Philip Ó Ceallaigh s-a stabilit de un deceniu şi jumătate în România, după ce a văzut întreaga lume. S-a născut în Irlanda, la Waterford, la ţară, a locuit în Anglia, Rusia, Spania, Statele Unite ale Americii, Georgia, Kosovo. Apoi şi-a cumpărat cu nici şase mii de dolari o garsonieră în cartierul Titan. Luna aceasta a împlinit patruzeci şi opt de ani.

Acolo, în Titan, Philip Ó Ceallaigh a scris Însemnări dintr-un bordel turcesc, o colecţie de nouăsprezece nuvele. A scris-o în engleză, fireşte. Cartea a fost tradusă în limba română, la Polirom, în 2007, şi republicată şapte ani mai târziu. A câştigat cu ea: Premiul Rooney pentru Literatură Irlandeză, Glen Dimplex New Writers Award. Până şi criticii americani s-au încântat. A mai publicat de atunci încă o carte de povestiri – Şi dulce e lumina (2009, Polirom), publicată, iniţial, la prestigioasa editură britanică Penguin. În 2012 i-a apărut, tot la Polirom, romanul Şi te trezeşti râzând. Nu mai stă în Titan. S-a mutat mai în centru.

A schimbat multe slujbe la începutul vieţii sale româneşti. A fost inclusiv singurul irlandez care a muncit ilegal pe un şantier din România. Acum trăieşte din scris.  E mai bine aşa.

Philip Ó Ceallaigh este şi traducătorul recent al lui Mihail Sebastian. I-a tradus De două mii de ani, publicată tot la Penguin. Cartea are un succes teribil în spaţiul anglo-saxon, aducându-i lui Sebastian o meritată glorie postumă. Ce caută, totuşi, acest irlandez la Bucureşti?

Prima dată a ajuns pe la noi pe la jumătate anilor 1990. Era profesor de engleză şi a stat într-un cămin studenţesc din Tei. Le preda engleza studenţilor de la Construcţii, care numai de engleză nu aveau ei chef. A revenit jumătate de deceniu mai târziu, şi-a făcut aici o viaţă, un rost. Este – la patruzeci şi opt de ani – şi un tânăr tată. Are o fiică de patru ani.   

Philip, te-am căutat pentru că am văzut traducerea asta a lui Sebastian pe care ai publicat-o în Anglia și care e foarte bine primită. Practic, s-a descoperit literatura lui Mihail Sebastian în spaţiul anglo-saxon. Am vrut să te cunosc mai bine, pentru că Mihail Sebastian este scriitorul meu român preferat din prima jumătate a secolului XX. Cum ai ajuns la Sebastian?

Întâmplător; făceam, din când în când, experimente de citit cărți în limba română, dar nefiind limba mea, dacă era greu sau un pic plictisitor, renunțam. Și am făcut multe experimente de literatură contemporană și tradițională.

Poți să-mi zici la cine ai renunțat, la ce scriitori contemporani?
Hai să spunem că am citit câțiva și n-am nimerit bine. Asta era și în anii ’90, și acum sunt mai mulți scriitori interesanți.

Vorbim despre prima venire în România, în anii ’90?

Am venit prima dată în ’95, însă n-am început de atunci să citesc. Am început din 2000.

Când te-ai stabilit la București.
Da, atunci, în 2000.

În cartierul Titan ai stat prima dată, așa am citit.
Da, da, acolo am stat, în Titan, am şi scris mult despre viaţa din cartier.

Philip Ó Ceallaigh descoperă ceva real şi profund în Sebastian

Și după anul 2000 ai început să citești mai mult literatură română.
Nu zic „mai mult”; am făcut experimente ocazionale; în general, n-am găsit nimic interesant. Era altfel când am început să citesc De două mii de ani…; cineva mi-a pus cartea în mână, mi-a zis: „Încearcă asta!”.

Și ai simțit că e altceva.
Da, neștiind despre Jurnalul lui Sebastian, nu-l citisem și nu știam nimic despre el. Dar mi s-a părut fascinant, am simțit pentru prima dată că, iată, citesc despre ceva real, chiar dacă era vorba de anii ’20 și ’30. Am simțit că aici este ceva real, care s-a întâmplat și care a marcat țara asta în mod profund. Și era ceva despre care oamenii nu vorbeau. Am ajuns la două nivele – unul la personajul în sine, un narator atât de singur și hotărât să vadă clar ce este în jurul lui. Toți oamenii erau înnebuniți de ideologie, iar el a rămas să înregistreze cu mintea lucidă ce se întâmplă în jurul lui. Era ceva în personalitatea omului acesta, ceva care m-a atras profund. Și pe al doilea plan a fost importanța asta din istorie, pe care începi s-o recunoști destul de repede, fiind o perioadă despre care oamenii nu vorbesc. Și odată ce deschizi o asemenea carte, începi să înțelegi ce s-a întâmplat.

Când ai avut lectura asta, când ai citit cartea?
Cred că prin 2005.

Și atunci te-ai gândit să o și traduci, sau gândul ăsta a venit mai târziu?
Da, aproape imediat; am început să îl traduc în 2006.

Și cât a durat?
Trei ani, pentru că am avut altă treabă, plus că nu sunt bilingv cu adevărat. Un om ca mine nu trebuie să traducă, în mod ideal. Am stat mult cu dicționarul. E o carte pe care am citit-o în ciuda faptului că n-am înțeles absolut fiecare cuvânt. Dacă eu cred aşa: când ceva are miez, poți să treci peste o propoziție care nu prea are sens.

Ai găsit ușor un editor pentru cartea asta?
Nu, nu, nu. N-a vrut nimeni să o publice. Am terminat traducerea acum șapte ani și n-am simțit niciun interes, din nicio parte. Am încercat cu mai multe edituri mici. Abia după un an am scos cartea.

Și cum ai ajuns, până la urmă, să publici cartea?
Un editor de la Penguin – Casiana Ioniță – a auzit că am traducerea asta. Cred, de fapt, că a citit un eseu pe care l-am scris despre Sebastian, l-am publicat în Decât o revistă.

Da, l-am citit. Ai fost premiat la premiile Superscrieri pentru el.
Da. Nu știu dacă își formase ea deja o părere despre carte și a înțeles că e ceva care ar putea să aibă un impact în spațiul anglofon sau a citit eseul și a început să se gândească la asta. Nu știu, trebuie să o întreb.

Și propunerea a venit din partea lor?
Da, da, da.

Tu îl puseseși într-un sertar…
Da, uitasem. M-am gândit, poate, la un moment dat, să îl public pe internet.

Philip Ó Ceallaigh reuşeşte să se întreţină din scris

Din ce trăiești în momentul ăsta? Reușești să trăiești doar din scris?
Da, în ultimii șapte ani – din scris.

Din vânzări sau din premii?
Un amestec de premii, vânzări, lecturi publice. Să fiu sincer, acum sunt într-un moment complicat și am niște probleme de rezolvat; accept și alte tipuri de muncă, dar e ceva temporar.

Dar, în principiu, din scris ai trăit în ultimul timp.

Da.

Dar când ai venit în România, în ’95?
Eram profesor de engleză la Facultatea de Construcții.

Acolo, în zona Lacul Tei.
Da.

Și cum erau studenții în ’95?
Era prost organizată facultatea.

Câți ani aveai atunci, acum 21 de ani?
Aveam 27-28 de ani.

Și cum vedeai România? Veneai direct din Irlanda?
Veneam din Irlanda, dar fusesem înainte în mai multe locuri, de exemplu în Rusia și Spania, dar și în State.

Ți-a plăcut, văd, să umbli.
Da, da, da.

Și acum nu mai umbli?
Zece ani numai asta am făcut.  Acum nu, pentru că am un copil și nu pot să merg departe.

O fată. Câți ani are?
Aproape patru.

Patru ani. Mulți înainte!
Mulțumesc.

Philip Ó Ceallaigh şi-a luat o garsonieră în Titan

Dar dintre toate orașele astea și toate locurile în care ai ajuns, ai rămas în București. Am citit că ți-ai luat o garsonieră cu 5-6.000 de dolari și ai rămas aici.
Asta era în 2000, da.

Îți și plăcea, sau a fost singurul loc în care îți permiteai să rămâi?
Eram hotărât să scriu și, după ce mi-am cumpărat apartament, nu aveam unde să mă mai duc să stau. Asta a fost o decizie a mea, să merg acolo să stau până ce terminam de scris o carte, și asta am făcut.

Această carte: Însemnări dintr-un bordel turcesc.
Da, și acum am aici, în România, o libertate pe care nu aș avea-o în altă parte.

Dar tu mai ai legături puternice în familie cu Irlanda, mai ai părinții sau frații acolo?
Da, da.

Și călătorești, te duci des în Irlanda?
Din când în când.

Nu eşti chiar din Dublin.
Nu, nu; de la țară, din Sud-Est.

Cum s-a schimbat Irlanda, de când ai plecat tu?
Cum s-a schimbat? Sunt mulți români acolo (râde).

E o situație economică mai bună decât în anii ’90.
Da. Dar probabil s-a schimbat mai puțin decât România, în aceeași perioadă.

Și atunci, în ’95, unde ai stat, când ai venit în București?
În cămin.

Condiții grele, și acolo
Era un cămin de garsoniere pentru studenți în ani terminali sau la master. Era OK pentru vremurile de atunci.

De acolo, după ce ai stat și ai predat la Facultatea de Construcții, unde ai plecat – că n-ai rămas în România.
Înapoi în Irlanda, doi ani, și după aia am venit aici, în 2000.

Philip Ó Ceallaigh descoperă un oraş negru, cu oameni devoraţi de deznădejde

Ce te-a atras la București?
A fost o decizie mai ales economică.

Dar îți plăceau și oamenii?
Nu mai mult decât în alte locuri. Adică nu e greu să te împrietenești cu oamenii aici, dar eu pot să locuiesc oriunde, nu contează. Serios, am impresia că aș putea locui și m-aș putea descurca oriunde.

Aveai un set de prejudecăți față de Europa de Est, față de România, când ai venit?
Eu locuisem deja în Rusia. Îmi mai trecuseră prejudecăţile.

În 1995 se asemăna bine România cu Rusia?
Nu, Bucureştiul era mai puțin sărac și, în același timp, mai degradat, cumva – oamenii, orașul, totul era mai negru. Psihic, să spun aşa, era totul mai negru. Era o senzație de negativitate și lipsă de speranță.

Nihilism, deznădejde.
Da. Și o lipsă de demnitate, cumva. Adică oamenii erau distruși de perioada asta, era și o lipsă de încredere între oameni, totul distrus de perioada comunismului. Bucureștiul era după o perioadă în care orașul a fost pe jumătate distrus – cartiere întegi au dispărut pur şi simplu.

Philip Ó Ceallaigh crede că în România comunismul a durat până în anii 2000

Te gândeai atunci că o să aibă evoluția pe care a avut-o?
Da. Era, în general, în Europa de Est,  ideea că va fi mai bine – o să intrăm în Europa…

Exista un orizont de așteptare.
Da, era ideea asta: comunismul a fost o aberație și acum suntem pe calea cea bună. Totuși, în România a fost prelungită tranziția, mai mult decât în alte locuri. Adică Polonia, Ungaria imediat după anii ’90 s-au deschis economic, într-un mod mult mai variat. Aici a fost comunism, până în anul 2000, poate chiar până în 2004.

Așa zici?
O, da! Nu s-a mișcat nimic, din anii ’90.

Au fost zece ani pierduți?
Da, și asta este extrem de demoralizant – să dispară ceva sigur și să… Bine, un an-doi reziști. E distractiv. E haotic. Dar în zece ani te distrugi, mai ales dacă ești mai în vârstă. Mai tânăr, poate ai șanse să te adaptezi. Și am văzut, din Titan, mulți pensionari, muncitori, oameni care s-au distrus. Au devenit frustraţi.

Acum?
Acum poți cumpăra bilete de avion low-cost, poți conduce până la Istanbul – faci ce vrei. Și e o senzație normală, că poți și ești la fel ca oricine, oriunde. Dar atunci nu era așa, oamenii erau extrem de complexați.

Și cum se raportau la tine, că erai străin, iar atunci exista și un complex cumplit față de străini? Tu puteai să pleci, într-o perioadă în care îți trebuia viză ca să ieși până în Austria.

Eu am avut nevoie de viză pentru a veni aici. În general, dacă oamenii au aflat că sunt aici ca să scriu nuvele…

Philip Ó Ceallaigh era privit prost, fiindcă venise în România ca să fie scriitor

Cum se uitau la tine?
Prost, foarte prost.

Nu te luau în serios, snu păreai de încredere.
Bineînțeles că nu. Ideea față de un străin era: cineva cu bani și o slujbă, cineva respectabil.

Tu nu erai în tiparul ăsta.
Trebuie să fii defect ca să faci ceea ce făceam eu. Am avut mereu un dispreț față de bani, față de ideea de succes, față de orice fel de ambiție convențională.

Le-ai avut dintotdeauna zici.
Probabil că da.

De unde-ți vine disprețul ăsta? – pe care eu îl consider o normalitate, dar cei mai mulţi oameni nu înțeleg asta. Ai avut un model în familie sau singur ai ajuns la concluzia asta?
Eram şi disperat că n-am vrut niciodată o carieră și nimic din ce făceam, niciun loc de muncă nu mi-a dat o satisfacție. Eram tot timpul…

…nemulțumit, inadecvat?
Eram pe altă cale; am vrut să înțeleg ceva din viaţă; nu știam ce, dar aveam ideea că sunt aici, în lumea asta, ca să înțeleg ceva.

Ai înțeles?
Da, am înțeles ceva.

Când ți-ai dat seama că ai înțeles?
Nu pot preciza o dată.

Înţelegerea are legătură și cu vârsta?
Da, și cu vârsta, și cu experiența.

Și ce s-a întâmplat după ce ai înțeles? S-a schimbat ceva?

Nu, la un moment dat am devenit mai calm, mai sigur de ceea ce fac. Problema, când ești mai tânăr, este că vrei nu numai să ai sens în viață, ci și să ai sens cu tine, în legătură cu alții. Și, la un moment dat, am ajuns la o stare de indiferenţă.

Îți dai seama că nu poți să schimbi foarte multe şi te resemnezi?
Acum am un copil și eu știu suficient despre viaţa asta ca să o ajut pe ea.

Ăsta e scopul, pe mai departe – să transmiți ce ai aflat?
Pentru mine, acum, da.

Philip Ó Ceallaigh şi Însemnările dintr-un bordel turcesc

Cum s-a vândut cartea Însemnări dintr-un bordel turcesc în România? A fost mai bine primită în străinătate, din ce am văzut.
Și în România s-a vândut foarte bine, există şi a doua ediție a cărții. A fost primită foarte bine aici, probabil că a și apărut într-un moment bun. Bineînțeles, am profitat de faptul că, uite, străinul ăsta ciudat a scris o carte despre români, dar, de fapt, n-am scris o carte despre români…

De atunci câte cărți ai mai scos – două?
Da, două cărţi.

Și au mers bine, au mers din ce în ce mai bine?
Nu, prima a fost cel mai bine primită. Prima carte a stârnit mai multă curiozitate. Despre a doua n-au vrut oamenii să știe prea mult, deja nu mai era o carte de debut…

E tradusă, nu-i așa, în engleză? Adică tu ai scris-o în engleză și a fost tradusă în română.
Da.

Și ai publicat-o și în Irlanda, ai luat premii pentru cartea asta acolo.
Da.

Cum e literatura irlandeză astăzi?
Nu sunt suficient de conectat să spun, după cum probabil nu sunt suficient de conectat nicăieri, pentru a-mi da o părere.

Dar tu ce citești?
Citesc foarte mult legat de subiectul cărții pe care o scriu acum – spre nonficțiune. Scriu ceva despre istorie și totul trebuie documentat; pentru fiecare capitol trebuie să citesc enorm. Aceasta mi-a consumat ultimele patru-cinci luni. Cum nu scriu acum ficțiune, nu prea citesc ficțiune.

Philip Ó Ceallaigh nu are prieteni în lumea literară din România

Ai prietenii în lumea asta literară din România? Te știi cu scriitori, ieși cu ei, vă întâlniți?
Nu.

Ai rămas singur, ca Sebastian. Dar observi lumea asta, să vezi ce se întâmplă prin ea?
Aa, nu, mă plictisește!

Nu îți pierzi timpul cu asta?
Nu, nu suport chestii din astea; adică să citesc presă literară – despre personalități – mă obosește! Nu pot, nu e interesant!

Acum unde mai locuiești, în ce cartier?
Locuiesc lângă Gara Basarab, pe Șoseaua Titulescu.

Ai progresat, ești mai aproape de centru.
E ceva temporar – stau într-o garsonieră, fetița mea crește…

Vrei să îți iei un apartament. Ai avut garsoniera ta, sau stai cu chirie?
Acum stau cu chirie.

Dar ai avut vreodată proprietăți, în afară de garsoniera asta din Titan?
Am avut, am vândut, acum trebuie să cumpăr din nou.

N-ai instinctul ăsta al proprietății?
Ba da, îl am, e foarte bine să ai o casă, să poți să faci ce vrei și să nu poți să fii dat afară, să poți să revii oricând.

Ai fost vreodată dat afară, pe când erai chiriaș?
Nu cred.

Philip Ó Ceallaigh îşi va construi o casă la ţară, în Bulgaria

Îți plăteai chiria la timp?
Acum am un teren în Bulgaria…

În Bulgaria?!
Da, o să construiesc ceva, îmi voi face o viață la țară.

Păi, de ce în Bulgaria?

De ce nu în Bulgaria?

N-ai găsit aici la noi – la Buzău sau pe undeva?
Ce contează – să mă duc trei ore până la Buzău sau să mă duc trei ore până în Bulgaria? Pe mine mă respingi acum că nu sunt bulgar și că v-am suportat pe voi atâția ani?

Sunt simpatici și bulgarii…
Am găsit, întâmplător, un loc frumos și am reușit să mă înțeleg cu proprietara; e un teren ieftin.

Tu vrei să ridici o casă acolo și să-ți trăiești viața la țară, ca în copilărie.
Da, e ceva foarte frumos.

Erați mulți frați acasă?
Eram patru.

Numai băieți?
Nu, doi băieţi şi două fete.

Philip Ó Ceallaigh nu se gândeşte la viitor

Copilul a schimbat radical viața ta?
Da. E prea puțin spus.

E cea mai mare realizare a vieții tale?
Am luat mai multe droguri care schimbă percepția asupra lumii – când eram mai tânăr –, dar niciunul atât de puternic ca acesta.

Viitorul cum îl vezi?
Văd că o să îmbătrânesc.

Viitorul tău; dar al nostru, comun? România, de exemplu, unde se duce?
Unde se duce? Spre viitor.

Şi ce va fi? Ai o imagine a viitorului, te gândești la el?
Nu, nu mă gândesc la viitor, ci doar la imediat; mai departe nu are rost, nu știi ce se va întâmpla.

Și Europa pare într-o perioadă de răscruce, la o intersecție. Marea Britanie vrea să iasă din Uniunea Europeană…

Cred că orice țară sau imperiu sau oraș, după ce a avut o perioadă lungă de pace, siguranță și bunăstare… oamenii devin nemulțumiți și nu își dau seama că tot ce au, tot ce înseamnă siguranță, a trăi în pace împreună, nu e dat pentru totdeauna. Nu e ceva pe care poți să fii sigur, e construit așa ceva, pentru că oamenii au avut un șoc despre cum e viața dacă nu trăiești așa. Și din Al Doilea Război s-a născut Uniunea Europeană, din ideea că poţi să ai toate țările din Europa și toate pot trăi împreună, în pace.

Au fost doar şase ţări, la început, apoi ideea Uniunii Europene a crescut.
Și, când au crescut în Est, s-a împlinit proiectul, prin moartea comunismului. Și am avut un fel de civilizație în Europa, pe care nu am avut-o niciodată până acum. Și mulți oameni sunt nemulțumiți; li se pare puțin – realizarea asta. Și asta e problema, e un defect de viziune asupra a ceea ce s-a întâmplat. E un fel de ignorare, de amnezie.

Da, nu se mai gândesc la trecut, nu mai compară cu trecutul. Au uitat parcursul ăsta istoric…
Poate mai mult în Marea Britanie, dar cumva ei sunt mai detașați, nu au aceeași nevoie de Europa…

Au o mentalitate insulară.
Da, s-au bucurat de apa asta și de o bogăție din imperiul lor, sunt un pic izolați de problemele continentale. Norocul lor!

Când publici următoarea carte?
E aproape gata, cu toate că am avut niște probleme mai recent și nu am putut să o termin. E aproape gata, peste o lună-două, o public.

Tot la Polirom, în România?
Aa, asta nu știu. Eu termin munca și după aia văd locul, editorul…

Piața de carte din România e destul de mică, nu o să te îmbogățești din treaba asta.
Este mică, da. Dacă vinzi 1000-2000 de cărți, înseamnă că merge destul de bine.

Philip Ó Ceallaigh constată că nici în Irlanda scriitori nu sunt oameni bogaţi

În Irlanda cam câte cărți trebuie să vinzi, ca să meargă bine? Ai un reper?
Pentru un scriitor?

Da.

Păi, e cam la fel. Dacă ajungi să câștigi un euro pe carte, cât trebuie să vinzi într-un an, apoi în fiecare an, ca să trăiești? Sunt foarte puțini oameni acolo care trăiesc din asta, foarte puțini…

Chiar și cu toată tradiția literară irlandeză, care e mare, șase premii Nobel pentru Literatură, dacă nu mă înşel…
Asta nu înseamnă că oamenii aceia au trăit din vânzări la vremea lor. Sunt foarte puțini oameni care trăiesc din vânzări.

Care sunt scriitorii tăi preferați?
Depinde; în nuvele pot să vorbesc despre Babel și Cehov…

Babel?! Puțină lume zice Babel, azi! Mai ales în România e destul de puțin cunoscut. Armata de cavalerie, Povestiri din Odesa, ce îți place?
Da. Babel a fost un mare scriitor. Îmi place şi Hemingway, îmi place şi Celine, îmi place şi Hamsun…

Ca scriitor, rămâi la nuvele, până la urmă?
Probabil că da.

Chiar dacă nu au aceeași căutare ca romanele? Mereu există discursul ăsta în edituri: vrem romane!
Ce pot să fac?, la mine, când scriu nu știu ce o să fac, totul e intuitiv. Când trebuie să gândesc prea mult, se pierde farmecul, nu mai merge. Într-un roman trebuie să fii mai conștient despre ceea ce faci. Nu e pentru mine neapărat.

Scrii în engleză, în continuare, nu?
Da.

În română ai încercat să scrii?
Nu.

Dar îți place limba română; sau nu îți place?
Îmi plac limbile.

Îți plac? Câte limbi știi să vorbești?

Să vorbesc? Știam, la un moment dat, spaniolă și rusă și italiană și irlandeză, dar dacă nu vorbești, uiți. Am fost şi în Egipt, am învăţat să scriu în arabă, dar, știi, nu există o limbă arabă unică…

Asta a fost înainte de Primăvara Arabă, înainte de Revoluţii…
Da.

Nu ți-ai luat smartphone, văd, ai telefon cu butoane.
Pentru că nu vreau să fiu conectat tot timpul, că e obositor.

Și pierzi timpul.
Da, că oricum acasă sunt conectat mereu. Şi prefer să nu fiu aşa. Dar e greu, internetul e ca un drog.

Philip Ó Ceallaigh preţuieşte cel mai mult un somn bun

Libertatea e cea mai mare valoare a ta? La ce ţii cel mai mult pe lume?
La somn. Îmi place să dorm. Şi apuc tot mai greu. Acum am nevoie doar de şase ore, ca să fiu OK.

Ce citeşti acum, dintre scriitorii români?
Îl citesc pe Eliade, ce spui de el?

Sunt multe de spus – și în bine, și în rău.
Dar ficțiunea?

Nu mă omor după ea. Nu e printre scriitorii mei preferați Eliade. Am, din a doua jumătate a secolului XX, un alt scriitor român preferat. Îl cheamă Radu Cosaşu. Îl cunoşti?
Nu. Din păcate, nu.

E contemporan cu noi. Să-l citești, e foarte bun. Are optzeci şi şase de ani, e tot evreu, ca Sebastian, şi – cumva – îi seamănă. Ţi-l recomand.
Mulțumesc. 

CITAT: „Am avut mereu un dispreț față de bani, față de ideea de succes, față de orice fel de ambiție convențională.” Philip Ó Ceallaigh, scriitor

Fotografii din Arhiva Personala Philip Ó Ceallaigh