Maria Modan e un elev mai aparte. A avut parte de o experienţă unică în viaţa de licean, experienţă care a determinat-o să îşi urmeze studiile în limba chineză la o universitate din Marea Britanie. Când era în clasa a IX-a, Maria a vrut să se apuce de un sport pentru dezvoltare personală şi a dat peste anunţurile de cursuri de arte marţiale organizate de Artasia, o şcoală de arte marţiale susţinută de Ambasada Chinei care aduce în România mari maeştri chinezi.

Lucrul acesta a fascinat-o pe Maria şi a zis să încerce şi ea artele marţiale. Contactul cu o cultură atât de diferită şi de exotică pentru europeni a fost decisiv pentru ea. S-a apucat să înveţe limba chineză cu un meditator privat şi în fiecare vacanţă de vară a plecat în China, la o mănăstire de pe un munte sacru unde studia pentru o lună arta Wu Tang direct de la maeştrii chinezi. Mănăstirea veche de sute de ani se află pe un munte sacru unde trăiesc maeştrii nemuritori, potrivit legendelor locale. Când a terminat Colegiul naţional „Mihai Viteazul” a reuşit să-şi convingă părinţii să o lase să stea la mănăstire un an de zile înainte să se apuce de facultate. Părinţii au fost de acord.

Acum, la 20 de ani, Maria are în spate o experienţă care o deosebeşte de majoritatea colegilor ei de generaţie şi asta se simte în modul în care vorbeşte, ideile pe care le are, cum gândeşte şi cum se mişcă. Ea a ales totuşi o universitatea europeană şi nu una din China fiindcă priveşte cultura chineză prin ochii unui european, lucru inevitabil de altfel, dar şi pentru că a vrut să studieze în mediul universitar britanic renumit la nivel mondial ca fiind cel mai bun.

De ce chineză?

Acum aproape şase ani m-am apucat de arte marţiale chinezeşti şi de acolo am zis să încerc să învăţ limba. M-am apucat de lecţii private, mi-a plăcut şi am zis să continui şi la facultate.

Ai continuat şi cu artele marţiale?

Da, am fost un an în China anul trecut, la o şcoală de arte marţiale.

Un an întreg?

Cu o pauză de iarnă când era prea frig şi am venit acasă pentru Crăciun şi Revelion.

În ce clasă erai când te-a apucat de arte marţiale?

Eram în clasa a IX-a.

Te-au dat părinţii tăi sau tu ai ales?

Nu, eu am vrut.

De ce?

Am văzut un spectacol organizat de şcoala din China la care m-am şi dus ulterior şi, fiindcă eram în căutare de un sport de care să mă apuc, am zis să încerc asta.

Unde în China?

E o zonă, un munte sacru cu mai multe mănăstiri care practică diferite forme de arte marţiale.

Ce te-a atras atât de mult la artele marţiale?

Artele marţiale nu înseamnă numai luptă. Spre exemplu, stilul pe care l-am studiat eu, Wu Tang, e mai mult un spectacol, o secvenţă de mişcări într-o anumită ordine.

Tu ai ales acest stil de arte marţiale?

Acesta era stilul predat la Artasia, dar mi-a plăcut, mi se pare că mi se potriveşte.

Ai mai făcut înainte un sport?

Nu, tocmai de asta am vrut să mă apuc.

Dar cum de ai început să te interesezi de cultura chineză?

După doi ani de când m-am apucat de acest sport, i-am convins pe părinţii mei să mă lase o lună în China, vara. Am fost o lună acum trei ani, o lună acum doi ani şi vara trecută m-am dus şi am stat acolo pentru aproape un an.

Cum a fost prima dată când te-ai dus acolo?

A fost un şoc cultural, la Beijing era destul de ok, eram obişnuită cu oraşele mari, era doar un oraş mare. Însă, când am ajuns la mănăstire, efectiv am rămas fără cuvinte, mă holbam la tot şi încercam să înţeleg tot ce vedeam în jur.

Şi cum te simţi când te afli într-o mănăstire de 1.000 de ani, pe vârful unui munte considerat sacru, în China?

E o experienţă specială, e muntele maeştrilor nemuritori, e plin de legende, inclusiv legende cu Yeti. Când am fost acolo prin pădure chiar am auzit nişte zgomote dubioase, am bănuit că era vorba de nişte mistreţi, dar oamenii locului cred în miturile lor şi atribuie sunetele din pădure creaturilor legendare.

Cum sunt oamenii acolo?

Sunt foarte deschişi, prietenoşi şi relaxaţi, în ciuda regimului de viaţă destul de strict de acolo.

Pe tine cum te-a ajutat experienţa asta să te dezvolţi? Nu prea întâlnești tineri care au plecat la mănăstiri în China şi au studiat arte marţiale vechi de mii de ani.

Cred că în primul rând m-a ajutat să învăţ să mă descurc singură. Aveam 17 ani, eram în partea cealaltă a lumii fără mama şi tata.

Cum de te-au lăsat părinţii să te duci de una singură la 17 ani, în celălalt colţ al lumii?

Era o excursie organizată de Artasia prin ambasada Chinei, ştiam unde mă duc şi cu cine mă duc, dar a fost prima dată când am plecat de lângă părinţi.

Și ce poți învăţa acolo?

Cunoştinţa de sine, într-un fel. Făceam şi ore de meditaţie şi asta te ajută să înţelegi ceea ce gândeşti, ceea ce simţi, te ajută să fii mai în contact cu tine însuţi. Vreau chiar să mă apuc mai serios.

Cum faci meditaţie?

Eu fac de doi ani şi exersez şi Thai-chi, ceea ce înseamnă meditaţie prin mişcare, e o secvenţă de mişcări foarte lente. Te învaţă, spre exemplu, să fii ca apa pentru că apa este maleabilă, îşi găseşte întotdeauna loc să se strecoare, apa este un element foarte flexibil. E mai mult decât o coordonare musculară ca la un sport, e o coordonare interioară, a fiinţei, cel puţin atunci când ajungi la un nivel avansat, constaţi că e mai mult decât o pregătire fizică.

Eu am făcut dans când eram mică, mă târa mama la antrenamente fiindcă profesoara ne trata într-un fel… cât am studiat dansul în modul acesta, numai pace interioară nu am simţit, abia după ce am renunţat la antrenament şi am putut dansa cum am vrut eu, am descoperit că-mi place. Ai avut norocul să nu te sperie antrenorii…

Da, am avut, antrenorii din România sunt oameni buni, dar în China să ştiţi că sunt foarte duri antrenorii cu elevii lor. Cu noi nu erau aşa, cel mult ne mai trăgeau de mână ca să ne aşeze în postura care trebuie. Noi ne antrenam într-o parte din curtea mănăstirii şi chinezii în altă parte şi vedeam cum îi mai băteau antrenorii câteodată. Dacă vroiai, puteai să le ceri să fie mult mai duri cu tine, dar de obicei lumea nu cerea asta.

Şi limba chineză? Bănuiesc că atunci te-ai apucat de ea serios.

Nu, m-am apucat de chineză înainte pentru că tot aşa, am fost atrasă de partea asiatică şi vroiam să învăţ ori chineză, ori japoneză, şi cum făceam deja arte marţiale chinezeşti, am zis să mă apuc de chineză. Mama mi-a găsit profesor privat şi aşa m-am apucat să învăţ chineză.

Câţi ani aveai când ai început?

16 ani.

Deci erai în clasa a X-a.

Da, exact.

Nu ţi s-a părut ciudată chineza? E foarte diferită de limbile europene.

Da, e foarte diferită şi modul în care îşi structurează propoziţiile este atât de diferit încât realizezi că modul în care ei gândesc trebuie să fie şi el diferit, îţi structurezi altfel în minte modul în care comunici.

Acum stăpâneşti limba?

Cât de cât, cred că sunt la un nivel intermediar.

Şi cum ai mai aprofundat cultura lor?

Acum citesc arta războiului, are o introducere de aproape 100 de pagini în care îţi explică toată situaţia, cum erau armatele, cum erau ţăranii, cum erau legăturile sociale. Au o istorie foarte bogată şi foarte complicată. Unul dintre motivele pentru care sunt atât de entuziasmată să încep acum facultatea este fiindcă voi avea resursele să învăţ mai multe despre China.

De ce n-ai ales o facultate în China? Ei au burse integrale pentru europeni.

Da, ştiu, dar în Marea Britanie altfel este prezentată cultura chineză, din perspectiva europeană, ori eu nu pot privi cultura chineză ca un nativ. În plus, eu am ales politică internaţională şi nu ştiu exact cum ar fi prezentată această specializare în China. În plus, am fost în Anglia când eram mai mică şi mi-a plăcut foarte mult. Au universităţi foarte bune, iar University of Nottingham e foarte bine cotată.

De ce Nottingham?

Este printre puţinele universităţi care oferă combinaţia de chineză cu politică şi am fost şi la ziua porţilor deschise, e superb acolo, unul dintre campusurile studenţeşti este practic un parc. Lumea e foarte de treabă, condiţiile de cazare şi din sălile de clasă sunt foarte bune…

Vrei să continui cu artele marţiale acolo?

Da. O să exersez singură probabil, dar sper să-mi găsesc un profesor.

Ai participat la competiţii?

Da, anul trecut am fost şi la Campionatele Mondiale din China, ca parte din echipa naţională a României.

Cum ai ajuns în echipă?

Cei de la Artasia m-au pus în legătură cu cei de la Federaţie şi eu aveam deja rezultate la naţionale şi de vreme ce eram deja în China, i-am întrebat dacă pot face parte din echipă şi ei au zis că da. Nu am avut cine ştie ce performanţe, dar a fost o experienţă foarte frumoasă.

Au câştigat chinezii?

China nu participă la campionatul mondial, ei au campionatul lor separat. Dar am văzut şi străini care sunt foarte buni.

Antrenorii chinezi care au venit în România ce au zis despre ţara noastră?

Ah, le-a plăcut foarte mult mâncarea. Ce-i drept, am discutat cu ei mai mult despre cultura lor decât despre a noastră.

De ce ai ales ca imediat după terminarea liceului să pleci direct în China, în loc să urmezi o facultate? Cum ţi-ai convins părinţii?

Conceptul de „gap year”, de a-mi lua un an liber. Desigur, am dus muncă de convingere cu mama care nu putea înţelege iniţial cum să nu continui direct cu facultatea. I-am zis ce să întrerup? Acolo mă duc să învăţ chineză şi cultură, nu mă duc în vacanţă. Mama a înţeles şi a fost de acord.

Cât de repede ai învăţat?

Destul de repede, eram înconjurată de limba chineză, iar profesoara a avut grijă să mă ia mai uşor la început, să-mi vorbească lent ca să nu pierd ceva. Acum înţeleg, doar că este important şi accentul în care vorbesc fiindcă la ei sunt atâtea dialecte, spre exemplu în zona unde am stat eu, localnicii nu pronunţau acel „şî” şi mi-era mai greu să mă prind câteodată. Deci depinde cine îţi vorbeşte, cât de repede îţi vorbeşte şi în ce dialect, adică să pot recunoaşte vocabularul.

Ce vrei să faci după ce termini studiile? Te întorci în România? Te duci în China?

Nu sunt încă foarte hotărâtă, dar nu cred că aş vrea să mă stabilesc nici în România şi nici în China. Vreau să călătoresc, să văd şi restul lumii, vreau să trăiesc într-un mediu internaţional.

CITAT: „A fost un şoc cultural, la Beijing era destul de ok, eram obişnuită cu oraşele mari, era doar un oraş mare. Însă, când am ajuns la mănăstire, efectiv am rămas fără cuvinte, mă holbam la tot şi încercam să înţeleg tot ce vedeam în jur.” Maria Modan, studentă University of Nottingham