La 79 de ani, Noel Tamini îşi împarte viaţa între Maramureş şi Etiopia şi îşi dedică timpul mersului pe jos, scrisului, cititului, lingvisticii, traducerilor şi, mai ales, faptelor caritabile. E un personaj cu o viaţă de film, pe care l-am cunoscut la cea de-a cincea ediţie a Festivalului de Film Pelicam, care a avut loc la Tulcea între 16-19 iunie. Aici a fost proiectat filmul “Free to Run” care spune povestea evoluţiei alergatului  dintr-un sport foarte puţin cunoscut, rezervat exclusiv bărbaţilor şi cu reguli foarte stricte, în sportul popular de astăzi.

Noel Tamini este una dintre vocile revoluţiei în acest sport. Născut în 1937 la Saint-Leonard în Valais, Elveţia, Tamini are studii politehnice, dar vocaţia sa pentru limbi, literatură şi sport l-a purtat către un alt destin decât cel tehnic. A fost, pe rând, ziarist, traducător, maratonist avant la lettre, fondator al revistei “Spiridon”, un promotor al spiritului liber şi al plăcerii de a alerga.

Din 1990 locuieşte în România. Când îl întreabă lumea de ce a ales să îşi împartă timpul între România şi Etiopia livrează instant două explicaţii: pentru că în România nu prea există alergători (deşi situaţia s-a îmbunătăţit în ultimii ani) şi cum iernile sunt lungi şi grele în Maramureş, câteva luni pe an îşi găseşte refugiu sub soarele etiopian. Adevărul, însă, e mult mai nuanţat şi relevă un personaj complex care cunoştea şi iubea România datorită emisiunilor muzicale realizate, la postul naţional de radio din Elveţia, de la Marcel Cellier şi care a căutat, pe meleagurile noaste, un colţ de ţară cu relief similar Elveţiei din copilăria lui, neatinsă de turism, dezvoltare şi trafic.

Ca orice maratonist serios, Noel Tamini nu poate fi oprit. Îl ajută și țuica românească. Noel vorbește încontinuu, în franceză, în engleză, în română, ardelenește, moroșenește. La cei aproape 80 de ani ai săi pare încă tânăr. Poartă o șapcă cu cozoroc scurt pe cap, ca cicliștii de pe vremuri. Nu mai găsești acum așa o șapcă. A început să alerge acum mai bine de jumătate de secol, din dragoste pentru ciclism și Turul Franței. Cum n-avea bani de o bicicletă, Noel Tamini a căutat libertatea pe propriile picioare.

E altruist, susţine tineri să înveţe, părinţii l-au învăţat să doneze mereu, să aibă grijă de ceilalţi. Are încă patru fraţi, toţi locuiesc în Elveţia. Dacă eşti sănătos, nu văd niciun motiv să nu îi ajuţi pe ceilalţi, spune el.

Coperta revistei Spiridon, 1972

Viitorul României: De ce aţi ales Maramureşul?
Noel Tamini: Ah, Maramureş e a treia mea vizită în România.

Care a fost prima vizită atunci?
Am venit ca ziarist în 1982 pentru Jocurile Balcanice de Atletism. Aveam revista “Spiridon”. Am avut un corespondent aici, pe Nicolae Mărăşescu, care ulterior a devenit secretar de stat, şi am fost la Poiana Braşov. Apoi am revenit în 1989, cu şase luni înainte de Revoluţie. A doua oară am venit ca alibi pentru un ziarist de la ziarul “La Tribune de Geneve”, care voia sa vadă disidenţi. Mi-a zis tu ai contacte în România, vino cu mine. Au fost şi momente în care a avut probleme cu Securitatea şi până la urmă a fost expulzat. A revenit, însă, la Timişoara, cu câteva zile înainte de Revoluţie. În perioada comunistă, în ciuda cenzurii, am putut introduce “Spiridon” în România, datorită lui Mărăşescu care avea contacte şi a autorizat asta. Îmi şi aduc aminte de un moment incredibil când mă aflam aici: a venit la mine o femeie şi mi-a mulţumit pentru articole, scriam texte cu dublu sens şi cititorii găseau libertate în rândurile mele.

Oricum alergatul e o formă de libertate.
Da, o formă de libertate interzisă multă vreme femeilor, după cum aţi putut vedea în documentar (e vorba de documentarul “Free to Run”, menţionat mai sus, în care apare şi Noel Tamini – n.r.). Mai târziu am mers la Sofia, am cunoscut un bărbat pe care îl chema Spiridon, şi care citea revista şi alerga şi mi-a spus că atunci când alerga se simţea cu adevărat liber. Revista era interzisă în 1983 în Germania redegistă. Aveam un corespondent la Dresda, care venea şi lua revista din Cehia. Uneori, însă, îi era reţinută în vamă.

Noel Tamini alergând la un cros montan

Paradoxul românesc: râzi şi dai în plâns

Deci aţi revenit a doua oară în România în 1989. Şi a treia oară?
În 1989 au murit părinţii mei şi a trebuit să închid şi revista din cauza problemelor financiare. Oricum lumea nu mai citea ca înainte, oamenii deveniseră mai egoişti, mai preocupaţi de alte lucruri. Iar “Spiridon” nu e genul de revistă pe care o răsfoieşti, ci genul de revistă de colecţie, pe care o citeşti din scoarţă în scoarţă şi pe urmă o păstrezi cu sfinţenie. Apropo de comunism, îmi aduc aminte că prietenii din România pe care mi-i făcusem în 1982 mă rugau să le trimit casete video. Şi sportivii români când mergeau la competiţii peste hotare aduceau casete video, era o întreagă piaţă pentru aşa ceva, mai ales că programul la televizor era redus la doar două ore. Îmi mai aduc aminte şi că eram cu Mărăşescu la un restaurant, în 1982, şi m-a întrebat dacă vreau bere şi am zis da, şi a venit berea în ceşti de ceai, ca ceilalţi meseni să nu ştie ce bem noi. Oficial nu se găsea bere străină în restaurante.  De asemenea, păstrez o amintire vie a momentului când am cunoscut-o pe marea campioană Iolanda Balaş Soter. Am fost la ea acasă. Ştiam că a avut probleme mari cu Federaţia, ştiam că are probleme cu banii. Ne-a primit cu bigudiuri în cap, ne-a oferit cafea, deşi avea puţină, dar îi făcea mare plăcere să ne ofere. Să revin, deci, la 1989, părinţii mei muriseră, revista era închisă, eram deci liber, aşa că în decembrie 1989 am plecat în Brazilia, eram la Mato Grosso şi la un mic radio am aflat despre ce se întâmpla la Timişoara.

Voiaţi să vă mutaţi în Brazilia atunci?
Nu, eu de fapt voiam să merg să locuiesc în Portugalia. Dar aveam deja o relaţie cu România, mai ales că ascultam la Radio Elveţia emisiunea făcută de Marcel Cellier (muzicolog elveţian, promotor al folclorului românesc – n.r.) în cadrul căreia, în fiecare sâmbătă după amiaza, descopeream muzica autentică românească. Şi, într-o sâmbătă am auzit pentru prima dată taragotul. Am cumpărat discuri de taragot. E o muzică minunată, ce respiră atât de multă bucurie că te face să plângi. Râzi şi dai în plâns.

Ăsta e paradoxul românesc?
Exact, exact. Am înţeles asta ascultând muzică românească la Radio Elveţia. Îmi plăcea nespus Benone Damian, a şi venit într-un turneu cu cinci ţigani prin Elveţia. I-am dat bani separat pentru că ştiam că nu îi rămân lui banii de pe concerte. Ultima dată a venit în turneu în 1986 sau 1987, dar era doar cu o fată care cânta la pian. Mi-a zis atunci: am avut cinci ţigani, cinci belele! Deci iată în câte feluri eram legat de România. Nu îmi puneam, însă, problema să vin să locuiesc aici din cauza comunismului. Şi-apoi a venit decembrie 1989. Aşa că am revenit în 1990.

Casa lui Noel Tamini din Maramureș

S-a făcut atlet din pasiune pentru ciclism

Şi cum aţi ajuns în Maramureş?
Atunci, în 1990, am mers la un prieten francofon în Bucureşti, la care veniseră alţi prieteni – unul era din Budeşti, Maramureş – şi fiecare adusese sticla lui de ţuică. Le-am zis că aş vrea să găsesc un colţ de Românie care să semene, ca relief, cu ţinuturile natale din Elveţia, o zonă cu dealuri, vii, vaci, un colţ care azi nu mai există în Elveţia, după ce a fost cucerit de teleferic, asfalt şi turism. Voiam deci să regăsesc un colţ de natură similar cu Elveţia copilăriei mele. Ei mi-au zis că trebuie să merg în Maramureş şi aşa am ajuns aici. Am un jurnal din acea epocă, am participat cu o parte la un concurs literar, acum trei ani. Concursul din Zurich era pentru stimularea creativităţii persoanelor în vârstă, aşa că am trimis o parte din jurnal şi am câştigat marele premiu. Asta m-a încurajat să continui să scriu. Am scris şi două cărţi în franceză despre istoria curselor, despre femei care aleargă, mitologia alergatului şi istoria revistei Spiridon, libertatea aferentă.

Azi nu mai există Spiridon, nu?
Nu, există doar filiale în Germania, Portugalia. E clar că maratoanele de azi sunt departe de spiritul alergatului de acum câteva decenii. Dar, apropo de întrebarea anterioară, aş mai vrea să menţionez şi rolul jucat de Silviu Dumitrescu în viaţa mea. Era antrenorul lui Mitică Junghiatu-Constantin şi îmi aduc aminte cum, în 1991, m-a rugat să îi aduc din Elveţia câteva kilograme de lapte praf pentru bebeluşul lui Mitică. Uimitor este că, ulterior, l-am cunoscut şi pe tatăl lui Mitică, un ţăran din zona Braşovului, care e născut în aceeaşi zi şi acelaşi an ca mine: 8 august 1937. Am, deci, un geamăn român!

Dar cum v-aţi apropiat de acest sport?
Aaaa, era în 1950, eram mic şi foarte pasionat de Turul Franţei. Toată lumea urmărea cursele de ciclism la vremea respectivă. Noi, în familie, ascultam la radio, nu exista televizor pe atunci. Eu îmi doream cu ardoare o bicicletă, dar eram prea săraci să ne-o permitem. De fapt, aveam o bicicletă în familie, dar era a tatălui meu, care lucra ca poştaş. Aşa că, influenţat de Turul Franţei şi fără bicicletă am început să alerg.

Limba română, mai uşor de învăţat la o ţuică

În ce sat locuiţi în Maramureş?
Cicîrlău. E la 15 kilometri de Baia Mare, pe drumul către Satu Mare. E satul lui Nicolae Sabău (cunoscut cântăreț de muzică populară – n.r.). Aici trebuie să menţionez şi rolul important jucat de o frumoasă fată de 17 ani, Alina Popan, care, în 1991, a câştigat olimpiada la Ştiinţe Economice. Alina e fina mea şi ea e cea care m-a invitat, de fapt, să locuiesc cu familia ei la Cicîrlău, unde, din 1998, am propria casă.

Şi aveţi grădină de legume aici? Alergaţi încă?

Nu, nu mai alerg, mai ales din cauza vârstei. Am avut uneori accidente, genunchiul (arată spre genunchiul drept – n.r.), musculatura nu mă mai ajută, mi s-a întâmplat să mai cad. Dar fac deseori plimbări lungi prin pădure, ceea ce sătenilor li se pare un pic bizar. Mă mai întâlnesc cu ei, cu sapa în spate, vin de la câmp şi mă întreabă unde mă duc, cu ce treabă. Când le zic că am ieşit să mă plimb se vede că sunt încurcaţi, că nu înţeleg rostul plimbării. Dacă aş alerga, ar fi ceva scandalos pentru ei.

La câte maratoane aţi participat?
Cred că vreo 24, dar am terminat 15 sau 16 dintre ele. Primul meu maraton l-am alergat acum 51 de ani.

Cât de greu a fost că învăţaţi limba română?
Nu foarte greu, am talent la limbi străine. Dezavantajul este că toţi oamenii pe care îi cunosc vorbesc franceza şi, la începutul anilor ’90, voiau toţi să vorbească numai franţuzeşte, în timp ce eu voiam să îmi exersez româna. Recunosc că şi ţuica m-a ajutat să învăţ limba (râde).

CITAT: “E clar că maratoanele de azi sunt departe de spiritul alergatului de acum câteva decenii.” Noel Tamini, cronicar sportiv

Fotografii din arhiva personală Noel Tamini

Noel Tamini la filmările documentarului „Free to Run”