Preda Mihăilescu face, din Germania, un apel către tinerii români, către cei cărora li se adresează acest site care și-a pus „viitorul” în titlu: dați de pământ cu hidra autoflagelării! Matematicianul Preda Mihăilescu împlinește 59 de ani, acum, pe 23 mai 2014. El este omul care, în 2002, a rezolvat, dacă putem spune așa, conjectura lui Catalan, o mai veche problemă din secolul XIX. Munca sa i-ar fi putut aduce Medalia Fields, Nobelul în matematici, dar depășise deja vârsta până la care putea să o primească. Este doctor în teoria numerelor, titlu obținut la Zurich. A fugit din România în Elveția în 1973, pe când era încă minor. Preda Mihăilescu este fratele antropologului Vintilă Mihăilescu și profesor universitar în Germania de Nord, unde și locuiește. Acesta este al treilea interviu pe care îl dă presei din România.

Domnule profesor, ați plecat, dacă nu corect ar fi să zicem că ați fugit, din România la 17 ani. Cu toate acestea, din Occident ați continuat mereu să rămâneți român și să vă interesați de țara asta. Cum se vede din Germania viitorul României?

Andrei – în aceste luni, viitorul se precipită. Este greu să îți spun cum se vede din Germania viitorul Germaniei, viitorul Europei, viitorul euro. România, din păcate, în acest context, ia un loc secundar. Desigur, când întrebi, primești raspunsuri politicoase, dar este mai sincer să ne răspundem „nu prea le arde de noi, la ora actuală”. Atâta pot să te liniștesc, privitor la valul josnic de xenofobie antiromânească – cel care s-a raspândit acum un an împotriva României si Bulgariei: se poate consuma cu ceva detașare. Deși circulau vorbe foarte nedrepte, când vorbeai cu oameni, ti se spunea ceva de genul: „Fii serios, nu o lua personal, toată lumea știe că este vorba de țigani și că avem mâinile legate de regulamentele stupide de la Uniunea Europeană, și nu ne putem apăra de tursimul lor pentru ajutor social”. Adică bila cu șapte ricoșeuri! Adevărat este însă și faptul că unii polticieni, mai ales în Franța și Anglia, au profitat arătând cu degetul la români (egal dacă se gândeau de fapt la romi din România) pentru ca să focalizeze o nemulțumire crescândă, „datorată”  unei politici ‘corecte’ care a permis creșterea unei mase infracționare în rândul celor mai neadapatați imigranți la generația a doua. Cum acolo nu se poate interveni – vorbim de români si de bulgari.

Deci, cam asta este starea xenofobiei în Europa, la zi.

Da, în plus, este bine de știut că în ultimii ani, xenofobia locului de muncă a existat și ea, și a atins situații conflictuale puternice spre exemplu în Olanda, unde erau terorizați în primul rând polonezi, lituanieni, letoni, care veneau la lucru. Deci acest tip de xenofobie intra-UE împotriva unor țări din fostul Est nu este o problemă a noastră specifică. Este clar că este potențată de comportamentul acestor grupuri de romi manipulați de câțiva meșteri, și care lasă urme și impresii deplorabile – dar chiar și așa, trebuie căutat înțelesul într-un fenomen mai amplu.

Știu că sunteți un foarte atent cititor al ziarelor românești, edițiile online, desigur, dar și al forumurilor. Și mai știu că vă deranjează uneori ce găsiți acolo, pe forumuri. Cum și de ce?

Pe forumuri particip, de vreun an bun, iar pe cele ale ziarului “Adevărul” din România, de câteva luni. La început am considerat că este o sursă foarte eficientă de informare și de schimb de opinii, și într-o perioadă relativ tulbure, în care lumea se schimbă repede, este un mijloc eficace de a simți pulsul. La început mă aruncam în valuri fără mult discernământ, dar am învățat că blogurile pot fi și o lume plină de visuri, în care se împărtășesc sincer informații, speranțe și asteptări, dar pot fi și una foarte toxică, în care răutatea și frustrările se transmit mai departe nestingherite. Am citit mai de curând despre studiul unei echipe de politologi tineri din Berlin – ei ajung la concluzia că blogosfera și rețelele sociale pot fi un mijloc foarte eficace pentru amplificarea unor opinii și curente politice. Dar, găsesc ei, nu sunt creatoare de nou – adică noul, tot în viața adevărată se naște. Mi se pare un punct de vedere inteligibil si important pentru a ne indica exact cât timp merită investit în această direcție.Un lucru pe care îl remarc și citind numai articole din țară: este o atmosfera intelectuală foarte ostilă. Văd la noi un fel de sindrom Stockholm, o ură de sine – care a depăsit orice limită naturală.

Chiar așa?

Românul este latin, este frondeur, cu spiritul critic întotdeauna mai departe decât cu spiritul civic. Este un defect care are și anumite avantaje și pe care îl împărtășim și cu italienii, cu francezii. Deci nu mă sperii eu prea repede, se întâmpla și pe vremea părinților mei, și eu am fost obișnuit să spun mai repede decât poate era chibzuit câte un „așa ceva numai la noi se poate!”. Dar ce văd aici este o incultură a invectivei antiromânești, în care pare că totul este permis. În același timp, un vag semnal că ai putea să-i găsești și pe români drept niște oameni ca toți oamenii cu calități și defecte, iar păcatele cu care îi acablează unii, ca și când ar fi unice, putem remarca lesne că sunt frecvente în lumea întreagă. Când dai acest semnal, țac!, îți aruncă imediat un individ, altfel incapabil să schimbe două argumente bine exprimate, una dintre acele insulte care nu se cer argumentate. Știi și tu care. Asta în cel mai bun caz, daca nu te trimite direct la Mărcuța, aducând aminte de obiceiurile vechi de a înghesui opoziția de gândire în spitale psihiatrice. Straniu, cum se repetă temele, nu?

Incultura aceasta este cultivată de la vârful piramidei?

Da, și dacă mă uit împrejur remarc următorul lucru: există niște indivizi specializați în a se autoflagela în numele colectiv al unui neam românesc, la care altfel aderă în mod deosebit de neconvingător. Ei ne acuză deseori de a fi ne-occidentali și vor să refacă morala. Lucrul care îmi sare în ochi este că ei par să nu fi aflat că unul dintre primele criterii morale ale intelectualului occidental după ce Al Doilea Război Mondial a fost o atestată distanță față de crimele respective. În Franța, în Germania, în Italia, în Elveția. Cine a cântat prea brun în război era cel puțin demascat virulent și apoi pus în imposibilitatea să se pretindă apostol al moralei. Avem toți în minte exemplul recent al lui Gunter Grass, care a fost descoperit că nu a spus tot adevarul despre anul – când el avea între 16 și 17 ani – când a fost în armata lui Hitler, înainte de sfârșitul războiului. Suficient pentru a pune masiv în discuție integritatea sa morală.

Anul lui Grass din armata lui Hitler era inevitabil?

Da, vorbim de un demers inevitabil, la o vârstă prematură. La noi, însă, au fost ridicați sau se autoerijează în predicatori ai detașării de comunism niște indivizi care se pare că urcă cu atât mai sus cu cât în tinerețe au fost mai activi și mai voluntari producători de texte pe linie. Au fost persoane cu funcții foarte înalte pentru vârsta lor. Spre deosebire de Grass, funcțiile lor se puteau evita. Și se putea evita și producerea de texte de lingăi, cu condiția unei relative modestii și retrageri, deci fără a-ți risca tocmai viața. Avem un șef de organizație de bază de la Istorie, producător de mituri de istorie ceaușistă, care a descoperit genul fantaștiințific al „demitizării”, și îl cultivă cu imens succes. Asta dincolo de orice baze științifice, pe care alții, mai muncitori și cu o deontologie mai intactă, au dovedit de mult că îi lipsește. Alții se învrednicesc în numele românilor, și deseori pe banii statului, să predice în lume în ce măsură sunt românii, în mod aproape genetic, ultimii oameni – eu le spun „ultimomiști”. Și apoi au impertinența să se ascundă după un Caragiale sau un Cioran, că și aceia au fost critici. Da, dar nu pe banii României, și nu fără a-și fi adus contribuții recunoscute și “pentru”! Cred că în mica fauna producătoare de impresii mediatice, aș recunoaște vreo trei-patru figuri care, fără să fi fost distante de cercuri totuși selecte ale nomenclaturii ante-decembriste, nu au fost și vânători de posturi și au căutat să se țină la maximul de distanță de sistem. Altfel – nicio jenă, toate pânzele sus!, în laude presupus plăcute lui Ceaușescu – și apoi în invective presupuse, dar care evident aduc bani și putere în România azi. Nu știu de ce, căci valori intelectuale nu pot fi numite.

Dar ce fel de “valori” sunt?

Dacă mă întrebi așa, mă faci să mă gândesc cel mai mult la domnul Ackerman, un domn șef al Deutsche Bank, altfel foarte dedicat funcției sale – dar care de la înălțimea miilor de miliarde obișnuia să se adreseze nonșalant lumii: „Noi, bancherii și fond-managerii, desigur cei mai importanți producatori de valori ai economiei moderne …” Și puțini se ridicau în public să întrebe: „I beg your pardon? Parcă valorile economice erau o înmulțire a bunurilor sau a condițiilor imateriale de viață, o muncă practică sau artistică. Ce produceți voi? Niste crashuri bursiere, pe care apoi le amortizează populația?”. Puțini se încumetă în public, dar în societate lumea cam așa gândește și vorbește. Deci există o oarecare asemănare cu producătorii nostri de „demitizare”. Și cum Ackerman își ia bucata cea mai mare din halcă – mai erau totuși vreo 10 cu salarii mai mari ca el, de ochii soacrei  ,  nici asiduii noștri autoflagelatori nu se pun în vârful vârfurilor la bucate. Doar aproape. Ei nu sunt la nivelul „baronilor”, sunt mult mai elevați – dar totuși cam îngâmfați.

Să revenim la blogosferă.

Voi vorbi de un tipar – cel mai răspândit și incontestabil cel mai imund și suburban comentator de blog din România pe care l-am găsit. Există un loc unde pare o lege nescrisă ca unii indivizi care își închipuie cumva că au de reprezentat ceva – o mișcare, un partid, mai recent niște mari puteri – să insulte frontal, din prima, pe noii veniți care par a gândi independent, și eventual ar fi o primejdie pentru ei. Când nu știi acest lucru, este neplăcut. După ceva vreme, i-ai numărat: sunt sub o duzină și, deși între ei poate nu sunt de acord, își împrumută reciproc metodele imunde și cam lipsite de imaginație: atacuri la sănătatea mintală sunt replica preferată pentru orientări politice, economice sau de orice natură, care le par lor divergente de dogma lor. Senzația este aceea a unei societăți bolnave si incapabile să judece altfel decât în antagonisme violente. Desigur, nu ajungi departe cu „cine nu este cu mine este împotriva mea”. Căutând să mă împotrivesc, îmi trebuie foarte multă toleranță, capacitate de a nu citi blestemății și de a ierta oamenii – fără a-i lăsa să își închipuie că sunt indiferent. Sunt mai multe teme decât putem discuta aici, cele de care m-am impiedicat le-am considerat intolerabile.

De exemplu?

Teritoriul absolut roșu este pentru mine acela de înjosire voluntară, vicioasă și perseverentă a neamului românesc – deci la modul colectiv, decis. Și, și mai rău, batjocura victimelor vermurilor de nebunie colectivă, de orice neam ar fi ele. Aici figurează de o parte evrei – sunt încă unii oameni în România care nu pot să accepte faptul că au existat niște masacre, că au existat deportările spre Transnistria, și în ele au fost chiar și unii evrei din București deportați – eu cunosc personal câteva cazuri. Și mai surprinzător este cu negatul masacrelor comuniste, al deportărilor  – mai ales când victimele au fost etnici români. Acolo negaționismul și agresivitatea sunt în toi, iar cei care le afirmă sunt deseori în minoritate. Comentarii? Eu le-am spus că un neam care tolerează să îi fie tratați (în parte: să își trateze) în așa hal moșii și strămoșii sacrificați cu greu se poate înzdrăveni. Nu știu însă cine mă aude! Românii sunt miscați, revoltați si se autoflagelează, când citesc despre deportarea unui bătrân sas, care a fost deportat cinci ani in Siberia. Și care a suferit ce se suferea în Siberia. Oamenii au deci o reacție normală, față de povestea acestui sas. O lună mai târziu, citesc experiența unei doamne basarabence, care a fost deportată la vârsta de 16 ani, pentru 10 ani în Siberia – pentru că avea un frate vitreg german. Deci condiții cumva mai dificile, ca femeie, ca minoră. Reacția conaționalilor ei: „da, s-a suferit mult, dar de ce ne aduc povestile astea tocmai acum?” – asta este toată empatia de care sunt capabili pentru un conațional. Pentru bătrânul sas, se exprimau cu totul respectul – de fapt cuvenit în fata suferinței. Vreau să îți spun că aici vin și eu și spun: Nu am mai văzut atâta debilitate, la premise similare – căci nu era sasul mai puțin ‘vinovat’ decât o fată de 16 ani. Românii reactioneaza normal fața de suferința unui … conational de alta etnie, căci nu pot spune că pentru mine sașii sunt straini. Dar la povestea unei tinere românce, le lipsesc toate reacțiile normale. Grav.

Alte exemple?

Alt aspect: de comun acord, s-a stabilit că nu este frumos să spună cineva „bozgor” pe net – lucru absolut inteligibil. Dar unii termeni, ca „mitici”, „valahi” și alte mângâieri maghiare, nu pot fi frânate, si nici unul nu se revoltă. Mie, ca român, mi-a fost dat să citesc niste invenții incredibile pe care eram presupus că o să le las să treacă pe lângă mine ca apa peste penele unei rațe. O sa îți dau mai încolo un exemplu. Bizar, foarte bizar.

Ce putem face pentru ca și forumurile să devină mai curate?

Există un for aromânesc purtat cu o eleganță și disciplină senzaționale. Este interesant, oamenii sunt lăsați să discute – aromânii sunt pasionali, deci nu le pui călușul în gura, că mușcă – dar moderația este omniprezentă, intervine un corector când limbajul o ia razna, și recheamă la linia de mijloc, fara ban-uri sau cenzuri aberante. Și este mereu accesibilă moderația, poți să ceri atitudine, primești replica. Nici în alte țări nu am găsit des o soluție mai utilă – dar și muncită. Căci este vorba de civilizație, bun-simț și muncă, toate laolaltă. Pe adevarul.ro, ca să rămân la acest exemplu, este totul pe dos. Deși se pare că au armate de cenzori, niciodată nu primești replică sau explicații pentru cenzurile făcute, ei sunt undeva în Olimp și nu interacționează cu participanții. Iar criteriile sunt sublime, lipsind cu desăvârșire. Trec invective îngrozitoare, și două-trei posturi mai târziu se cenzurează orice, inclusiv o copie fidelă a unui text acceptat mai sus. Deci sat fără câini.

Nu cred că trebuie să luați în calcul, domnule profesor,  premisa de rea-credință. Am lucrat și eu la acel ziar și știu că e foarte greu să ții un site curat, dacă nu ai multe resurse umane.

Nu zic că este ușor. Dar există câteva lucruri simple, care lipsesc: interacțiunea cu cititorii – când ei reclamă, intri in dialog cu ei, nu te ascunzi, cenzurând în continuare: dialog, așa este peste tot, și am fost și în alte forumuri mari. Și mai ales, o minimă „higiena” a spațiului colectiv, este un drept – dacă nu o poți asigura, închizi baraca, și renunti la revenitul din reclame, îți asumi neputința. Căci trec lucruri incredibile ! – oameni care ar trebui banați peren. Spre exemplu, un om care e știut de toți, își ia numele lui Ion Antonescu, apare periodic scriind cu litere mari niște mesaje clasice de înfierare a evreilor pentru tot răul din lume. Scrie cu litere mari, unii își fac o onoare din a-l insulta în public (ce lupta morală poți duce împotriva unui bețiv, eu nu înteleg!), alții se întreabă calmi când îl vor scoate în sfârsit de pe blog: el altceva nu prea spune. Eu am cerut direct moderatorilor să o facă. Îi doare in pix, cum se spune, nici un feedback. Asta este cam dement. Și  mai grav mi se pare câte un individ care pare foarte în control al facultăților intelectuale, dar parșiv până în cocină. Avem un individ din aceștia, care și-a dat un „touch and feel” à la V. Tismăneanu, el își zice profesor de sociologie în State, stalinist cât încape, din când în când aruncă încurajări slinoase către câte un participant – care pare vorbit cu el – și care spune ce își dorea să audă. Și în rest este specializat în rasism cras, antiromânesc. Rasism. Cras.

Insist. Exemple?

Uite un text: „În privința istoriei noastre de la independența Principatelor încoace, câteva precizări se impun. Efectiv în momentul unirii Principatelor nu exista încă o conștiința de neam iar termenul România era o făcătură. Mult mai corect ar fi fost termenul Malahia plecând de la numele celor două Principate (Moldova+Valahia = Malahia). În ceea ce privește schimbările de nume apărute după 1948, aș adauga numai că RSR (cum s-a numit țara între 1965-1989) era abrevierea Republicii Securiste România”. Pentru un stalinist declarat, care foarte probabil a servit cu brio acea zisă Securitate, mult tupeu. A fost atât de încântat de numele pe care l-a inventat, încât îl repeta de-atunci mereu, malahi în sus, malahi în jos. Acolo unde, pe bună dreptate, „bozgor” nu poate trece. Și uite altă remarcă: „Românilor le lipseste un acid la genă” – cu toate amplificările tematic rasiste care se pot deduce pornind de la această idee. El le-a detaliat, dar mă abțin  – din textul ăsta se poate ghici total atitudinea unui om față de România, a unui om care nu este niciodată cenzurat măcar. Iar dacă nu este cineva de acord cu el, și iubește România, dar are și spiritul deschis și iubitor de viață  de a trăi și a avea copii în Africa, atunci rasismul poate fi direct ad hominem către copii săi, mulatri: „Da` tu ce nume rumunești le-ai pus puradeilor ăia ai tai de culoarea scaunului? Probabil o fi Babatunde sau alta năzbâtie africană… .“ Și când un român mai simplu și mai mândru își pierde firea și îi trage câteva înjurături mai directe – să vezi discuție! Căci, cel puțin pe blog, genul acesta de înjurători sunt foarte bine văzuți de muuulți participanti maghiari. Eu nu știu cât sunt ei de reprezentativi, dar nu i-am văzut niciodată criticându-l serios – așa cum este spre exemplu criticat apucatul zis Antonescu, de mulți români. Iată, pentru tine, așa, puține scene din viața unui loc imund – unde binele este călcat în picioare de viciu. Desigur există și bine, mi-aș dori însă ca să văd mai multă răspundere. Căci îmi apare ca un simbol pentru spațiul public românesc: mulți îl scuipă și puținii care reacționează la excese sunt expuși oprobiului colectiv. Nu este în ordine!

Vă gândiți, în aceste condiții, să vă întoarceți în România?

Mă gândesc că există și această posibilitate. Oricum, foarte îndepărtată. Nu se știe ca pământul. Dar, în 1972 posibilitatea de a trai altundeva decât în Romania era de negândit, iar în 1973 începeam o viață nouă!

Vorbiți cu fratele dumneavoastră, Vintilă Mihăilescu, despre destinul țării? Face obiectul discuțiilor dintre dumneavoastră?

Desigur. Și ne orientăm reciproc. Condițiile de viața zilnică pe de o parte, cât și modul personal de gândire au o anumită influență asupra atitudinii pe care o luăm. Dar ca mod fundamental de gândire, am fost mereu foarte apropiați și asemănători. El spre exemplu are o atitudine pragmatică de a pune degetul pe problemele la care oamenii nu vor să gândească. Spre exemplu, mi-a plăcut cum insistă asupra problemei de implementare a tot felul de regulamente, dar și de ajutoare, provenind de la UE – vina fiind dată de politruci pe țăranul român, căruia i se atribuie tot felul de tare (aici revenim la veselii flagelatori ai cărnii unui „noi” colectiv, caruia ei însă i se sustrag !). Fratele meu explică perfect competent și verosimil că țăranul român este extraordinar de maleabil încă, dar este un om al gliei și trebuie să își ia cineva osteneala să îi explice lucrurile – ori politrucii par să i le vâre pe toate pe gât, mai-mai ca înainte. Europa este suprareglementată, creează probleme unor agriculturi tradiționale, motiv în plus să fie ajutați țăranii sa accepte tranziția către UE. România are, și după 25 de ani ratați, potențialul agricol numărul unu în Europa. Valorizat la sub 10%, cred (desigur nu sunt specialist, dar se vede câte ceva doar trecând prin țară). Dacă se ostenește cineva să identifice problemele de rezolvat, și să le rezolve în interiorul UE, ar fi un pas formidabil. Nu cred că este imposibil. Mi se pare că Dacian Ciolos (n.m. – comisarul european pentru Agricultură) este un om extraordinar, poate el va reuși. Este poate singurul om politic din România demn de acest nume, cu o experiență de tehnician recunoscută pe fapte în Europa. Deci așa, vorbim. Eu, vezi, am o distanță mai mare, nu pot să îmi permit să cobor la un nivel prea concret pentru că îmi lipsește experiența de zi cu zi. Dar reacționez cu atât mai vehement în fata exceselor de tip „ultimomist” sau când aud inepții de genul „asta doar românii fac”, unde eu văd că lumea este mare. Un ultim exemplu: am citit de mai multe ori, tot dintre marile stele ale autoflagelării, unii plângându-se de nivelul jalnic al românilor care au dus faima de hoți de fiare vechi în sărmana Europă Occidentala, unde nimeni altcineva decât niște români s-ar putea gândi la asemenea furt josnic. Cam așa, haide să ne haidem, în durerea de oprobiu. Trist, da. Însă eu trăiesc în Germania de Nord, de români nu am auzit (în acest context). Dar știu că Deutsche Bahn, CFR-ul lor cum ar veni, a investit zeci de milioane în sisteme de marcare a șinelor, având în vedere că furtul de șine vechi era foarte răspândit – cam acum trei ani – și benzile de hoți erau mixte: polono-germane. Lucru clar, nemțesc, se știe statistic unde se duce furtul, se trece la prevenție.

Așadar, nu românii.

Românii, nenorociții, nicăieri pe listă! – desigur, aceeași autoare ar continua, fără jenă, remarcând că „românii nici de furt nu sunt în stare, dau ideea și le-o fură alții mai competenți”. Poate – dar atunci de ce să ne mai autoflagelăm atâta? Ca să câstige câte unul bani pe ziare și cărți?

La ce mai lucrați acum?

Să îi fac pe alții să lucreze și să înțeleagă la ce am lucrat. Nu e neapărat nici asta o muncă ușoară.

Cum s-a schimbat în timp percepția asupra românilor în Vest?

Traversăm o perioadă sumbră în evoluția Europei, și există pe undeva consecința dezinformării din anii ceaușiști, prin care s-a distrus de comun acord imaginea României, mult peste realitate și bun-simț – consecință reflectată în propaganda de care vorbeam mai sus. Pe de altă parte, realitatea este diversă. În Spania, spre exemplu, oamenii au vorbe de laudă pentru românii care au muncit acolo, și nu există propagandă anti-românească. Eu cred că la capitolul luptă anti-dezinformare și propagandă pozitivă, România este nulă. Lucru nesurprinzător, când citești în ce termeni își exprimă opinia mulți dintre așa-numiții lideri de opinie, și balivernele rupte din context pe care le transmit oamenilor.

Cum vedeți actualele desfășurări de forțe din Estul Europei?

Palpitante. Nu sunt profet, dragul meu – și ce se va petrece în lunile care vin ține de domeniul profeției. Pot doar să îți spun că sunt imun la tentația de a compara prea mult cu trecutul – chiar dacă nu îmi abat privirea de la paralele. Și nu sunt timorat de un mare război. Nu pot să îți spun de ce, căci asta nu este rațional, oricât am încerca să ne prefacem. Este o încredere, o credință

E o întrebare poate stupidă, dar poate că e și necesară: în eventualitatea unui război, v-ați da viața pentru România?

Mi-aș pune viața la bătaie, da – este o întrebare cu care trăiesc de treizeci de ani. Pe atunci am avut o fază, de un an-doi, în care mă gândeam serios de ce nu mă duc eu să îl ucid pe Ceaușescu. Așa, să ducem un gând până la capăt – un asemenea exercițiu mental este bun, pentru că, dincolo de rațiune, te îndeamnă să cântăresti ce poate fi eficacitatea unei acțiuni, greutatea unei vieți – multe lucruri, care în cuvinte nu își ating maximul de acuitate. Dar dacă mă întrebi din punct de vedere militar, mi-e teamă că nu, căci știu că aș fi total neeficace. Deci mourir pour des idees, d’accord, mais de mort lente. Cum spunea Brassens (n.m. – poetul și cantautorul francez Georges Brassens).

Vorbiți în limba română cu fiica dumneavoastră?

Prea puțin.

Ce le-ați transmite tinerilor români?

Tinerii sunt cei care sunt chemați să dea de pământ cu hidra autoflagelării, instaurate de  fruntașii la organizații de bază, și ei sunt cei care pot să redescopere demnitatea de a fi români, fără mari vorbe – și fără exagerări idioate de tipul a ceea ce „ultim-omiștii” descriu cu pasiune ca „naționalist”. Nu, modest, mândru, deschis lumii și frumos. Român prin întâmplare, accepție și alegere, precum fiecare om care are o mamă și este de undeva. Adică acele firești caractere care sunt călcate în picioare astăzi, și au nevoie să traiască și respire, ca să fie o societate sănătoasă.

Viitorul matematicienilor români care e?

Mi se pare că momentul de criză din învățământ a fost trecut, se formează în continuare matematicieni tineri de mare valoare. Dar menținerea calității învățământului este o problemă, o prioritate de păstrat. Iar numărul de matematicieni români valoroși în lumea întreagă este impresionant.

Când ați mâncat ultima oară mâncare tradițională românească?

Când am fost invitat la Cluj, muică, și cât am mai mâncat! Altfel, câte ceva mic îmi fac singur de câteva ori pe lună.

Ce relații cu trecutul au lăsat românii neterminate?

Pasez. Sunt aici, de fapt, prea multe întrebări în una singura. Ca indiciu, dacă aș discuta tema – ar fi mai mult legată de perioada 1200-1400 decât de ultimul secol, cum poate te-ai fi așteptat.

Cum, când se va schimba România? E nevoie să se schimbe?

România? Este nevoie nu să se schimbe – ci să (re)devină ea însăși. Comunismul se desăvârșeste în rău acum. În sensul că ultimele decenii par să fi distrus și acele părți intacte care mai rămăseseră în națiune. Parcă am învățat lecția – această frază cu un înțeles clar pentru un om normal, poate fi întoarsă pe dos de ultimomiști, pretinzând a ghici un regret pentru perioada comunistă în el. Fals, desigur – ce afirm este că în conștiința colectivă românească rămăseseră unele crâmpeie pe care nici comunsimul nu reușise să le distrugă, dar le-au distrus postcomuniștii. Așa! Deci, să se reconstruiască sau să se libereze devenind ea însăși – eu optez spre a doua variantă, dar este și o construcție în aceasta descătușare. Și trebuie muncă și asceză!

CITAT: “Am avut o fază, de un an-doi, în care mă gândeam serios de ce nu mă duc eu să îl ucid pe Ceaușescu”, Preda Mihăilescu, matematician.