Când urcă pe scena Operei Naționale, Alice Minoiu, 22 de ani, iese din lumea reală. Când își privește partenerii de dans, nu își vede colegii, ci personajele pe care le joacă. Alice nu mai e Alice. E o zână, o florăreasă, o lebădă.

„Când intri pe scenă, trebuie să te gândești la personajul pe care îl interpretezi, ca să poți crea o poveste, ca omul care te privește să se bucure de ceea ce vede și să înțeleagă povestea”, spune ea.

De două ori a fost aproape să treacă pe lângă cariera de balerină. Prima dată, când mama ei nu era sigură că e o idee bună ca și a doua fiică a ei să urmeze o carieră de artist. Iar apoi, când comisia de la admiterea la liceul de coregrafie i-a spus că e “cam grăsuță”. A trecut cu bine de ambele și astăzi Alice Minoiu este o apreciată balerină a Operei Naționale. În interviul de mai jos, deschide o ușă din spatele scenei.

Spune-mi câte ceva despre tine. Unde te-ai născut, unde ai copilărit? Din ce familie provii, cu ce se ocupă ai tăi?

M-am născut în Bucureşti. În primii ani, fiindcă eram foarte ataşată de mama mea şi trebuia să meargă şi ea la muncă, că am stat la bunicii din partea tatălui, care sunt de undeva de lângă Buzău. Apoi, copilăria şi adolescenţa le-am petrecut la Bucureşti. Mama mea este în domeniul resurselor umane şi tata este inginer.

Nicio ramură artistică, deci.

Nu, dar tatăl meu este foarte pasionat de artă, mare iubitor de operă, muzică, muzică clasică, jazz. De când am ajuns pe drumul ăsta al baletului, s-a preocupat să ne ia DVD-uri cu balet, cu muzică de operă. Sora mea (n.r. – balerina Marina Minoiu) este mare iubitoare de muzică clasică, tatăl meu ne tot arată concerte, mari pianişti, compozitori. E pasionat. Eu mulțumesc enorm familiei mele pentru că este mereu alături de mine și mă sprijină în tot ceea ce fac. Și eu vreau în special să îi mulțumesc și mamei mele pentru toate eforturile financiare pe care le-a depus în scopul acestei pasiuni, mai ales că tot ce ține de balet, de la vestimenție, poante și cursuri în afara țării este foarte costisitor.

Care a fost momentul când viața ta a luat turnura spre balet?

Datorită unei cunoştinţe de familie care cânta în orchestra Operei. Prima oară a fost vorba ca Marina să ia cursuri de pian şi, apoi s-a gândit mama cum să fim mai graţioase, şi ne-a dus şi la cursuri de balet. Noi dansam mereu prin casă, ştiu că ne uitam pe Mezzo. Luam rochii de-ale mamei, făceam paşi, singure, aşa. Eu am început la şapte ani. Am făcut prima oară cu doamna Magdalena Rovinescu, fostă prim balerină a Operei, are un studio care este şi acum la Operă, este foarte faimos. Apoi, după o vreme ne-am oprit.

Îţi mai aduci aminte primele ore de balet?

Era o lume nouă, era destul de dificil să înveţi paşii, să te sincronizezi cu muzica. Mai ales că ne-am alăturat unei grupe care era mai avansată şi trebuia să prinzi mai repede la ce nivel erau celelalte. Dar era acea plăcere pe care o au şi copiii, te simţeai bine, orice s-ar fi întâmplat. Bineînţeles că e şi disciplina şi exigenţa care te călesc.

De ce aţi întrerupt cursurile şi după câţi ani?

După vreo doi ani. Era complicat pentru părinţi, pentru că trebuia să ne ducă şi să ne ia de la studio. Dar apoi, ţin minte că eram în Herăstrău cu rolele, şi a venit cineva care a împărţit pliante cu un alt studio, Balet Art, şi ne-am înscris. Profesoara de aici, doamna Iolanda Petrescu, a sfătuit-o pe mama, sora mea trecea în clasa a V-a sau a VI-a, a sfătuit-o pe mama să o dea la liceul de coregrafie. Pe amândouă ne vedea, dar sora mea era mai mare cu trei ani. Mama nu ştia sigur dacă vrea ca noi să facem o carieră din balet, dar a zis că pe Marina o dăm la balet. Am mai crescut şi eu, dar iniţial mea n-a vrut să mă dea şi pe mine la balet. A zis că amândouă, în cariera asta, nu era prea sigură. Ştii cum e cu carierele artistice în România, nu sunt preţuite întotdeauna cum ar trebui să fie. Probabil asta era ideea, se gândea că în această ţară să faci o carieră în balet e foarte greu. Mai ales că ea nu e din domeniu. Am convins-o, i-am spus că nu vreau în altă parte. În clasa a V-a am ajuns şi eu la liceul de coregrafie.

Deja din clasa a V-a?

Au clase dintr-a IV-a la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti. A fost o schimbare mare. De la cât făceam eu, două ore de balet pe săptămână, aici era în fiecare zi, şi cu extracursuri. Exigenţele cresc, trebuie să fii foarte disciplinat.

Care este structura cursurilor la un liceu de coregrafie?

De la 8 la 10 aveam antrenament de balet, de studiu, cum zicem noi, apoi, de la 10 la 3 sau 4 aveam cultură generală, şi apoi, cum şcoala lucrează şi cu Opera, care are săli mai mari şi şcoala are condiţii destul de proaste, în Operă aveam orele de repertoriu. Adică nişte fragmente de balet pe care le exersam. Şi astea durau cam două ore. Trebuia să ne pliem după programul Operei, uneori aveam de la 6 la 8.

Am citit într-un interviu că, la admiterea la Coregrafie, ai avut o probă care consta în a spune o poezie. Ai recitat „Somnoroase păsărele” și vorbești despre un moment în care toți profesorii s-au amuzat. Ce moment?

La admitere, te testează, îţi testează flexibilitatea…

Cum anume fac asta?

Păi, de exemplu, faci broscuţa, şi ei te apasă, îţi ridică piciorul să vadă dacă se duce. Nu știu dacă mai e la fel de riguros. Din ce în ce mai puțini oameni se înscriu la Coregrafie. Aici aș acuza și școala, nu se face publicitate, nu se face reclamă. Trebuie să vii spre oameni cu ceva din secolul ăsta. M-au testat și au zis că-s puțin cam grăsuță. Apoi ei bat un ritm și tu trebuie să-l reproduci exact, cu palmele, asta e pentru urechea muzicală. Și mi-au spus să pun o poezie să vadă dacă nu sunt emotivă în contact cu publicul. Am ales „Somnoroase păsărele”, am încheiat cu “Noapte bună” și s-au amuzat.

Ce înseamnă să fii grăsuță, în balet?

Există o regulă în toată lumea dansului, mai veche, să ai 20 de unități în minus la kilograme față de înălțime. Asta e greutatea ideală. Vizual, se vede, o balerină trebuie să fie suplă, slabă, grațioasă.

Cum atingi echilibrul ăsta între slabă și grațioasă și antrenamente zilnice solicitante?

În opinia mea, nu trebuie să stai nemâncată. Nu am încercat diete după care să ajung să nu mai pot să mă țin pe picioare.

Le încearcă balerinele?

Da. Am văzut că și în filme se exagerează, se arată această parte a dansatorului anorexic. Există în toată lumea tendința asta, dar eu nu sunt de acord. Am fost la un stagiu la Houston și țineau special niște ore separate și vorbeau despre acest lucru, că trebuie să fii slab, dar trebuie să ai mereu și mușchii formați și pentru asta trebuie să ai o alimentația corespunzătoare. Eu mereu am tendințe de îngrășare în vacanțe. Dar când am un rol și trebuie să mă pregătesc, într-adevăr, și eu devin mai strictă. Nu mai mănânc atâta pâine și dulciuri sau ceva ce știu că ar îngrășa. Dar mănânc ciocolată, mănânc înghețată.

În ce constă un antrenament al tău, în timpul stagiunii?

Venim pe la 10, programul variază, depinde în ce ești distribuit.

Tu în ce rol joci acum?

Acum e vacanță. Ultimul rol din stagiune a fost rolul cele două curtezane din Manon. Sunt patru curtezane, e un rol mai solistic. Am fost una din curtezane. Cam o lună jumate am lucrat pentru acest spectacol. Repetițiile erau de la 11.30 la 2 și de la 4 la 6, zilnic. Ori eram cu toții, ori venim în funcție de ce rol avem fiecare, se repetă pe bucăți, pe rolul. Dar tot trebuie să stai toată ziua.

Spune-mi despre poante, e atât de greu cum vedem în filme?

Păi despre poante pot spune că este vorba de mult exercițiu. Antrenamentele în poante presupun o gleznă stabilă și puternică, de mici noi ne întărim musculatura labei piciorului și ne pregătim cu multe exerciții înainte de a ne urca în poante. Odată ce ai trecut peste această perioadă de început nu mai este nimic greu în a sta în poante, partea grea este partea tehnică, când trebuie să facem o mișcare grea să pară ușoară, dar aici vorbim de multe ore de repetiții. Apar mereu mici probleme din cauza poantelor, răni, bășici, bătături, dar uneori mi se pare un lucru obișnuit și nu mă deranjează cu nimic. Face parte din rutina noastră, a dansatorilor.

Când ai văzut prima dată un spectacol de balet? Dar ultima dată, de pe scaun, din public?

Cu mama noastră mergeam de foarte mici, de pe la șase ani. Țin minte că ne-a dus și la Lacul lebedelor, care la vârsta aia a fost greu să stăm până la capăt. Ba vroiam la baie, tot ieșeam din rând. Iar ultimul, acum, recent, la ultima premieră. Merg cam la toate în care nu joc, mai ales în cele în care era sora-mea. Îmi place mult să merg la spectacole și pe la Ateneu, de exemplu, am fost foarte mult la Festivalul George Enescu.

În ultimele luni Opera a fost zguduită de scandaluri publice care i-au avut în centru pe Alina Cojocaru și pe Johan Kobborg. Cum afectează astfel de conflicte și scandaluri viața și activitatea balerinilor?

A afectat într-o măsură foarte mare. Suntem artiști și am luat contact cu o adevărată criză, mai ales psihică. Ne-a afectat pe toți. S-a scindat grupul de balet, erau niște tensiuni foarte mari chiar în interior, nu mai vorbesc de tensiuni cu artiști din Operă, artiști lirici, orchestră. Având aceste tensiuni în jurul tău, știi că te uiți în jurul tău și poate nu mai ai aceeași relație, aceleași păreri, e foarte greu să lucrezi, e foarte greu să te concentrezi. Ai de dansat, să zicem, cu o persoană care acum nu te mai place. Pe lângă emoțiile pe care le ai, că trebuie să te concentrezi la pași, la muzică, mai ai și această incomoditate, că simți presiuni, că cineva te vorbește lângă. Cam așa s-a întâmplat. Bârfa asta este îngrozitoare pentru mediul artistic. A existat dintotdeauna, numai că acum s-a înrăutățit foarte tare.

Tu cum reușești să-i faci față?

Practic qigong, arta de a-ți canaliza energia. Sincer, în toată perioadă asta, m-am bazat doar pe partea spirituală ca să mă liniștesc și am vrut să ies cu mintea din acest conflict. Altfel, e foarte greu. Simți că intri într-o cutie, că te apasă și că nu mai ai aer. Multă energie negativă. Ca artist, îți trebuie imaginație, ai nevoie de inspirație, ai nevoie de elemente frumoase.

În urma scandalului, mai mulți balerini au ales să plece și să joace la balete din alte țări. Tu te-ai gândit să pleci?

Este o întrebare foarte grea. Sunt alături de acei dansatori care au plecat și sunt sigură că dacă Johann, când ar prelua orice companie, eu aș merge acolo, unde este și el. Este omul care m-a inspirat și m-a ajutat să cresc ca artist. Probabil că lui îi datorez cine sunt acum. A fost un salt enorm între ce știam eu despre balet până să vină el și ce știu acum, și cum văd acum viața artistică, ce motivație am să mă pregătesc. Nu pot să-mi explic răutatea față de acest om, care a făcut totul să ne ajute ca artiști.

Mi-ar plăcea ca în viitorul României arta, în special lumea dansului, să fie mult mai bine promovată și valorificată financiar. Politicienii din România ar trebui să crească această idee de identitatea unei țări constă în cultura acesteia. România poate fi mult mai frumoasă atunci când este înconjurată de acte artistice deosebite atât naționale, cât și internaționale, iar pentru asta este nevoie de o nouă strategie culturală, care să fie implementată de adevărați profesioniști.

Care au fost realizările de până acum de care ești cea mai mândră?

Ca roluri, unul foarte important a fost în Silfida, care a fost o producție a lui Johan, am dansat Effie, care este printre personajele principale. Asta a fost în 2014, am jucat de două ori. Am fost zâna muștarului în The Dream, de exemplu. Au mai fost, s-ar putea să mai și omit. Ca debut, exact când am intrat în teatru, am avut un rol solitic în Frumoasa din pădurea adormită, eram una dintre zâne, a fost un debut important pentru vârsta pe care o aveam. Am fost și una din cele patru lebede din Lacul lebedelor. Anul ăsta am fost una dintre florăresele din Don Quijote.

Nu am avut rolul principal, dar în roluri solistice am reușit într-o importantă măsură să fiu distribuită, cred eu.

Ce înseamnă roluri solistice?

Păi există roluri de ansamblu, câte cinci, șase, opt sau 32 de balerini/balerine. Solistic este când sunt doar două sau interpretează un moment care presupune o tehnică mai dificilă. Pe site-ul Operei, eu sunt first artist, mai fac și momente de ansamblu, dar și momente solistice.

În mare parte, cele mai frumoase realizări ale mele se datorează lui Johan Kobborg și Alinei Cojocaru. Ca experiență și tot ce au adus aici, în țară, maeștri și super-staruri ale baletului mondial, sunt visul oricărui balerin. Am văzut balerini aici pe care îi vedeam numai pe DVD și faptul că i-am întâlnit, de exemplu, Ethan Stiefel, un mare balerin și actor, foarte cunoscut, când l-am văzut că vine aici, el fiind prieten bun cu Johan, am rămas uimită.

Cât privește o parte din realizările mele, am avut un stagiu la Houston, o experiență importantă, după ce am fost la un concurs la care am ieșit în cei 12 finaliști pe Europa. La 14 ani, mai fusesem într-un stagiu în California.

Ce rol principal ți-ar plăcea să joci?

Cel din Don Quijote-Kitri, Manon,, îmi place și Giselle.

Până la ce vârstă te vezi dansând pe scenă?

Nu știu, nu m-am gândit la asta. Depinde de tine, ca persoană. De exemplu, anul trecut, am avut o accidentare, n-am mai dansat șapte luni. Am avut fractură de metatarsian și a trebuit să mă operez, să pun o tijă de metal, să o scot apoi. În timpul unei repetiții, mi-am dat glezna peste cap și s-a rupt. Nu m-aș fi așteptat să se rupă, a fost un șoc. Asta este o perioadă groaznică pentru un dansator, să ai un accident și să te trezești în afara scenei. Treci printr-o perioadă destul de grea. Dar d-asta nu știu până la ce vârstă, nu știi niciodată ce-ți apare și trebuie să te oprești. Doamne ajută să pot să dansez cât mai mult, dar cu siguranță n-o să fiu unul dintre dansatorii care să tragă cu dinții să danseze doar de dragul de a apărea pe scenă. O să știu când să mă opresc. 

Cât timp liber îți rămâne în afara antrenamentelor și cum ți-l petreci?

Nu îmi place să stau în casă în timpul liber. Îmi place să mă bucur de ceea ce fac. Îmi place să călătoresc, ies des din București în weekend, când am timp. La munte. Să vizitez și mănăstiri, îmi conferă o liniște.

Am văzut o poză cu Lionel Messi pe pagina ta de Facebook. Ești fan? Te uiți la fotbal?

Da. Sunt fan FC Barcelona. La tenis, preferatul meu este Nadal.

Dacă nu ai fi fost balerină, ce altă profesie crezi că ți s-ar fi potrivit?

Întotdeauna m-a atras partea de Drept, poate avocat. Mă și uit la politică, sunt curioasă ce se întâmplă în jurul meu.

Unde intră întemeierea unei familii în planurile unei tinere balerine? Există balet după copii?

Atunci când iubești pe cineva, e loc oricând. Niciodată nu am fost de acord cu teoria asta că nu am timp de o relație. Multe dintre dansatoarele de la ruși, de la Bolshoi, sunt căsătorite, pun poze cu familia, cu copii. Și în teatru avem colege care mai vin cu copiii.

La ce te gândești când dansezi?

Este o întrebare foarte interesantă. La repetiții, trebuie să ne gândim la pași, la coregrafie. Când intri pe scenă, trebuie să elimini aceste gânduri și să te gândești la personajul pe care îl interpretezi, ca să poți crea o poveste, ca omul care te privește să se bucure de ceea ce vede și să înțeleagă povestea. Dacă te gândești numai la pași, se vede rigiditate. Dacă încep să mă gândesc la pași, nu mai am aceeași stare cu personajul. Dacă mi-e frică de o mișcare, imediat se vede, dispar din rolul personajului. Trebuie să ai lecția învățată și, când apari, să poți să te bucuri și să împarți scena cu personajele din jurul tău, nu cu colegii.

CITAT: “Mi-ar plăcea ca în viitorul României arta, în special lumea dansului, să fie mult mai bine promovată și valorificată financiar.” Alice Minoiu, balerină