Cristina Irimie este una din principalele voci românești din Marea Britanie, mai ales în perioada discuțiilor despre urmările ieșirii insularilor din Uniunea Europeană (Brexit asupra muncitorilor). Opiniile ei sunt citate mai des decât poziționările reprezentanților oficiali ai României.

După calculele sale, în UK ar fi acum în jur de 400.000 de români, dacă îi socotim pe cei care s-au înregistrat pentru a obține un număr de asigurare socială și-i scădem pe cei care nu rămân acolo. „Pleacă foarte puțini dintre cei care vin să se stabilească aici. Și, în general, dacă pleacă, se pare că o fac în primele șase luni”, menționează Irimie. Se așteaptă ca mulți muncitori să încerce să-și ateste legalitatea statutului în septembrie și octombrie, după ce se vor întoarce din concediile petrecute în România. Dar numărul celor care să aleagă în perioada asta Marea Britanie ca destinație de muncă va fi mai mic, după toată zdruncinătura cu Brexit-ul.

Ea a ajuns în UK pe când avea 16 ani, cu o bursă. S-a hotărât să rămână acolo, și-a făcut o afacere și încă una. Apoi a început să se implice în promovarea intereselor conaționalilor. În calitate de director editorial al RomaninUK.net (principala publicație a românilor de acolo) și de președinte al unei firme de recrutare și consultanță, Irimie încearcă de ani buni să le explice oamenilor drepturile pe care le au acolo. Lansează ghiduri pentru comunitate, organizează periodic sesiuni de informări sub titlul „O mână de ajutor„, cu ajutorul consiliului local Harrow, districtul londonez cu cea mai mare prezență românească acolo. O nouă „Mână de ajutor” va veni în septembrie, atunci când ar trebui să se știe mai multe despre ce înseamnă Brexit-ul pentru români.

Viitorul României: Sunt mai multe categorii profesionale din România care ajung în Marea Britanie. Ce-ar putea însemna Brexitul pentru cei cu, respectiv fără calificare?

Cristina Irimie: Brexitul îi va afecta în mod direct pe cei care sunt cei mai vulnerabili, adică muncitori necalificați și persoane care nu stăpânesc limba engleză. Pentru că, dacă ne uităm pe piața muncii din Marea Britanie și pe toate domeniile în care în continuare sunt locuri de muncă care nu pot fi acoperite, este clar că dacă se vor impune restricții pe piața muncii post-Brexit, vor exista cu siguranță pârghii pentru muncitorii calificați care sunt necesari în economia britanică. Dar pentru cei necalificați cred că vor exista probleme. Mi-e greu să-i împart pe cei necalificați de cei calificați, pentru că dacă ne uităm, de exemplu, la domeniul construcțiilor, aș spune că mai mult de jumătate dintre muncitorii români care lucrează în domeniu sunt calificați. Poate că nu au atestate profesionale care să le demonstreze competențele, dar cu siguranță sunt calificați, pentru că lucrează și au venituri foarte bune. O problemă rămâne pentru domeniul hotelier, unde sunt în continuare enorm de mulți români, și – dat fiind felul în care funcționează această industrie – nu prea vrea nimeni să-i califice. Și atunci se lucrează pe salariul minim pe economie, în continuare sunt absolut șocată să văd că majoritatea cameristelor emigrante din hotelurile britanice sunt românce. Este un job foarte greu, prost plătit, impune norme care se duc spre o limită a legalității – minimul pe economie -, pentru că ele dacă nu se încadrează în normă nu primesc minimul pe economie. Și totuși sunt așa de multe acelea care rămân în aceste posturi și nu fac pași ca să schimbe ceva. Acolo întrevăd o problemă în viitor.

V.R.: De ce sunt căutați românii în Marea Britanie, de ce-i vor companiile?

C.I.: Pentru că dau dovadă de seriozitate, lucrează foarte mult. Randamentul pe care-l dau ei – eficiența lor convertită în orele lucrate -este foarte bună. Dar nu-și cunosc așa de mult drepturile. Și pentru că se supun și au tendința, prin loialitatea de care dau dovadă și prin felul în care multe generații din România sunt caracterizate de statornicie. Evident că sunt diferiți pe piața britanică a muncii de alte naționalități, care înțeleg că există un parcurs profesional, au un plan personal în care rămân șase luni într-un job pentru a urca pe o scară, mai departe. Românii sunt statornici și nu sunt predispuși la schimbări. Și atunci e evident că sunt doriți de angajatori, care nu vor să reinvestească mereu în alt personal.

V.R.: Asta vine probabil din comunism, când aveai un job pentru mult timp și, indiferent ce făceai, stăteai acolo. 

C.I.: Da. Aici e vorba de o schimbare de mentalitate, și știm cu toții că e un proces foarte greu. Noi avem seminarii de informare gratuită, pe care le facem pentru comunitatea românească. Și aceste seminarii sunt îndreptate spre câteva informații foarte utile. Pentru că împreună cu câteva consilii locale și cu ONG-uri discutăm despre drepturile pe piața muncii, și apoi, separat, discutăm despre dezvoltare în carieră și oferim sfaturi utile din perspectiva pe care o avem noi, ca și firmă de recrutare. Indiferent de nivelul profesional, dacă e un muncitor necalificat sau cineva calificat, observăm câteva lucruri de bază la toți cei care vin la seminarii: există o reticență vizavi de schimbare. Atunci când discutăm despre importanța cursurilor profesionale, despre faptul că aici la orice vârstă te poți recalifica, le este greu să accepte o schimbare și să facă ei un prim pas. Poate dacă rămân fără un loc de muncă, se gândesc să se recalifice. Dar altfel, când pun în balanță, majoritatea optează să rămână acolo la un loc stabil, chiar dacă nu sunt mulțumiți cu beneficiile salariale pe care le au.

V.R.: Ați scos și un ghid, în câteva ediții.

C.I.: Da, și urmează să avem o ediție post-Brexit, dar mai așteptăm ca să avem câteva linii mari.

V.R.: Cum au devenit românii țintă pentru partidele extremiste din Marea Britanie?

C.I.: S-a încercat acest lucru în primul rând de către presa tabloidă din Marea Britanie, din 2006, înainte de aderarea României la Uniunea Europeană. N-a existat un contra-atac solid niciodată, și atunci am devenit o țintă ușoară pentru presa tabloidă în primul rând, și apoi pentru partide. Nu știm să reacționăm eficient.

V.R.: Vine tot din tendința asta de a închide ochii la nedreptăți?

C.I.: Pe de o parte. Pe de altă parte, răspundem în stilul în care suntem obișnuiți să răspundem. Dacă un răspuns nu este puternic, bineînțeles că nu va fi luat în serios. Dacă oricine atacă un cetățean polonez în Marea Britanie, există un efect de bumerang, răspunsul vine în primul rând din partea comunității de aici, și apoi, până la nivelul cel mai înalt, din partea guvernului lor. Am fi putut de mult să învățăm de la polonezi, dar atunci când nu recunoști că ai o problemă nu poți să găsești o soluție.

V.R.: Am citit editorialul tău din 2006, din The Guardian. Și scriai acolo că vine un moment când obosești să încerci să-ți rebrănduiești țara pe cont propriu. Cum te simți după toți anii ăștia?

C.I.: Cele mai multe piedici mi-au fost puse din propria noastră comunitate. Am învățat – împreună cu echipa extraordinară pe care o am alături – să mergem înainte pe calea pe care noi am ales-o. Astfel, în loc să fii obosit, vezi că reușești să schimbi în bine vieți. Mă refer aici la seminariile de informare pe care le facem în ultimii ani și la feedback-ul pe care-l avem după aceste seminarii. Iar pentru că există întotdeauna competiție în comunitate, și pentru că nu se mai pune problema ego-ului după atâta timp, fiindcă nu mai avem de demonstrat nimic după atâta timp. În comunitate există ONG-uri care vin, pleacă, unele cresc. Decât să mă supăr sau decât să mă gândesc că obosesc, am optat să-mi văd de calea mea, gândindu-mă că voi continua pe această cale atâta timp cât mai pot, într-un fel, să fac bine. Am găsit, de-a lungul ultimilor ani, noi parteneri. Avem niște colaborări extraordinare cu consilii locale în Marea Britanie, care ne încurajează. Dacă lucrezi cu alți oameni care abordează aceleași teme ca și tine și au aceeași dorință de a face bine – scopul nostru principal este, în momentul de față, integrarea prin informare. Simt că ceea ce facem este de folos.

„M-au deranjat dintotdeauna lucrurile care mi s-au spus, ca migrant, despre România”

V.R.: Aș vrea să punctăm câteva momente din parcursul tău. Ai ajuns în Marea Britanie în 1999.

C.I.: Aveam 16 ani și am venit ca bursieră Soros, pentru a studia la nivelul clasei a XI-a, urmând să mă întorc în România.

V.R.: Ai rămas acolo.

C.I.: Am rămas pentru că școala la care am mers mi-a oferit o bursă, ca să termin echivalentul Bacalaureatului. După aceea, a fost o încăpățânare: nu am vrut să mă întorc în România, deși știam că nu există burse pentru facultate la nivel de undergraduate în Marea Britanie. România nu era în Uniunea Europeană. Trebuia să-mi găsesc o sponsorizare privată, pe care n-am reușit s-o obțin, deși mi s-a oferit un loc la Universitatea Oxford. Așa că am riscat și am rămas pe cont propriu la Londra, inițial pentru un an, în încercarea de a găsi totuși o finanțare. Nu am reușit să obțin o finanțare decât după doi ani. Oxford University îmi găsise un sponsor, dar deja aveam pornită prima mică afacere, în curățenia din domeniul hotelier, și nu am vrut să renunț. Așa că am mers pe drumul antreprenoriatului și am rămas aici.

V.R.: Cum ai trecut de la statutul ăsta de om care caută să facă lucruri acolo la cel de promotor al drepturilor românilor?

C.I.: A fost ceva ce a venit natural. Pentru că am avut propriile mele suferințe. Gândește-te că eram un copil când am ajuns aici. M-au deranjat dintotdeauna și nedreptatea, și toate lucrurile care mi s-au spus, la începuturile mele aici, ca migrant, despre România. Și atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva. Nereușind să mă identific în nimic din ceea ce exista la vremea respectivă, am hotărât să încep un drum propriu și așa am fondat ziarul „Român în UK”, deși nu aveam experiență în jurnalism. M-am înconjurat de voluntari cu experiență, am avut un director editorial din România cu o vastă experiență în presă, și cred că am fost autodidactă. Și pentru că am vorbit de la început despre problemele românilor de rând, la vremea respectivă despre problemele celor care aveau un statut ilegal și am putut să pun punctul pe i, pentru că nu eram subordonată nimănui, așa am atras în jurul meu oameni care s-au identificat cu cele scrise. Atunci am văzut că aceste lucruri trebuie duse mai departe și spuse la un nivel mai înalt, nu doar printr-un ziar. Așa am ajuns un promotor în comunitate.

V.R.: Cât de citită e publicația?

C.I.: Din 2009 noi am renunțat la variantă tipărită a ziarului, deoarece recesiunea din 2007-2008 a diminuat atât de mult reclamele pe care le aveam, încât nu am mai putut face față. Iar la vremea respectivă, pentru că eram și antreprenor, și activam în diferite domenii de activitate, am fost lovită de această criză practic în toate domeniile de activitate și a fost prea mult. Pe varianta online, în care existăm în momentul de față, avem în total prin canalele pe care le folosim pentru publicare 150.000 de membri. E într-o creștere organică, ceea ce e un lucru îmbucurător.

V.R.: Aveți vreun eveniment curând?

C.I.: Da, avem un eveniment de informare la mijlocul lunii septembrie. Evenimentele noastre de informare se fac sub titlul generic „O mână de ajutor”. Va fi organizat în parteneriat cu Consiliul local Harrow, care este circumscripția londoneză cu cei mai mulți locuitori de naționalitate română și va acoperi teme de interes post-Brexit. Până la finalul anului, tot prin intermediul consiliilor, vom organiza seminarii de informare în școli, unde vor fi invitați părinții copiilor români și în diferite locații în care densitatea românilor e foarte mare. Mergem și în afara Londrei, în locurile din Marea Britanie unde sunt comunități mari de români, precum Birmingham, Nottingham, Manchester. Asta vom acoperi până la sfârșitul anului. Tot până la sfârșitul anului vom lansa Ghidul românului în UK, care să ajute în condițiile Brexit-ului.

CITAT: “Decât să mă supăr sau decât să mă gândesc că obosesc, am optat să-mi văd de calea mea, gândindu-mă că voi continua pe această cale atâta timp cât mai pot, într-un fel, să fac bine.” Cristina Irimie, antreprenor român in Marea Britanie

Fotografii din arhiva personală a Cristinei Irimie