei care vor mai mult context, dar nu-i interesează tehnicile literare din jurnalismul narativ care îți spun „ce culoare avea tricoul” personajului.

Ca să-și îndeplinească misiunea, cred că jurnalismul narativ trebuie să te imerseze într-o realitate pe care nu ai cum s-o experimentezi altfel, să te facă să simți că ești acolo, în peisaj, în fabrică, în bucătărie, în capul personajului care conduce narațiunea. Și da, asta înseamnă că fact-checkuiești și culoarea tricoului purtat în ziua X și că ești pe teren și documentezi cu toate simțurile curbele poveștii, iar dacă lucrurile s-au întâmplat deja, te folosești de toate resursele disponibile să reconstruiești puzzle-ul faptelor.

De ce crezi că a luat avânt în ultimii ani presa independentă din România – PressOne, DOR, Recorder etc?

Pentru că oamenii care vor să facă jurnalism pe bune nu pot să stea pe bancă sau să facă PR, că îi mănâncă degetele și tălpile, așa că își creează singuri propriile portițe și organizații. Sunt și exemple care au arătat că se poate – chiar dacă e greu și e cu aplicații la granturi internaționale și donații de la cititori și fundraising la care nu ne prea pricepem – iar asta cred că e încurajator pentru oricine vrea să facă jurnalism pentru că crede în misiunea lui de a reflecta și provoca status-quo-ul, prin informație echilibrată și convingerea că nu ai cum să le știi pe toate.

Ce au jurnaliștii români de învățat din presa străină?

O să mă refer la presa străină pe care o urmăresc eu cât de cât, adică jurnalism american făcut de The New Yorker, The New York Times, The Washington Post, The Atlantic. Și ce am învățat eu cel mai valoros de la ei e că lucrurile nu sunt doar albe sau negre și că nuanța ar trebui să câștige întotdeauna, chiar dacă te lasă uneori cu întrebări fără răspuns.

Un exemplu la care mă tot întorc e textul ăsta despre Complicating the Narratives – încercarea de acoperi altfel subiecte polarizante; în principiu, punând mai multe întrebări despre motivațiile cuiva – cum a ajuns cineva, poate un extremist, să creadă ce crede azi – și amplificând cu intenție contradicțiile din discuție sau narațiune, ca să fie clar pentru cititor că lucrurile nu sunt simple și cu siguranță nu sunt în alb și negru. Că e OK să rămânem cu și mai multe întrebări decât răspunsuri la finalul unui text.

Ce ar avea un străin de învățat din presa din România?

Că se poate face mult cu puțin și că spațiul în care facem jurnalism în România e un oximoron. În sensul că, pe de-o parte, e greu ca naiba să obții informații coerente de la autorități – ba că nu le dau la timp, ba că te tratează cu aroganță și „se spală pe mâini” cu răspunsuri silabisite, ba că nu stochează informații, ba că unii purtători de cuvânt au permanent telefoanele închise –, iar pe de alta, e un spațiu enorm pentru inovație și făcut lucrurile altfel.

Cum am făcut când am mutat toată redacția la Târgu Mureș și am explorat povești locale în ritm de cotidian într-un oraș pe care l-am descoperit alături de localnici, care ne-au fost și surse și colaboratori și ghizi (iar European Press Prize ne-a dat premiul pentru Inovație pentru asta). Mai simt asta și de fiecare dată când organizăm DoR Live și facem jurnalism pe scenă, într-o înșiruire de povești documentate, muzică, teatru creat de la zero, dans.

Cum consideri că stabilim limitele între libertatea de exprimare și dreptul cuiva de a nu fi jignit/ofensat/discriminat?

Libertatea de exprimare e un principiu fundamental pentru jurnalism, democrație, drepturile omului – câtă vreme nu o folosim ca pe o umbrelă sub care ne pitim să debităm inepții și să credem că asta ne salvează de la critici pentru că „ce, nu am voie să am și eu o părere?”. Sigur că ai, dar libertate fără responsabilitate nu se poate. Asta înseamnă că trebuie să fii pregătit să primești și critici, să fii provocat cu extra gânduri și întrebări din partea celor care nu cred la fel ca tine.

Să provoci opiniile unui politician sau un activist sau un om cu o agendă (vezi Cezar Ionașcu, consultantul vestimentar care a făcut un video în care îndeamnă oamenii să nu mai poarte mască) mi se pare esențial într-un interviu. Cum a făcut RFI, spre exemplu, cu domnul menționat.

Trăim într-o perioadă în care e foarte ușor să ai o platformă – Facebook, Medium, Twitter, blog – și niște fani, mai ales dacă ești genul care țipă mai tare și tinde să fie contra curentului. Nu cred că asta îți dă dreptul să spui orice. Nu fără să fii bătut pe umăr pentru continuarea conversației. Iar asta cred că e OK și de dorit, câtă vreme e o discuție în care ascultăm ca să înțelegem, nu să răspundem înapoi.

Dacă scriu despre vaccinare, spre exemplu, pot să explic perspectiva antivacciniștilor și de unde vine ea, istoric, dar nu cred că e greșit să nu îi dau microfonul unui antivaccinist pentru citate exacte, pentru că e un discurs care domină deja spațiul public și are propriile mecanisme să se facă auzit.

În schimb, ca persoană vulnerabilă rar ai o platformă pe care să te manifești – de teamă, de lipsă de curaj sau de resurse. Și cred că jurnalismul interesat să explice și contextualizeze lumea poate foarte bine să bage niște extra muniție în asta – să găsească și să evidențieze vocile pe care nu am avea cum altfel să le auzim.

Avem în România un public pregătit pentru presă de calitate? Eventual dispus să și plătească pentru ea?

Chiar nu știu. Uneori pare că există așa de multe surse gratuite de informare, că oamenii nu mai simt nevoia să plătească pentru ce citesc. Sau, atunci când o fac, o fac pentru materiale care le întăresc convingerile – când documentează Rise Project sau Recorder ceva despre PSD sau baroni locali corupți, spre exemplu, și curg donațiile. Asta nu înseamnă că ce fac ei ca jurnaliști sau direcție editorială e greșit, ci că noi ca cititori avem o relație ciudată cu propriile bias-uri. Poate ar ajuta să existe mai multă interacțiune și colaborare între o comunitate de cititori, plătitori sau nu, și jurnaliștii pe care îi urmăresc.

În același timp, când mă gândesc la feedback-ul primit la Jurnalul de pandemie – newsletter-ul zilnic pe care l-am pornit în perioada stării de urgență tocmai ca să gestionăm împreună haosul pandemiei și să ne tratăm cu informație echilibrată și povești umane (transformat astăzi în Concentrat) – îmi vine să spun că lumea vrea să susțină jurnalismul pe care îl simte aproape, care încearcă să nu polarizeze și mai mult, ci să rotunjească colțurile cu care suntem obișnuiți.

Care a fost cel mai dificil moment al carierei tale până acum?

Probabil să merg în Satu Mare să documentez o grevă muncitorească de la fabrica Electrolux și să mă lovesc constant de refuzuri. De la muncitori la maiștri, superiori și până la conducere, care a refuzat orice interviu sau tur de fabrică. Mergeam zilnic la grevă și oamenii spuneau că și-au zis deja nemulțumirile presei locale, unii mă bănuiau că sunt „trimisă de la București”, alții nici nu își dădeau numele reale când schimbau două vorbe cu mine.

După ce-au văzut că tot revin și a treia și a patra și a cincea zi și că vreau să merg cu ei în caravana de protest prin țară până la București, au început să-mi dea o șansă. Dar asta s-a întâmplat după multe drumuri în care eșuam în lacrimi pe trotuar, spunându-mi că meseria asta nu e pentru mine și că nu o să am niciodată destulă informație pentru articol.

Să câștigi încrederea oamenilor pe care vrei să-i înțelegi ca să poți scrie despre lumea lor e cel mai dificil lucru, dar și cel mai rewarding, pentru care sunt cea mai recunoscătoare, atunci când iese (de cele mai multe ori, dacă stai destul de mult prin zonă).

Cum ai devenit atrasă de gastronomie?

În sfârșit o întrebare simplă! Îmi place să mănânc și cred că ce și cum mâncăm spune multe despre mediul în care am crescut și cum ne raportăm la mâncare propriu-zis. Nu degeaba avem mulți povești cu bunici care ba ne îndopau, ba ne făceau toate mofturile de nepoți răzgâiați, și de la care am rămas cu o grămadă de amintiri olfactive.

Dincolo de asta, odată cu statul mai mult pe Netflix și Instagram, am observat că să devii bucătar sau chef a devenit un soi de trend (și în România) și o meserie pe care o alegi și din alte motive decât pentru un salariu și un loc de la care să te întorci seara. Am vrut să aflu de ce și de-acolo am intrat în tot felul de alte ramificații pe care le-am explorat împreună cu Cătălina Penciu în rubrica Omnivor.

Care e cel mai surprinzător lucru pe care l-ai aflat după ce ai lucrat timp de o săptămână într-un restaurant?

Cât de multă chimie – efectiv – e în asocierile de ingrediente. Mădălina Sánta, chef Szikra, restaurant la care am lucrat o săptămână ca să înțeleg ce înseamnă să lucrezi într-un restaurant local care încearcă să fie zero waste, are niște fișe pentru fiecare ingredient care e descompus în acizi și baze și formule din care n-am reținut mare lucru dincolo de faptul că există o ecuație care îți arată practic de ce „merge” chutney-ul de sfeclă atât de bine cu chiftelele de brânză caldă, spre exemplu.

Cum vezi viitorul presei în România?

Chiar habar n-am. Sper doar să aibă viitor pentru că zgomot informațional o să tot fie, și atunci ar fi excelent să existe și niște jurnalism la pachet, care să ne îndrume prin el cu empatie. Și cred că fiecare dintre noi poate contribui la asta. Ăștia care suntem acum să ne facem meseria cât mai bine, transparent și deontologic, și să răspundem întrebărilor generațiilor interesate de munca asta, iar cititorii să înțeleagă că fără eforturile lor de a ne susține, redacțiile independente nu o să aibă vieți prea lungi.

Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr jurnalist aflat la început de drum?

  • Stai mai puțin pe gânduri și mai mult la telefon și pe teren.
  • Nicio întrebare pe care o pui cu o intenție bună nu e o întrebare proastă.
  • Dacă te interesează pe tine un subiect, e foarte probabil să fie interesant pentru mult mai mulți oameni.
  • Rămâi curios și nu te opri nici la al cincilea refuz, cineva o să accepte să vorbească cu tine.
  • Există un zeu al jurnalismului și o să te ajute întotdeauna, dar trebuie să te găsească muncind – deci mai dă un telefon chiar și când crezi că ai tot ce-ți trebuie, mai rămâi o oră să observi ce se întâmplă pe teren, mai cere o informație extra; o să țopăi de fericire apoi.

Recomandă-ne trei cărți pe care ar trebui să le citească oricine.

Nu cred în cărți, filme, trupe pe care ar trebui să le consume oricine, așa că o să las aici trei cărți bune pentru un jurnalist la început de drum, ca mine:

  1. Telling True Stories. O antologie de texte editată de Mark Kramer și Wendy Call, un ghid de la greii jurnalismului narativ american (unii fiind și profesori), cum sunt Gay Talese, Jacqui Banaszynski, Tom French, Susan Orlean, pentru scriitorii de jurnalism narativ. Te învață despre structură, cum știi că ai găsit un personaj, despre etică și consimțământ în jurnalism, cum să-ți găsești vocea și tot așa. Recitesc constant capitole în funcție de ce documentez pentru că nu există să n-aibă unul potrivit pentru îndeletnicirea ta din momentul ăla.
  2. Educated, de Tara Westover. O carte de memorii despre importanța educației și cum te poți reinventa chiar și dacă te-ai născut într-un mediu conservator, închis, aparent fără opțiuni. Excelentă dacă îți place literatura și mai puțin ficțiunea.
  3. On Writing Well: The Classic Guide To Writing Non Fiction, de William Zinsser. Cum zice și titlul, e o carte despre craft care se citește instant. Te ajută să urmezi niște principii simple ca să scrii clar și concis despre orice subiect pe care îl documentezi bine, de la artă la sport la business.

 

 

 

 

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu


Bookmark?Remove?

Răzvan Chiruță, redactor-șef Newsweek România: „Aș vrea ca presa din România să devină o afacere. Ca să vinzi un produs, trebuie să îl faci cât mai bun”

-

Răzvan Chiruță, redactor-șef la Newsweek România, ne-a povestit despre începuturile sale în presă, obiectivele pe termen lung ale publicației și ce crede că ar trebui să se schimbe în presa românească. Povestește-ne puțin despre începutul tău în presă. De ce a... Mai mult »