Cum să învingi resemnarea cu un aparat de fotografiat. Povestea lui Auraș Mihaiu

Pe la jumătatea lunii martie, o informaţie apărută de nicăieri a devenită virală pe Facebook şi pe site-urile de ştiri: „Fotograful Auraş Mihaiu, din Nehoiu (Buzău), a câştigat premiul Romania National Award, în cadrul ediţiei din acest an a concursului Sony World Photography Awards 2015, cea mai mare competiţie foto din lume. Fotografia realizată de el va fi expusă la vernisajul Sony World Photography 2015, care va avea loc la Somerset House din Londra”.

În spatele acestei ştiri, scrisă în limbajul de lemn al comunicatelor de PR, se află însă ceva mai mult decât izbânda unui pasionat de fotografie. Este povestea unui tânăr care nu ştia încotro s-o apuce şi care a înţeles că fotografiile lui valorează mai mult decât s-ar fi aşteptat. Că poţi ajunge să câştigi premii şi să-ţi expui pozele în marile oraşe ale lumii, chiar dacă înainte de asta ai fost nevoit să fotografiezi pulpe dezosate de pui pentru pliantele magazinelor şi nuntaşi beţi dansând „braşoveanca” în foste cantine muncitoreşti. Şi nu în ultimul rând, este o poveste despre minunile care încă mai ţin în viaţă micile comunităţi de provincie, distruse de haosul tranziţiei şi părăsite de tinerii plecaţi să muncească peste hotare.

Auraş Mihaiu a ales să rămână acasă şi să-şi construiască viitorul într-un loc înconjurat de păduri şi acoperit de resemnare. S-a gândit să pozeze munţii din jurul Nehoiului, care, datorită lui, vor ajunge acum să fie admiraţi în capitala Marii Britanii şi poate chiar mai departe. În faţa acestei veşti, nehoienii au ridicat pentru o clipă capul din pământ, uimiţi că în oraşul lor se mai întâmplă şi astfel de lucruri. Iar Auraş crede că toate astea pot fi un început şi are deja în minte o mulţime de planuri prin care va continua să promoveze pitorescul zonei. Marea lui speranţă este ca locul să se dezvolte turistic, să genereze locuri de muncă şi să-i determine pe nehoienii răspândiţi prin toate colţurile lumii să se întoarcă înapoi acasă, la poalele munţilor unde şi-au trăit copilăria.

Explicaţie foto: Oraşul Nehoiu s-a prăbuşit din punct de vedere economic după ce fabrica de prelucrare a lemnului (una dintre cele mai mari din ţară) în care lucrau majoritatea oamenilor din zonă a intrat în faliment

V.R. : De unde ţi se trage pasiunea asta pentru fotografie?

Auraş Mihaiu: E posibil să fie ceva şi de la tata, pentru că şi el mai făcea fotografii în tinereţe. La mine a apărut prin clasa a noua, când am primit un telefon mobil cu cameră foto şi am început să fac poze cu el. Avea o cameră de doi megapixeli, dar pentru vremea aia mi se părea ceva tare de tot. La un moment dat, am trimis nişte fotografii la o revistă turistică de prin Buzău, care avea şi o rubrică foto. Am fost surprins să văd că mi-au publicat pozele şi am prins şi mai mult elan.

Ce fel de poze făceai cu telefonul ăla?

Mai mult peisaje. Şi îmi plăcea să mai pozez tot felul de insecte, găsisem o lentilă şi mă jucam cu ea. După care mi-am luat un aparat Fujifilm, cred că prin clasa a unşpea. Am fost curios să-i învăţ toate setările, să fac chestii cât mai avansate şi am început să mă documentez pe internet: cum se face aia, cum se face aia. Eu aşa am învăţat, am fost mai mult autodidact şi dacă nu ar fi fost internetul în mod sigur nu puteam avansa atât de mult şi nu puteam face fotografie la modul serios.

Colegii din liceu cum priveau preocuparea asta a ta?

Deja mi se pusese o etichetă de fotograf, toţi mă puneau să le fac poze, ba chiar am început să fiu chemat prin diverse locuri. Îmi aduc aminte şi îmi vine să râd cum m-am dus eu cu aparatul meu Fujifilm să fac poze la un banchet de clasa a opta. Dar cred că au ieşit nişte poze bune pentru momentul ăla. Apoi mi-am luat un DSLR şi, pe lângă pozele pe care le făceam pentru mine, am mai fost pe la câteva majorate, pe la un botez. Mi-am zis că aş putea face nişte bani din asta, dar parcă aş fi vrut ceva mai mult decât atât, pentru că nu mi-a plăcut niciodată să fac ceva doar de dragul banilor. Eram destul de confuz şi, când am terminat liceul, nu prea ştiam ce să fac şi încotro să o apuc. Ai mei îmi spuneau să fac o facultate şi am zis să mă duc la Braşov, că e mai aproape. După o vreme m-am transferat la distanţă şi m-am hotărât să mă întorc la Nehoiu, să încerc să fac ceva aici, plecând de la pasiunea mea pentru fotografie.

Explicaţie foto: Peisaj surprins de Auraş Mihaiu în zona Lacului Siriu, situat la câţiva kilometri de oraşul Nehoiu

Şi cum ai început?

Păi, în primul rând am colindat toţi munţii ăştia din jur, am căutat cele mai frumoase locuri şi am făcut fotografii pe care le-am postat pe internet. Asta mi-a trecut mie prin cap şi asta mi-a plăcut să fac, nu m-am gândit neapărat de ce o fac şi ce rezultate vor fi. În paralel, pentru că trebuia să trăiesc, am făcut tot felul de lucruri. Am făcut fotografii la nunţi, am făcut nişte reviste cu promoţii pentru un magazin local. Am pozat inclusiv pulpe de pui, pe care le-am luat acasă, le-am dezgheţat şi am aşezat frumos nişte legume pe lângă ele. Am zis că dacă tot fac treaba asta, măcar să o fac cât mai bine.

Şi se pot face toate astea în paralel? Adică se mai poate progresa?

Într-un oraş mic e o problemă pentru că, chiar şi atunci când accepţi să mergi la evenimente, nu poţi obţine prea mulţi bani şi nu poţi să-ţi cumperi echipamentele de care ai nevoie pentru a progresa, adică un aparat mai bun, obiective mai bune. Deci nu avansezi, n-ai cum. Iar dacă ceri mai mulţi bani, nu te ia nici naiba. Tocmai de aceea, premiul acesta pe care l-am câştigat a venit ca o mare oportunitate de a trece la un alt nivel şi de a renunţa să mai fac nişte compromisuri pe care le-am făcut forţat de împrejurări, dar din care am avut de învăţat.

Care e povestea acestui premiu? Ce te-a făcut să te înscrii în concurs?

Auzisem de el încă de acum vreo doi ani şi am tot zis că o să mă înscriu şi eu. Următorul an n-am făcut-o pentru că n-am aflat când s-au făcut înscrierile, apoi am bifat să-mi vină newsletter de la ei, ca să aflu din timp. Şi m-am înscris în ultima zi. Mergea site-ul destul de rău, abia am urcat două poze. Am trimis poza aceea cu oile, pe care o trimisesem şi la „The Guardian”, la rubrica „Witness”, şi chiar a fost selectată. M-am gândit că are potenţial şi am trimis-o şi aici.

Explicaţie foto: Fotografia „Alesul oilor”, cu care Auraş Mihaiu a câştigat faza naţională a Sony World Photography Awards 2015

Cum ai aflat că ai câştigat?

Păi am primit un mail şi am văzut că nu e newsletter, că e numele unei persoane care mă felicită. L-am citit de mai multe ori, mi-am dat seama că am câştigat, dar n-am realizat că e un premiu atât de important, am zis că doar îmi postează poza undeva şi atât. Până nu am văzut că apar pe toate site-urile articole care mă anunţau câştigător, habar nu am avut cât de important e premiul. Nu realizasem, iar după ce s-a dat ştirea a fost nebunie. Facebook-ul meu a luat-o razna, dacă mă uit acum în arhivă nu pot să mai ajung la un mesaj dinainte de perioada aceea pentru că am prea multe.

Mesaje de felicitare…

Da, am primit foarte, foarte multe. M-au sunat şi de la primărie să mă felicite şi să-mi propună să organizăm o expoziţie cu fotografiile mele, am primit propuneri pentru colaborări şi chiar pot să spun că premiul ăsta m-a ajutat.

E cumva nedrept că a fost nevoie să iei un premiu şi să se scrie în presă ca să…

Da, ca să te observe cineva. Aşa este. Până acum eram doar băiatul care punea poze pe Facebook. Uite că a fost nevoie de nebunia asta ca lumea de aici din oraş să înţeleagă că ceea ce fac eu e mai mult decât o joacă.

Cum te gândeşti să fructifici momentul ăsta?

În primul rând am început să-mi dezvolt un site personal, unde aş vrea să combin fotografia cu diverse poveşti interesante din zonă. Am multe idei în cap care se învârt în jurul fotografiei, m-am gândit şi la un portal care să promoveze turismul în această zonă. Mi-ar făcea să fac ceva pentru oraşul ăsta, aş vrea ca zona să crească din punct de vedere turistic, să fie mai multă activitate şi poate să se întoarcă dintre cei care au plecat. Sunt multe locuri frumoase care au nevoie să fie promovate şi mie îmi place să fac asta. Îmi place să sper că oamenii care vor vedea fotografiile mele, vor fi atraşi să vină şi să descopere aceste locuri.