Constantin Vică e filosof. Este lector la Facultate, la Universitatea din București, acolo, la filosofi. E în conducerea Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (care se ocupă cu proiecte de cercetare despre rolul intuițiilor morale în evaluarea tehnologiilor sau bioetică, de exemplu).

Vică al nostru a făcut un master la Paris și stagii de pregătire la Oxford, dar și în Japonia. E specialist în – atenție! – filosofie practică în domeniul internetului și al tehnologiei web. Știe care e treaba cu roboții care ne vor lua sau nu ne vor lua job-urile în viitor. Un ziarist i-a zis cândva ‘filosoful netului’ și cam așa a rămas.

Eu îl știu din adolescență. Am făcut amândoi Colegiul Național Ion Luca Caragiale din Ploiești. Ei bine, Titi Vică e mai mic decât mine și trecea drept cel mai deștept din liceu, cel puțin pe partea umanistă, ceea ce – de ce să nu spunem tot adevărul – mă cam deranja.

Iar timpul a demonstrat că, da, cam așa stăteau lucrurile. Titi Vică, da. Un tip minion cu părul creț și barbă belle epoque. Îi știți, poate, semnătura și din Dilema veche.

Constantin Vică, Titi dacă îmi permiți, căci te cunosc de când erai elev de liceu, la Caragiale în Ploiești, și treceai drept băiat deștept (în vechiul înțeles, cel bun, al termenului), și mai ești mai tânăr decât mine, dă-mi voie să te întreb de la obraz: cu ce te ocupi dumneata? Văd că ești doctor în filosofie, asta e bine, dar filosofie practică în domeniul internetului și al tehnologiei web? Ce înseamnă treaba asta? Explică-te.
Mă ocup cu filosofia – citit, scris, discutat, criticat – și această activitate nu are sfârșit. De altfel, după cum prea bine cunoști, nu stau locului și-mi place să pun probleme, să deranjez, să mut oamenii din locurile călduțe spre iarna tropicală sau vara polară. Îndrăgesc paradoxul, dar nu îi rămân captiv. Filosofia nu se reduce la ontologie, metafizică sau limbaj (cu toate că întotdeauna e obligată să se întoarcă aici), ea este preocupată și de aspectele practice ale existenței umane, de la viața morală, lumea socială și politică la design, computere și viruși. Activitatea filosofiei nu mai este una primă, dar nici secundă (cum ziceam, ador paradoxul), filosofia este aici să ne mute dincolo de evident și vizibil (când plecăm în căutarea presupozițiilor, de cele mai multe ori ascunse, ale convingerilor, intențiilor și atitudinilor noaste) sau să ne facă și mai atenți la ceea ce pare banal și comun. Mă mir enorm și cuget monstruos (inuman, ar spune unii).

Și cu netul cum e?
Viața noastră e mediată digital sau, aș exagera puțin, acesta e mediul totalizant al existenței noastre. Turnura digitală nu s-a manifestat doar în filosofie, ci în toate domeniile care au de-a face cu cercetarea științifică și producerea cunoașterii în genere. Am avut norocul de a întâlni la vremea potrivită (la începutul anilor 2000) profesorul care să-mi deschidă mintea, să mă trezească din somnul dogmatic pe care-l trăiam și să-mi imprime direcția critică în studiul internetului, web-ului (pe vremea aceea încă nu vorbeam de aplicații și telefoane inteligente) și lumii digitale în amploarea și intensitatea ei. Profesorul se numește Mihail Radu Solcan și datorită lui m-am orientat în gândire și faptă astfel. Dintr-un tehno-utopist, un optimist romantic al internetului liber (care părea în anii 1990 deconectat de lumea socială pentru că noi eram „copiii Internetului” și prăjiturile noastre nu puteau fi gustate de majoritatea oamenilor) am devenit mult mai realist, mai atent, mai sceptic. Astăzi aș vrea să-i duc agenda de cercetare mai departe, pentru că Radu Solcan a lăsat probabil prima filosofie și etică a informaticii &informației din spațiul românesc, care nu e un proiect fantezist, ci compatibil, contemporan cu cele mai noi dezbaterii din domeniu.

Vică a primit o etichetă: ’filosoful netului’

Cum ai ajuns dumneata aici? Te-ai școlit prin Occident? Unde ai învățat tu să faci așa? Am văzut că ți se spune “filosoful netului”? Chiar așa? Asta ai ajuns, Titi?
„Filosoful netului” este formula lui Eugen Istodor, o exagerare drăguță de care m-am bucurat, dar care trebuie interpretată, zic, în următoarea cheie: toți cei care reflectează sistematic asupra lumii digitale în care trăiesc, cei care privesc dincolo de interfață spre cod, dincolo de cod spre algoritm și rețea și de acolo spre consecințele asupra minții și acțiunii umane sunt filosoafe și filosofi ai internetului. Nu numai democrația informației, în sensul unui acces generalizat și destul de liber (deocamdată), ne face egali, ci și democrația interogației. La cum se duce lupta de gândire pe net, pare că foarte mulți aspirăm la titlul de „filosof al netului”, dar rămâne de văzut care dintre noi chiar dobândește o filosofie sistematică – asta nu însemnă că e vorba despre o filosofie de sistem sau una rigidă, fixată pentru totdeauna. Viața online când e dogmatică (de exemplu când ai idei fixe, ești postac sau vrei să faci trafic la nesfârșit din nimic) e moartă. Momentul meu de cotitură a fost licența pe care am scris-o despre copyleft și programele libere (cu sursă deschisă) ca model al internetului (și cooperării sociale în general, în condiții de abundență informațională) în 2006. Primii zece ani până atunci au fost anii de navigare online, următorii zece de analiză critică. De la licență la teza de doctorat și după am încercat să privesc această tehnologie stratificată și mediul său ca provocări ale cogniției, cunoașterii și eticii umane, ca pe o perioadă de rapidă tranziție între diverse forme de normalizare și reproducție socială, de la logici mai degrabă ale terțului exclus la logici plurivalente sau paraconsistente, de la problema politică a statului la cea post-statală și de la uman la post-uman. Cât am reușit, nu știu, oricum anii formării sunt doar prima etapă.

Vică a făcut un master la Paris și stagii de cercetare la Oxford și Japonia. S-a întors mereu acasă

Și străinătatea?
Da, în această perioadă, am făcut și un master la Paris, apoi stagii de cercetare la Oxford și în Japonia, am mers la conferințe prin lume, mai ales în Europa.

Pe net toți suntem adolescenți? Parcă așa spuneai.
Păi am ajuns să credem un adolescent care spune lucruri despre adolescenți? Ce încercam să spun este că am ajuns la o anumită vârstă intelectuală propice descoperirii și revoltelor, fugii de acasă și exceselor, că ne lăsăm ușor fascinați de cele mai noi gadget-uri și credem că timpul, ca și internetul, nu au sfârșit, că viitorul e pozitiv (pentru că ne aparține) și, pe scurt, centrul lumii suntem noi. Dar cât de curând vor veni dezamăgirile. Viața privată aproape a dispărut, suntem supușii sau subiecții unor sisteme de supraveghere și muncă foarte difuze, dar greu de zdruncinat (revolta noastră adolescentină nu se va împlini într-o revoluție), algocrația e dușmanul democrației, cultura liberă e din ce în ce mai îngrădită în numele unei nejustificate proprietăți intelectuale, ameliorarea intelectuală prin internet pare din ce în ce mai mult o infobezitate sau infoxicare. Ignoranța față de partea întunecată, ascunsă a lumii digitale – și nu mă refer aici la darknet sau la pornografia online, ci la ce e dincolo de interfață și designul minunat care te ține captiv– are consecințe grele nu numai asupra unor indivizi, ci asupra societăților. Adolescenții sunt cei mai buni cumpărători de iluzii.

Vică și prima venire a roboților

Te-am văzut într-o seară pe la televizor, la TVR 1, vorbeai despre internet. Ziceai acolo tot felul de lucruri interesante. Apoi nu mai știu unde am văzut că or să vină roboții și or să ne ia joburile și că nu e nimic de făcut. Chiar așa să fie? Ăsta e viitorul României, al Europei, al Lumii? Ca să nu mai spun că la “Garantat 100%”, acolo, evocai ca posibilitate pentru ce va urma să nu mai scrie nimeni, toți să citim? Ce se mai aude cu treaba asta? Înspre acolo mergem noi, Titi?
Conjuncția dintre venirea roboților și dispariția scrierii pare a fi faptul că ne rămâne pe lume doar să citim. Ceea ce n-ar fi rău deloc, nu? Ipoteza privind dispariția scrisului este una care nu agită spiritele. În schimb, venirea roboților naște mari temeri. La întâlnirea organizată de Asociația Română de Filosofie Practică la Manasia Hub am discutat tocmai împotriva ideii că trăim apocalipsa adusă de Inteligența Artificială, că temerile legate de o dispariție a muncii nu sunt tocmai justificate. De altfel, treaba noastră s-ar putea să fie tocmai felul cum răspundem ascensiunii automatizării: redevenim Ludiții secolului al XIX-lea, care sabotează fabricile prin distrugerea mașinilor în mod violent, sau căutăm să trecem al un alt nivel de conștiință socială și să descoperim oportunitățile pe care le aduc digitalizarea și automatizarea? Dacă vezi lumea în alb-negru o să cauți întotdeauna un Ceaușescu, o soluție radicală și definitivă, o putere care să pună lucrurile la punct. Nu există răspunsul unic. Nu există, de fapt, o singură problemă. Să pornim de la muncă: unele munci sunt înrobitoare și detestabile, altele te pot împlini, unele presupun multă repetitivitate, altele creativitate. Nu totul poate fi făcut de roboți. Chiar și aceștia au nevoie de oameni care să-i îngrijească. Mai mult, ce e atât de rău în dispariția multor munci dacă reușim să alocăm resursele și surplusul pentru toți?

Deci, viitorul?
Poate va urma un comunism automatizat de lux (o expresie care circulă în ultima vreme) sau o lume în care venitul minim garantat va permite oamenilor împlinirea vieții lor sociale și politice. Odată cu roboții poate că vom fi toți cetățeni activi și implicați instituțional, prin forme de democrație participativă, în luarea deciziilor. Poate vom fi artiști. Sau vom explora cosmosul. Sau vom trăi o vacanță permanentă. Iar aceste lucruri sunt politice, nu tehnologice.

Vică, cercetarea în etică aplicată și viața de apoi digitală

Cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată. Cu ce vă ocupați dumneavoastră acolo?
În acest moment sunt directorul adjunct și mă bucur de șefie. Dar mâine locul meu va fi luat de o mașinărie superinteligentă, așa că mă grăbesc să fac totuși ceva. La Centru avem întâlniri săptămânale pe teme de etică aplicată, cu invitați din Universitate și din afara ei, derulăm proiecte de cercetare, de exemplu unul este despre rolul intuițiilor morale în evaluarea tehnologiilor și un altul pe teme de bioetică, cel din urmă în parteneriat cu Universitatea din Basel, publicăm articole (cât de curând trebuie să iasă un număr special despre filosofiile digitalului în Revista de filosofie, de exemplu), scriem studii și analize, și, mai ales, lucrăm cu studenții Facultății de Filosofie pe teme care îi interesează, de la evoluția normelor morale, grija față de mediu, avortul la bio-ameliorarea morală, drepturile animalelor și viața de apoi digitală. Un centru de cercetare nu este o uzină, ci un loc de joacă al ideilor, iar jucătorii sunt colegii mei din Facultate, profesorii și studenții. Nu știu ce aș face fără acest mediu.

Vică și notele de subsol. Plus filosofia ca mod de viață

Ați pus în spațiul public în dezbatere chestiuni serioase – cenzura, costurile libertății de exprimare, drepturile de autor, plagiatul, și altele. Cum e privit efortul vostru constant de a îndemna oamenii să gândească?
Cred că efortul este răsplătit. Reacțiile sunt, în mare parte, pozitive, oamenii vin și participă la întâlniri, se implică în dezbatere, adesea și mass-media ne cer opinii, expertiza noastră nu este neglijată. Românii sunt încă prea puțin preocupați de temele înșirate de tine, dar observ cum crește interesul de la an la an. Societatea românească a ieșit din era burții și face pași spre cea a minții. Scandalul legat de plagiate este emblematic pentru lupta socială care se duce (cea politică e lipsită de interes pentru un filosof). Dacă citești diversele studii despre modernitatea românească pare să se desprindă o luptă continuă a contrariilor și o plăcere sadică a maniheismului. Într-o astfel de luptă suntem și noi acum: cea dintre onestitate și plăcerea genuină a creației de idei, pe de o parte, și frauda intelectuală și convertirea titlurilor în putere politică, pe de alta. Între un mod de a fi care cere responsabilitate și recunoașterea celorlalți – acesta e rolul referințelor și notelor de subsol – și unul care consideră că poți să te înscăunezi ex nihilo în lume. Eu citez pentru că nu vreau, nu pot concepe să fiu singur.

Ești lector la Filosofie. Cum sunt, domnule, tinerii noștri filosofi? Se mai filosofează ca altădată? Avem și noi o filosofie a noastră sau s-a globalizat și asta? Care e paradigma de bază în filosofia de pe la noi zilele astea, dacă mă pot exprima așa, mai pe înțelesul tuturor cetățenilor-cititori?
Tinerele și tinerii care sunt studenți la Filosofie ajung aici, de cele mai multe ori, pentru că au un grad foarte mare de autonomie intelectuală, sunt curioase și curioși, nu cred în miturile pieței muncii (cu care, fără să-și dea seama, părinții își infestează copiii) și nu se feresc de o facultate a formării, nu una a profesiei standardizate. Aș putea spune că un student în filosofie învață cum să-și inventeze viitorul, că nu e dependent nici de materialitatea vieții, nici de dansul ideologic, că dobândește mai mult simț de orientare în lume și, poate, mai puține iluzii. Munca la temelia adevărului e grea, te face mai sceptic, dar și mai curajos. Nu cred că filosofia are naționalitate, așa că nu aș vorbi de o filosofie românească oricât de mult s-a dorit ea a fi în ultimele două secole trecute. Cât privește paradigma, aș putea să-ți spun despre cea de „predare” a filosofiei, căci nu există o „paradigmă de bază” în filosofie, poate curente, orientări, puncte de reper, convergență și conflict etc. La Filosofie nu se dau doar cunoștințe la pachet care trebuie apoi asimilate și vărsate în fața profesorilor, ci se exersează argumente, moduri de a gândi, de a construi și deconstrui conceptual convingerile noastre, moduri de a fi. Cum îi place colegului meu, Cristian Iftode, să spună: filosofia e un mod de viață. Merg mai departe, împreună cu el, și afirm că e un mod al unei vieți plurale. În genere, absolvenții de Filosofie nu au limite în a chestiona și a se chestiona, de aceea nu se plictisesc, călăresc spiritul ca pe o bicicletă cuantică.

Vică și răspunsul la întrebarea “ce este omul?”

De multă vreme vreau să întreb un filosof treaba asta, așa că profit: ce este omul?
Până și Gică Hagi știe că „omul este o persoană umană”, dragă Andrei. Întrebarea aceasta ne va bântui de fiecare dată când conștientizăm că omul este un proiect mai degrabă filosofic, nu unul biologic, pentru că evoluția nu are scopuri, finalități. Chiar și anti-umanismul, ca reacție la un Iluminism condescendent în universalismul său, este un proiect de descoperire – în sensul de dezvrăjire și ridicare a vălului – al omului. Omul este cel pe care Diogene, cu lampa sa, îl tot caută. Creștinismul a rezolvat-o mai repede, la fel comunismul și nazismul: omul este doar (supra)omul nou, restul sunt animale sau rebuturi. Filosofia e aici să ne asigure că răspunsul la întrebarea aceasta nu se poate da doar dacă e posibil să-l dăm. Iar eu cred că nu e posibil. Mai bine rămânem cu Darwin & Co.: omul e o specie – homo sapiens sapiens– care s-a nimerit să fie așa. În viitor poate vom fi cyborgi, post-oameni, augmentați și astfel mai responsabili. Sau vom deveni o specie extinctă, ceea ce n-ar fi deloc o tragedie și nici n-ar mai fi cineva să ne plângă.

Umblă vorba că nu ai smartphone, că nu îți trebuie. Cum așa?

Sunt poate prea conștient, chiar obsedat, de problemele sferei private și autodeterminării informaționale, astfel prefer să folosesc venerabilul meu telefon Nokia 1112. Cu acesta pot telefona, pot primi și da mesaje. Mai e nevoie și de altceva? Pentru citit am alte suporturi (hârtie, ecrane), la școală am învățat punctele cardinale și de la cei bătrâni să mă orientez după poziția soarelui, cotațiile pe bursă nu mă interesează, nu există presiune să fiu conectat permanent. Mai mult, trebuie să experimentez cel puțin un tip de fractură digitală care îți dă distanța necesară să nu ajungi profet mincinos.

Care sunt limitele tehnologiei, domnule Vică?
Prefer să nu generalizez, tehnologiile sunt aranjate în tot felul de familii, există, cum ar zice Wittgenstein, „asemănări de familie”, dar nu poți să găsești ceva esențial și universal tehnologiei. Limitele tehnologiei informației nu țin de stocare sau manipularea de simboluri, ci de intelectul uman. Nu suntem pregătiți, din cauza istoriei noastre evoluționiste, pentru tot ce e posibil prin maleabilitatea logică a acestei tehnologii, a acestei familii extinse de tehnologii. Și stai să vezi ce vine, de la bio la neurotehnologii. Conceptul de limită e destul de vag, merită determinat mai bine. Dar e util, pentru că ne aduce aminte să nu fim prea mult Prometeu și Faust la un loc. Sunt mai multe presupoziții despre tehnologie care se exclud reciproc: tehnologia e neutră, noi îi dăm o utilizare, bună sau rea; tehnologia îmbracă și imprimă valori, direcții; tehnologia este determinată de oameni sau tehnologia îi determină total pe aceștia. În funcție de ce presupoziție te împinge în cercetarea ta, găsești și limitele.

Vică și câteva observații despre terorism

Cu terorismul cum e? Vin pirații de pe net peste noi, și dacă vin, ce ne fac?
„Pirații digitali” sunt cei mai anti-teroriști oameni cu putință.

Sau așa.
Ei nu terorizează, ci împart, eliberează conținut de sub obrocul marilor deținători ai culturii de azi. Nu au secrete, ci fac totul în public. Nu cred în autoritate, ci în libertate. Nu distrug, ci multiplică. Terorismul a devenit ubicuu și spectaculos. Teroarea trebuie să fie impredictibilă și pe scară largă ca să aibă efectele dorite. Îmi pare cel puțin ciudat că într-un internet al supravegherii generalizate nu putem să-l preîntâmpinăm și că, mai mult, îl amplificăm mediatic. În fond, victimele terorismului sunt mai puține decât victimele foametei și lipsei de acces la apă curată, dar nu am văzut reverberate în media tradiționale sau în cele sociale aceste probleme. Știm și de ce: nu fac rating, nu stârnesc emoții, nu ne sunt atât de aproape. Un act terorist servește tuturor: serviciilor de securitate, care astfel capătă și mai multă legitimitate, trusturilor media, care au subiecte, politicienilor care își pot afirma necesitatea, și experților în științe militare și de ordine publică, dar aceasta din urmă doar în România și Bulgaria, unde există această struțocămilă academică.

De ce a rămas, totuși, Vică în țara noastră

Cum schimbă internetul ceea ce trăim noi – politic, economic, social și așa?
Știm ce schimbă: totul. Dar e mai greu să afli cum internetul schimbă chiar în timp ce schimbarea se petrece. Mai greu, dar nu imposibil. Tot ce trebuie este să acceptăm de la început fragilitatea unor rezultate științifice despre schimbările politice, economice și sociale aduse de internet. Oricum, acestea sunt mai bune decât demagogiile populiste care se vântură în spațiul public. Politic trăim un paradox: un sistem descentralizat a ajuns să ofere cele mai bune mijloace de control. Economic am devenit colecții de date, datele sunt petrolul noii economii – dar oare s-au schimbat și regulile jocului? Nu, el e tot cu sumă nulă, oricâtă abundență informațională ar fi. Schimbarea socială pare cea mai interesantă. Suntem mai puțin atomizați, mai aproape de o „minte colectivă” – ia cum grano salis ce spun – care se poate coordona mai bine, poate cunoaște mai ușor, dar la fel de ușor poate să pice în cascadele informaționale. Suntem mai puțin limitați în viziunile asupra lumii, în parte pentru că lumea a devenit mai largă, auzim mai bine respirația planetară. Dar nu cred că trăim vreun marș triumfal spre progres, ci o mișcare dialectică. La fel de bine devenim mai ghettoizați și mai doritori să stăm în bula noastră social-informațională (iar algoritmii de filtrare și „personalizare” folosiți de Google sau Facebook ajută la păstrarea acestei captivități). Din această ciocnire de tendințe sigur se naște noul, iar noul, dacă nu devine fetiș, poate fi pharmakon bun.

Titi, dragă, îți place țara noastră? Îți place să trăiești aici? Dacă ești așa deștept, cum se pare că ești, de ce nu ai emigrat și dumneata, ca atâția, deștepți și ei. La ce ai rămas, domnule?
Cum să nu iubesc eu cumințenia pământului românesc? Nu cred că m-am gândit vreodată serios la emigrare – în parte pentru că nu aș mai fi fost român dacă eram prea serios. Glumesc, ca și tine, ca toți oamenii cu chef de viață de pe aici. Fără caterincă am fi plictisul pământului. Pentru mine, cel născut la final de comunism, cu tranziția bine învățată și capitalismul greu de eludat, România este un stat european cu o societate în prefacere, divizată, dar cu o dorință incredibilă de a răzbate și șanse de dezvoltare reale, România e o Coree care curge din Nord în Sud. Nu mă simt altfel față de sau rupt de colegii mei din Europa și SUA, colegi cu care colaborez și discut, simt că particip la o comunitate globală de cunoaștere și practică, că trebuie să țin ritmul și să nu fac pe victima istoriei. Nu am complexe de inferioritate, doar uneori, citind fluturașul de salariu, mă mai ia plânsul. Recunosc diferențele (în finanțare și rezultate) și încerc să-mi găsesc locul printre cei asemănători mie. În rest, filosofia și internetul, slavă cerului înstelat deasupra capului, nu au patrie, sunt nomad în timp și spațiu când vreau eu (iar aici am trimis către vreo sută de filosofi dintr-un foc). Câtă vreme solidaritatea academică rezistă, dar și platformele piraților care permit accesul la literatura științifică, poți face cercetare umanistă aici. Mai e ceva: cei rămași și cei plecați avem împreună o misiune – cea de a lega, coase, coagula societatea românească, nu spre uniformizare prin ortodoxificare, naționalizare, industrializare, cum a tot fost din păcate „proiectul de țară” după 1918, ci spre pluralitate, toleranță, încredere, solidaritate și acceptarea diferențelor. Aceasta este șansa generației noastre, câtă vreme va mai fi pace în acest colț de lume.

Ești și dumneata implicat civic? Te dedai activismului? Ce susții?
Susțin cauza libertății de acces neîngrădit la cunoaștere, cauzele educației și culturii. Am ieșit în stradă împotriva nedreptăților și dominației, nu atât de mult pe cât ar fi trebuit, m-am ciocnit cu forțele de ordine, m-am îmbrățișat cu ceilalți neopașoptiști de pe aici. Urmăresc cu grație și relaxare tendințele vremii, dar îmi place să ies la protest chiar mânat de „viclenia rațiunii” hegeliene.

Dacă dai un search pe Google după numele „Vica”, primul rezultat pe care îl primești, persoană fizică, este balerina Vica Blochina, supranumită și Balerina lui Pițurcă (n.r. – antrenorul de fotbal, supranumit la rândul său “Satana”). De ce, Vică? De ce?
Pentru că celor de la Google le e frică de mine și mă vor marginalizat, ca pe Ion Iliescu la Editura Tehnică.

CITAT: „Aș putea spune că un student în filosofie învață cum să-și inventeze viitorul, că nu e dependent nici de materialitatea vieții, nici de dansul ideologic, că dobândește mai mult simț de orientare în lume și, poate, mai puține iluzii”. Constantin Vică, filosof