El este omul care a pus pe picioare RISE Project, cea mai performantă platformă de investigații din țara noastră. A avut burse în toată lumea, de la Viena la Stanford, s-a întors în România și face, pe cât e posibil pentru un jurnalist, dreptate.

PARTEA I –DIN CARE AFLĂM, FIE ȘI PUȚIN, CINE ESTE PAUL RADU

Ziariștii nu scriu articole despre alți ziariști, și foarte rău fac. Așa se pierd multe povești adevărate – presa este despre adevăr. Nu știu de ce nu scriu ziariștii despre alți ziariști. Probabil, din orgoliu.

Scriu despre Paul Radu. Treizeci și nouă de ani. Tată. Ziarist de investigații. L-am întâlnit cu ceva timp în urmă și m-a fascinat felul său foarte voluntar. Paul Radu este un om care are puterea de a dărui. Este, deci, în acest secol greșit, un om foarte rar, excepțional. Mi-am propus să îl revăd. Mi-a propus să bem o cafea. Am fost la un local unde se servește cafea din toată lumea. Eu am luat una din El Salvador, el nu mai știu ce a luat. Paul Radu e un tip misterios, cum se și cuvine să fie. Mănâncă picant și îl citește pe John Steinbeck în original. Îl plictisesc descrierile. A fost punker.

La sfârșitul clasei a IV-a, școala primară, a fugit de acasă o vară. A lucrat la o fermă, a cules cireșe, apoi a vagabondat. E un aventurier, mereu a fost. Nu-și mai amintește câte țări a vizitat, nici nu e nevoie. Are amintiri din vestul Africii până în nordul Europei. A băgat oameni la pușcărie, a scos oameni din pușcărie. Are un spirit justițiar foarte accentuat. Este omul căruia i se datorează – în foarte mare măsură – existența RISE Project, cea mai performantă platformă de investigații din România. RISE Project a fost exportat, cu succes, și în Republica Moldova.

Paul Radu. A avut burse în toată lumea, din Viena până la Stanford. A făcut investigații transfrontaliere în America de Sud, a stat de vorbă cu generali cu un rol major în istoria luptei anti-drog. A cumpărat femei de la traficanții de femei. Ține training-uri de jurnalism de investigație pe toate continentele (mai puțin, totuși, Australia). A trăit în Congo. A învățat jurnalism de investigație în America și s-a întors acasă. Nu-și drapează acest parcurs în vorbe mari. Pur și simplu, așa l-a dus viața.

Viitorul României: Cum ai ajuns dumneata, Paul Radu, ziarist?
Paul Radu: Citesc de multă vreme – și ăsta a fost începutul: citeam cărți de aventură; prima mea carte, cartea care mi-a plăcut cel mai mult când eram copil, a fost Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, scrisă de Selma Lagerlöf, o socialistă…

Îl știu pe Nils, călătorea în cârca unor gâște prin lume.
Da, Nils călătorea pe Akka și pe Martin, o gâscă și un gâscan. Și m-a fascinat povestea asta; am citit-o din scoarță în scoarță. Eu am început mai repede să citesc – cum încep mulți, de altfel –  în clasa I, eu citeam cărți deja și eram undeva în fundul clasei; de-aia am un scris oribil, n-am fost atent la caligrafie. Dar citeam, citeam încontinuu. Și de-acolo, na, cartea aia mi-a deschis apetitul – apoi a urmat Jules Verne, desigur; și foarte mult SF, foarte, foarte mult.

Și ce are Science Fiction-ul cu jurnalismul? Sau are?
Are, are. E destulă ficțiune în jurnalism, nu? (râde) Era călătoria, ideea de călătorie, știi? Și atunci, în liceu am făcut la un moment dat un cenaclu din ăsta literar.

Dumneata de unde ești?
Sunt din Deva.

Și unde ai făcut liceul?
În Deva.

Și facultatea?
La Timișoara. Bine, eu sunt născut aici, în București, de fapt, că era mama la facultate aici; dacă te uiți la mine în acte, o să vezi „domiciliul în București”, „născut în București”. O să crezi că sunt bucureștean; nu e chiar așa.

Deci ai copilărit în Deva, cu gimnastele de la loturile naționale.
Cu toată lumea de acolo, da. Cu statuia lui Decebal din centru.

Cum era Deva în copilăria dumitale?
Era un oraș agitat, așa, toți copiii beau mult – mai ales bere – de la paișpe ani.

În ce an ești tu născut?
În ’75. La 1 decembrie ’75.

Te-a prins Revoluția în plină adolescență.
Da.

Pe voi – generația voastră – v-a tulburat libertatea asta venită de nicăieri, deodată?
Da. Dar să-ți spun cum am ajuns ziarist: încă dinainte de Revoluție, când aveam doișpe-treișpe ani, mergeam în găști, luam interviuri pe stradă cu o brichetă și cu o ramură de salcie. Și păcăleam oamenii; mergeam și făceam vox populi, vedeam noi la televizor și îi întrebam tot felul de idioțenii doar așa, să ne distrăm. Noi eram punkeri.

Erați mulți punkeri în gașca voastră?
Eram doișpe.

Și cu cine se băteau punkerii?
Cu rapperii, cu depecharii, cu cine puteau.

Și, îndeobște, băteați sau luați bătaie?
Și una și alta; eu de obicei nu mă băgam la bătaie decât dacă aveam un sentiment de-ăla de micul justițiar, așa, și când vedeam că un prieten ia bătaie, chiar dacă el era de vină, interveneam; dar, altfel, nu săream eu la bătaie. Dar am și luat, am și dat.

Paul Radu a fugit de acasă de mic. Încă mai fuge

Îți plăcea viața asta, așadar.
Da, era super-OK. Bine, eu am fugit de acasă în vacanța dintre a IV-a și a V-a.

Unde te-ai dus?
Am sfârșit prin județul Bistrița, parcă.

Aveai rude acolo?
Nu, nu, nu. Am plecat cu un prieten, cel mai bun prieten în copilărie, Adelin, ne-am urcat în tren și am mers până în Cluj.

Și ce mai face Adelin?
Nu știu, n-am mai vorbit cu el de… Și am plecat cu el în Cluj, și acolo am lucrat la fermă – nu era chiar o fermă, era o livadă de cireși.

Nu erai prea mic?
Nu, erau slujbe de-astea sezoniere și luau și copii la muncă. Am dormit în baracă; le-au luat patru zile până și-au dat seama că nu dăm randament și ne-au dat afară. Am mâncat la cireșe zilele alea… Că erau de-ăia altoiți, știi, mai mici, cu cireșe mari-mari. Și dormeam în baracă de-aia lungă, cu niște paturi…

Dar de ce ai fugit, tot din spiritul ăsta de aventură?
Da, a fost aventura și faptul că eu am vrut să plec cu Adelin la pescuit – nu mai știu unde, pe la Izvorul Mureșului – și nu m-a lăsat maică-mea, a zis: „Nu pleci!”, și am zis: „Atunci plec de tot.”.

Ai plecat de tot.
Am plecat de tot, da (râde).

Și ai tăi te-au căutat?
M-au dat în urmărire la Poliție; dar m-am întors toamna, când s-a făcut frig.

Deci ai fost mult timp plecat.
Vreo două luni-jumate, cam așa.

Și cum te-au primit înapoi? Au tăiat vițelul cel gras?
Au fost super-fericiți să mă vadă. Acolo, în fine, am făcut tot felul de munci – să sparg lemne prin curțile oamenilor, ca să-mi dea mâncare; pescuiam, fraieream copiii de acolo; aveam cârlige din astea – era un set de zece cârlige 10 lei, cârlige de pescuit numărul 14, cele mai bune pentru pește mic. Și eu acolo vindeam cârligul cu 10 lei, la copiii din sate care pescuiau cu ac și nu prindeau cât prindeam noi. Sau, de exemplu, aveam vreo două role de náilon pentru pescuit  și alea erau 5 lei 100 de metri, eu vindeam cu 1 leu metrul! Înțelegi, afaceri!

Erai bișnițar de mic.
Da (râde), și după aia am mers la cules de afine, cu un pieptăn din ăla; la cules de afine, de zmeură, cu cofa în spate.

Ți-a prins bine aventura asta?
Da, foarte bine.

Ai continuat să fugi, în fiecare vară?
Nu.

Ești singur la părinți?
Nu, mai am două surori și un frate. Eu sunt cel mai mare.

Erai un exemplu extraordinar pentru ei.
Da (râde), și a fost o vară tare, tare de tot. Bine, și acolo influențe – Huckleberry Finn, chestii de-astea, știi tu, Mark Twain, tot felul de minuni.

Făceai și tu ce citeai.
Exact, exact, asta făceam. Și după aia, având spiritul ăsta oarecum de frondă, s-a mulat perfect cu punkul…

Și când te-ai mai liniștit?
Nu știu ce să-ți spun.

Te-ai mai liniștit?
Nu cred că m-am liniștit.

Mai fugi de-acasă, om bătrân?
Tot timpul. Tot timpul fug de undeva și ajung altundeva.

Îți place în continuare să fugi?
Păi, călătoria din asta face parte. Trebuie să ieși tot timpul din locul ăla unde ești constrâns.

Ce facultate ai terminat?
Jurnalistică-Engleză.

Învățaseși tu limba engleză?
Da, știam.

De unde știai?
Maică-mea era profă de limbi străine, dar știam din școală.

Și preda engleză mama ta?
Da, și engleză, și spaniolă, și mai multe.

Și tatăl tău?
Nu știu nimic de el de când eram mic; absolut nimic nu știu.

Practic, mama ta v-a crescut pe toți patru?
Da, da, până la un punct, când eu am plecat de acasă, și după aia și frate-miu cel mic a plecat de acasă. Și l-am crescut eu pe el și…

Și v-ați crescut unul pe altul?
Cam așa ceva.

Și la Timișoara ai dat la „Jurnalism – Limbi Străine” sau cum se numea?
„Jurnalistică-Engleză”, în cadrul Facultății de Filologie, Filosofie, Istorie.

A fost o alegere bună?
A fost OK.

Foto – Arhiva personală

Paul Radu a debutat la ziarul unui mafiot local din Timişoara

Învățai carte acolo?
A fost bine că am avut câțiva profi foarte faini, chiar m-am întâlnit acum, de curând – am fost la un Festival de Film la Târgu Mureș – și m-am întâlnit cu proful meu de Film. Erau câțiva profesori buni, dar adevărul e că majoritatea nu erau extraordinari. Erau niște profesori din State – Fulbright –, care m-au făcut om… ăia erau buni-buni, buni de tot, niște profi foarte tari, mai ales pe partea de scris, ne-au arătat un alt fel de a face jurnalism. Bine, erau și acolo americani tâmpiți, care veneau direct cu piramida inversă, adică niște chestii absurde, forme fără fond. Dar erau câțiva care înțelegeau presă, și a fost fain. Și după aia am început să lucrez, din ultimul an de facultate, la ziarul unui mărunt mafiot local.

Și cum era la ziar? Ce te puneau să faci?
Investigație. A fost tare faza, că am ajuns acolo și au spus: „Gata, tu ești în secția de Investigații” și trebuia să scriu o investigație săptămânal. Și am zis: ”Really?!”. Bun, înainte de asta făcusem practica în Deva, la un ziar, „Actual”, și la un ziar, „Oglinda”, care m-au pus din start să scriu editoriale.

Și astea erau tot ale unor mafioți locali?
Sincer, nu știu ale cui erau.

Dar aveai libertate la ziarul măruntului mafiot local?
Păi, da, fiindcă nici nu știam despre ce să scriu. N-am avut vreo problemă pentru că nu atingeam nimic serios, că nu știam. Și făceam investigație; de obicei, pe mine mă puneau când veneau oameni la ziar, cu plângeri – bătrânei cărora le furase unu’ casa –, și eu de asta mă ocupam, deci nu era vreun conflict cu interesele patronului, că n-avea de unde…

Era mica investigație.
Da. Și trebuia să scriu săptămânal, ceea ce era…

…era mult.
Da. Eu în timpul ăla făcând și școală. A fost un chin, a fost o lecție bună.

Îți dădeau și leafă?
Da; de mizerie.

Unde stăteai – în cămin?
În cămin, da, toată facultatea.

Paul Radu a protestat la cort în faţa Universităţii, după care a făcut o investigaţie

Și cum era, aveai condiții?
Ee, și acolo a fost o poveste lungă; de exemplu, în anul II am stat într-un super-cămin – era pentru străini, Căminul 17 – fiindcă, deși aveam medie mare, nu am prins cazare. Totul se dădea pe mărci, pe valută. Și atunci eu, împreună cu alți trei prieteni, am pus cortul în curte la Universitate, în fața Decanatului.

Ați făcut un occupy avant-la-lettre…
Da. Și au venit televiziunile, au venit tot felul, și a ieșit decanul: „Dar ce faceți aici? De ce faceți asta – că faceți de râs Universitatea?”. N-am stat mai mult de câteva ore, deci n-a fost nicio chestie de rezistență sau de ceva; și a venit și ne-a spus că: „Băi, uite, am găsit o cameră pentru toți patru, în Căminul 17” – care era căminul ăsta de super-condiție pentru străini. Noi am ajuns acolo (la etajul IV), și atunci ce am zis noi? Hai să facem o investigație! Am mers din cameră în cameră și am întrebat pe fiecare: „Băi, cât ați dat?” Deci, cu excepția străinilor – care erau oameni de prin Ghana, de prin tot felul de țări d-astea – erau foarte mulți de-ai noștri, români. Și i-am întrebat cât au dat. Și făceam așa, clasamente pe cameră: „camera 2: juma’ de porc, două sute de mărci, zece ouă” și nu-știu-ce. Și am făcut așa un fel de investigație și după aia am postat un manifest la Universitate: „Uite cât costă în Căminul 17!”.

Și care au fost consecințele acestei investigații?
N-au fost consecințe.

Nici colegii de cămin nu erau mulțumiți cu sistemul ăsta de șpăgi?
Păi, nu erau. Și majoritatea erau fete. Și eram super-prieteni cu toată lumea. Știau că suntem puțin săriți, adică ne percepeau și așa – „țicniții ăia” –, dar eram foarte OK. După facultate, după ce am lucrat la „Realitatea”, am scris un reportaj pentru „Libertatea” – „Libertatea” aia de atunci, știi?, care nu era tabloid. Asta prin ’98, la „Libertatea” am scris că se spânzurase un băiat, un copil în Deva și era îmbrăcat în femeie și a trebuit să aflu eu dedesubturile. Și a apărut pe ultima pagină din „Libertatea”.

Și care erau dedesubturile?
Nu era niciun dedesubt foarte special, adică intrase în depresie – era un copil –, mulți bănuiau atunci că fusese asasinat, că nu se poate așa ceva, cum să se spânzure în haine de femeie? Nu, erau problemele de adolescență, depresie… Și am avut ultima pagină din „Libertatea”, ăla a fost primul meu material în presa mare, națională. După care am venit la „Evenimentul” (n.r. – „Evenimentul zilei”).

Cum ai ajuns să scrii în presa centrală?
Atunci, la „Libertatea”, am trimis materialul prin ziaristul Vali Zaschievici; el se știa cu maică-mea; știa că sunt din Deva, la Jurnalistică, și mi-a spus: „Băi, nu vrei să lucrezi tu pe chestia asta?”, „OK, încerc”. Și după aia tot Vali Zaschievici a vorbit cu Dan Turturică la „Evenimentul”, să-i spună: „Băi, e un băiat la Timișoara și, uite, ar vrea să vină la București, să lucreze; ia-l și tu în probe”. Și am venit, m-am întâlnit cu Dan Turturică, cu  Cornel Nistorescu; au zis: „Bine, măi băiatule, lucrează aici”.

Paul Radu a stat în gazdă într-un subsol de pe bulevardul Dacia

Ai lucrat pe degeaba?
Da, cred că vreo două luni – nimic, nimic, nimic. După aia, după vreo două luni, am luat primii bani și am închiriat un subsol la o doamnă super-cumsecade, pe Bulevardul Dacia. Am stat într-o cameră; n-aveam nimic altceva și baia era la comun cu ceilalți din casă, adică era doamna aceea în vârstă, cu băiatul ei – era pe un preț de nimic, super-ieftin, foarte OK. Și acolo mă duceam seara să dorm, că în rest nu prea stăteam; ziua eram la Casa Scînteii. Și asta din ’98. După care m-am mutat cu prieteni, știi, apartamente de-astea, le împarți cu unul, doi, trei – câți poți.

Câți ani ai stat la „Evenimentul”?
Până în 2003.

Cinci ani.
Da, dar în timpul ăsta am mai fost plecat, la burse.

În America.
Da. În 2001 am fost în State.

Cu bursele cum ai început? Singur, de capul tău?
Da, da, da. Prima oară am fost la o bursă – nici nu pot să-i spun „bursă” – de trei săptămâni, la The Guardian; dar, știi, Guardian a apărut la Manchester, și am fost chiar în „leagănul Gardianului”, unde am întâlnit un jurnalist extraordinar – Dave Ward; un tip în vârstă, foarte tipicar, jurnalist de investigație, și-a colectat toate materialele scrise de la sfârșitul anilor ’60 până în momentul ăla, și avea niște clasoare cu toate materialele, cu informații despre materiale, era tipicar omul, parcă desprins din Dickens! Și când mergeam cu el să mâncăm, el tot timpul își nota câte calorii are fiecare produs pe care îl mănâncă! Avea un carnețel frumos, în care nota tot, tot, tot! Și, na, i-am răsfoit albumul ăla și i-am pus tot felul de întrebări despre tot felul de chestii; asta se întâmpla, dacă nu mă înșel, în ’99.

Era prima oară când ieșeai din țară?
Mai ieșisem în zonă, aici, dar nu…

Serbia?
Da. Eram prima oară în Vest. Și atunci m-am chinuit să învăț și eu ceva de la omul ăla, și am zis: „Băi, hai să fac și eu un reportaj, ceva”. Și era mare efervescență atunci cu analiza asta ADN, cu testul ADN. Fusese exonerat un tip care făcuse pușcărie în Marea Britanie, mai erau niște cazuri în Statele Unite, oameni care fuseseră eliberați din pușcărie după ce s-a aplicat testul ADN. Și atunci m-am documentat cât am putut pe tema asta și m-am întors în țară cu intenția să scriu un material despre asta. Și, întâmplător, atunci a cumpărat IML-ul – Institutul de Medicină Legală – un aparat de testat ADN-ul, primul din România. Și am aflat de asta când m-am întors la „Evenimentul zilei”, mergeam la IML tot timpul, cu crime, cu de-astea. Și am vorbit cu ei, i-am întrebat: „Voi ce vreți să faceți cu aparatul ăsta?”. Și erau acolo mai mulți, domnul profesor Beliș (n.r. – prof. univ. dr. Vladimir Beliș) era șeful IML-ului atunci: „Păi, vrem să facem bani; o să facem teste de paternitate peste teste de paternitate, să scoatem banu’ ca lumea”. „Dar știți că se poate folosi și în felul ăsta?”, „Aa, păi dacă vine Poliția să ne întrebe”. Și am mers la Poliția Capitalei, am vorbit cu cei de la „Omoruri”: „Domnule, aveți AN-ul, crime cu „autor necunoscut”, uitați, aveți aparatul ăla, puteți să testați, dacă mai aveți probele păstrate”… Am făcut un material pe chestia asta, care s-a numit: „Nevinovații din pușcărie au acum o șansă”; a apărut pe prima pagină a ziarului. Deci asta se întâmpla, cred, la sfârșitul lui ’99 sau începutul lui 2000. Patru ani mai târziu, mă sună într-o zi Vali Zaschievici și îmi spune: „Băi Paul, trebuie să ajung pe la Cărbunești – undeva pe lângă Târgu Jiu –, ai chef să vii cu mine, cu mașina ta și să aduci și un aparat foto?”. Eu mai făceam și poze, și ce era nevoie. Și zic: „Vali, da, hai să mergem”. Zice: „Uite, e primul caz din România când un om a fost eliberat din pușcărie după ce s-a aplicat testul ADN”. Și spun: „Chiar mă interesează subiectul ăsta. Poate facem împreună”. Era celebrul caz Marcel Țundrea.

Paul Radu i-a schimbat viața unui om condamnat pe nedrept

Și cum a fost?
Ajungem acolo, ajung cu Vali, și acolo a fost interesantă întâlnirea, fiindcă Vali aranjase să se întâlnească fratele victimei – fata care fusese ucisă demult – cu Țundrea. Și fratele victimei îi spunea: „Domnule, eu oricum am fost convins că tu nu ești vinovat, că știu că au mai apărut niște crime similare după aia.”. Dar la un moment dat Țundrea zice: „Da, dar știți cum am început eu să trimit scrisori, să se aplice testarea asta ADN în cazul meu?”, „Nu. Cum?”, „Păi, haideți!” – și ne-a dus într-un șopron…

…unde avea articolul tău?
Unde avea un teanc de ziare, și a scos ultimul de acolo, un ziar îngălbenit: „Uite, am citit materialul ăsta!”. Eu zic: „Păi, eu am scris materialul ăsta!”. Deci a fost o chestie din aia. El atunci a aflat despre chestia asta, după aia l-a ajutat un jurnalist local, care a scris nenumărate articole acolo, a făcut presiune pe procurori, pe judecători…

Și Țundrea ce ți-a zis?
Păi i-am zis că eu am fost, m-a îmbrățișat – am o poză cu el, n-am făcut-o publică: eu ținând ziarul și Țundrea ținându-l de partea cealaltă.

Mai trăiește Țundrea? Parcă s-a prăpădit…
A murit acum vreo doi ani, da. Sunt multe momente din astea în jurnalism când îți dai seama că merită ce faci – pe lângă asta, că faci investigații și intră ăla la pușcărie și nu-știu-ce, îi afectezi afacerile, ceea ce e super-OK, dar sunt și altfel de momente. Eu atunci am fost: „Wow!”, chiar m-a atins bine-bine: „Uite mă, că, na, vezi și lucruri care-s interesante!”. Și probabil că sunt multe alte lucruri despre care nu aflăm că se întâmplă, dar au loc undeva, chiar acum. Făcute de jurnaliști.

Paul Radu a fost ziarist de investigație în San Antonio, Texas

Și în America, unde ai plecat?
Acolo a fost o chestie interesantă, fiindcă eu am mers la un moment dat la o bursă în Slovacia, la Bratislava, unde, într-un concurs de împrejurări, am ajuns să locuiesc într-un apartament cu un slovac, cu un lituanian și un ungur. Super-prieteni, știi? Cu bețiile de rigoare, cu toate chestiile, dar și făceam treabă. Eram la un fel de master pe Jurnalism, pe Multimedia, dar l-am abandonat după șapte luni, în alte circumstanțe. Și acolo Andrius, lituanianul ăsta din Vilnius, mi-a zis: „Băi, uite, eu am o teorie: dacă aplici în zece locuri, la fellowship-uri, măcar un loc e sigur că îl câștigi!”. Și zic să aplic și eu; am aplicat în două locuri și am primit imediat răspuns că sunt acceptat în ambele („imediat” însemnând într-o lună, după interviu și astea). Unul era în State, celălalt era la Viena. Problema era că se suprapuneau, și atunci am zis: „Băi, cum să fac? Aș merge la ambele!”. Și atunci le-am scris celor din Viena și i-am întrebat: „Pot să decalez cu un an?”. Și au zis că da, OK. Și atunci am ajuns în State, prima oară, și după aceea m-am întors la Viena. Și în State era o bursă interesantă, care îți dădea posibilitatea să lucrezi șase luni într-o redacție.

Și ai lucrat?
Da, am ajuns la San Antonio, Texas. Alți colegi – erau douăsprezece locuri la bursa asta, toți din alte țări – au ajuns bine, unu pe la Washington Post…

Și tu?
La ”San Antonio Express-News”, singurul ziar din San Antonio. San Antonio e un oraș mare, al zecelea ca mărime din Statele Unite. Ziarul ăsta e vechi, cu tradiție – și pentru mine a fost bine că m-au distribuit acolo; la început mi-a cam părut rău, că aș fi vrut și eu să merg la Washington Post sau la New York Times. Dar până la urmă a fost mai bine așa, că a fost un ziar mai mic, fiindcă m-au acceptat din start în echipa de investigații unde mai erau doar trei oameni, și am făcut investigație-investigație, care a avut și rezultat.

Și ce ai investigat dumneata în San Antonio, Texas?
Prima oară au zis să fac ceva mai simplu, m-au pus să fac niște reportăjele. Era aproape de 4 iulie, Ziua Americii, și a trebuit să merg pe la niște baze militare și să iau interviu unor veterani. De ziua Pearl Harbor am mers tot așa, știi… Eu nici nu făceam distincția între marină și armata regulată; se supărau pe mine când veneam de la ziar și nu știam lucrurile astea. Dar mi-au ieșit niște reportăjele interesante cu oamenii ăia, și la ziar au zis: „OK, vine omul ăsta de nu-știu-unde, face reportăjele la noi, e bun”. Dar după aia am zis: „Stai puțin, că eu trebuie să fac investigație!”. Și până să ajung în State am lucrat aici foarte mult pe adopții ilegale; și am lucrat inclusiv cu ABC News.

Paul Radu a fost printre jurnaliștii care au făcut posibilă oprirea adopțiilor ilegale din România

Era perioada în care era o mare problemă.
Da. În urma reportajului la care am participat la ABC, s-au oprit adopțiile. Și am ajuns în State și am zis: „Băi, hai să mă ocup de asta” – că mulți dintre copiii ăia erau adoptați în State. Și am început să investighez acolo, să văd partea aia americană. Și am dat peste câteva fundații, care de fapt erau interconectate, și era un om, Orson Mozes, pe care am început să-l investighez, să aflu cine era.

Cine era?
Era de origine română, dar plecat de mulți ani, de prin ’70; și el se certase în State cu fosta lui parteneră, o tipă care era chiar în San Antonio. Și am mers la ea acasă, să vorbesc cu ea, și tipa mi-a zis: „Da, e un nenorocit, uite ce a făcut…” – separa gemenii, făcea nu-știu-ce, declara aici niște sume, dar el în România primea alte sume, și tot felul de lucruri. Și mi-a ieșit o investigație foarte-foarte tare, pe care am publicat-o în Express-News; problema a fost însă că am publicat-o la patru sau la cinci zile după 11 septembrie.

Și n-a mai avut răsunet.
Am primit, culmea, multe scrisori, multe email-uri de la cititori: „Mamă, ce tare e investigația!”, și nu-știu-ce, și nu-știu-cum… dar eu voiam să-l închidă pe ăla, pe Orson Mozes.

Și a scăpat?
Aici e partea interesantă. Materialul ăla, fiind publicat în Express-News, a devenit viral pe toate forumurile de adopții, unde oamenii întrebau: „Pe cine să adopt?”, „Cum?”, „Care e cea mai bună agenție?”. Și ăștia așa își fac reclamă – agențiile astea mari; că asta era o agenție mare, doar din România adoptaseră peste o mie de copii; dar vorbim de Kazahstan, de China, Guatemala – o grămadă de alte țări. Și brusc apărea unul care spunea: „Păi, stai puțin, că uite ce spune Express-News-ul despre voi…”. S-a ajuns la situația în care, la doi ani după ce am publicat eu articolul, a creat Orson Mozes un site în care lega tot ce am scris eu în material – un site în care spunea: „Ce nenorocit e Paul Radu, că eu am vrut să vorbesc cu el!”. Dar am vorbit cu el de o grămadă de ori, e în articol; e totul acolo, și cu avocatul, și cu tot. Arătam toate dedesubturile financiare, că fundațiile de acolo sunt obligate să aibă publice informațiile financiare. Și vezi acolo: „Am oferit donație la Orfelinatul X atâția bani”. Și verifici și vezi că n-au dat. Ei fac asta pentru că nu mai plătesc impozitul pe profit. Deci era documentată la sânge, nu poți să publici într-un ziar american de anvergură o chestie fără să o verifici. Și la șapte ani după aia, a fost arestat Orson Mozes exact pentru asta; a fost prins undeva, era deghizat, fugea dintr-un stat în alt stat, o întreagă nebunie… super-super tare a fost faza, și a fost arestat și condamnat la pușcărie exact pentru lucrurile alea, mult mai târziu.

Ce ai învățat din asta?
Atunci am realizat chestia asta – că de multe ori nu e important să vină Poliția sau Procuratura să înceapă ancheta, să îl ia pe ăla, să îl lege; cel mai bine e să îi strici afacerea, că eu i-am stricat, practic, afacerea; el tot timpul a trebuit să facă site-uri în care să nege, a trebuit să intre pe forumuri să zică: „Nu, domnule, nu e adevărat ce a scris Paul Radu”… A fost o întreagă dinamică, care pe mine m-a învățat anumite lucruri. Deci asta a fost cu Express-News-ul, după aia, fiind 11 septembrie, eu am scris și am citit mult despre terorism; și făceam pagini întregi de ziar cu toate organizațiile teroriste, am scris mult despre PKK (n.r. – Partidul Muncitorilor din Kurdistan), despre tot felul. Și am făcut pagini întregi cu grafică; și acolo a fost, iarăși, o parte faină, când mi-am dat seama că oamenii ăia nu foloseau informația cum trebuie; aveau ceea ce numeau ei un Research Desk, unde era un tip care avea acces la toate bazele de date posibile și imposibile, și pe atunci accesul la informații era mai bun. De exemplu, pe baza de date LexisNexis băgai numărul unei mașini și îți dădea proprietarul, cât a costat mașina, cât plătește impozite, tot. Acum, după 11 septembrie 2001, treptat, nu a mai fost posibil să faci așa ceva, dar atunci era posibil. Și l-am rugat: „Mă lași și pe mine să mă joc în bazele astea de date?”, și a zis: „Da, sigur”. Eu am observat cum îl foloseau reporterii: veneau când era un incendiu undeva, să le afle și lor ce e la adresa aia; sau dacă cutare are vreun caz în justiție, e într-un proces intentat, sau firma sau nu-știu-ce – chestii așa, de suprafață. Și m-am împrietenit cu omul ăla și mi-a dat parolele de acces; și l-am găsit pe directorul unei bănci din România, care fugise undeva în California; am găsit o grămadă de oameni care se ascundeau, dar erau vizibili în bazele alea de date. Și când m-am întors la „Evenimentul” – eu încă aveam acces la toate bazele de date și am început să fac treabă.

La „Evenimentul” erai din altă lume – față de ce era atunci. Cum te priveau colegii tăi?
Eu atunci i-am convins să facă cont la LexisNexis.

-VA URMA-

CITAT: „Probabil că sunt multe alte lucruri bune făcute de jurnaliști despre care nu aflăm că se întâmplă, dar au loc undeva, chiar acum„. Paul Radu, jurnalist