Un om cască sub un dinozaur amenințător. O familie fericită mănâncă înghețată sub un porc întins pe burtă, ca la plajă. O vacă privește timidă dintr-o oază de verdeață, iar în spate se văd niște blocuri. Fotograful băimărean Hajdu Tamás folosește umorul ca pe o intrare în lumea absurdă – dar extrem de familiară și fermecătoare – a orașului românesc post-comunist. Fotografiile sale au apărut în publicații importante precum The Independent, The Guardian sau La Repubblica și pe zeci de site-uri de profil. Luna viitoare, o parte dintre lucrările sale vor fi expuse la Fotoistanbul, unul dintre cele mai importante evenimente de acest fel. „Cred că-i cea mai mare chestie care mi s-a întâmplat”, spune el. Chiar e ceva, având în vedere că iese cu aparatul la gât pe străzile din Baia Mare doar în diminețile de weekend: în viața de zi cu zi, Hajdu e medic veterinar.

Am vorbit cu Hajdu despre felul lui de a vedea și de a reda lumea prin obiectiv, despre disecții și despre Baia Mare. A vorbit, cu umor blând, despre toate, și din când în când am râs împreună din toată inima. La urma urmei, un râs bun e calea către lumea pe jumătate gri, pe jumătate colorată din fotografiile sale.

Viitorul României: Tu ești din Șimleu Silvaniei, Sălaj. Cum arăta copilăria într-un orășel de felul ăsta, în anii ’80?

Hajdu Tamás: Eu cred că am avut o copilărie absolut perfectă și fericită. Fiind într-un oraș mic, am avut parte și de bunica de la sat care trăia la oraș. Bucătăria a rămas cea de la sat, gospodăria era de la sat. Apoi am avut și partea de oraș: micul nostru cartier cu blocuri, unde mi s-a format și gustul pentru cartierul sovietic. Copilăria era fericită în sensul în care primeam clasica cheie la gât și clasică dumă de la părinți: „Nu sta în casă, dispari!” Și dispăream câte 12 ore: ne băteam cu tuburile cu cornete de hârtie, în altă zi mergeam la disecat broaște. Afinitatea mea pentru medicină veterinară cam de acolo a pornit. Aveam o trusă cu instrumente medicale ruginite primită de la părinți, ei fiind stomatologi. Îi speriam pe ceilalți cu disecțiile live în spatele blocului. Am prieteni care și-acum au coșmaruri cu broaște.

V.R.: Pasiunea asta pentru disecție pare mai puțin parte din copilăria clasică. Nu-ți inspira totuși și frică la vremea aia?

H.T.: Nu, era ceva normal. Eram interesat de fiziologie, le făceam chiar științific, nu doar pentru a chinui broasca: eram cu picătura de acid pe mușchi sau cu sare pe inimă. Erau demonstrații serioase de fiziologie, nu le făceam după ochi. Am avut o femelă de triton cu creastă cu icre și, în momentul în care și-a depus icrele, am luat un ou și, cu un fir de ață foarte subțire, l-am împărțit în două, exact pe mijloc. Și de acolo s-au dezvoltat doi tritoni genetic identici. Cu taică-meu făceam asta.

V.R.: De aici vine și pasiunea pentru medicină veterinară și pentru lumile astea foarte mici, mă gândesc.

H.T.: Asta vine tot de la taică-meu, cred. În anii ’70-’80, în orașele astea mici cum era și Șimleu Silvaniei, oamenii se super-plictiseau. Intelectualii se adunau și făceau tot felul de grupuri de creație. Și taică-meu era într-un grup dintr-ăsta: el picta, fotografia și sculpta. După Revoluție, a început să și scrie. Cumva, toată casa era plină cu albume foto și de pictură. Pe vremuri, chiar se găseau în România albume dintr-astea, mai ales alea rusești. Și la muzică am avut noroc, că tata era un fel de hippiot și am crescut pe Led Zeppelin și Pink Floyd. Cumva, el mi-a atras atenția asupra detaliilor, a lucrurilor „mici și inutile”.În detalii e de fapt toată frumusețea. Deci atenția asta vine iarăși de la el. Sunt foarte atent ca atunci când compun să nu am în cadru nimic care m-ar deranja: dacă e un stâlp, e o mașină, așez până subiectul e curat. Nu-mi place haosul, trebuie să fie totul la locul lui.

V.R.: Și fotografie făceai de mic?

H.T.: Da, da. Eu am fost și la Casa Pionierilor. Chiar am avut fotografie expusă la Nufărul, un salon de fotografie din Oradea. Am luat o mențiune sau ceva.

V.R.: Ziceai că te-ai prins că ești și fotograf prin 2005. Cum s-a întâmplat?

H.T.: N-a lipsit niciodată fotografia din viața mea, dar nu era ceva conștient. N-o făceam pentru a crea ceva, era mai mult o joacă. Prin 2000 am văzut prima dată Photoshop-ul, la un prieten foarte bun de-al meu care chiar a terminat Artele în Cluj, la secția Foto-Video. Cumva, am rămas absolut uimit de puterea calculatorului și digitalului. Am început să mă joc și eu cu Photoshop-ul, dar în sensul în care mai scoteam o imagine de undeva și o transformam, sau făceam eu de la zero sau făceam colaje. Asta până în momentul în care mi-am dat seama că am nevoie de materie primă și a trebuit să mi le fac eu. Atunci am cumpărat primul aparat foto digital și am început să privesc mai încolo de lucruri și să învăț ceva. Din 2005 fotografiez cumva în mod conștient.

V.R.: Dincolo de descoperirea Photoshop-ului, ai descoperit și lucruri legate de compoziție atunci?

H.T.: Cred că astea au venit mai târziu. Am fost cooptat într-un grup, se chema Foto Ring. Acolo s-a pus microbul ăla mare în mine. Eram înconjurat mai mult de fotografi de natură, de peisagiști, care și acum pot să zic că sunt de top mondial. Și de acolo mi se trage atenția la detalii. La ei totul se rezuma la detalii.

V.R.: Făceai deci și tu fotografii de natură?

H.T.: Eu nu, tot cu ale mele eram, tot ăla neînțeles eram.

V.R.: Fotografiai animale?

H.T.: Da, pot zice că eu cu asta am început. Am și seria aia, The Patient Files. După aia am început să fac un fel de wildlife, fotografiam foarte mult macro și insecte. Herbalizer sunt tot din perioada aia, 2007-2009. Când am început să ies prin oraș, am ajuns în relații bune cu Silviu Gheție și cu Vasile Dorolți. Cel mai mult trebuie să-i mulțumesc lui Silviu Gheție, pentru că el mi-a deschis ochii, mi-a arătat că realitatea bate ficțiunea. Cam de-atunci am terminat eu cu partea asta de fotografie conceptuală și am început să fiu mai atent la ce se-ntâmplă în jur.

V.R.: Hai să vorbim puțin despre plimbările tale prin Baia Mare și de felurile în care descoperi lucruri. Cum se întâmplă: mai degrabă umbli după fotografii sau te găsesc ele pe tine?

H.T.: Niciodată nu umblu după fotografii, dar ies la fotografiat. Ies cu ideea că „poate fac ceva”. De obicei, chestiile astea se întâmplă în weekend-uri, dimineața. Ies pe la șapte, opt cel târziu când e iarnă. Am observat că oamenii sunt mai liniștiți dimineața. Ai foarte puține șanse de a te lua cineva cu „ce faci, de ce mă pozezi?”. Nu și-au băut cafeaua și sunt mai domoli. Și, bineînțeles, și lumina e net superioară față de zi. De obicei, ies cu un amic foarte bun, Olah Laszlo-Tibor. Suntem fotografi de weekend: n-avem timp în cursul săptămânii, pentru că fiecare lucrează, plus copilul, plus familia… Și atunci ne plimbăm până pe la 10-11, cam așa.

V.R.: Cum faceți: o luați pur și simplu pe străzi?

H.T.: Avem traseele noastre, bineînțeles. Avem urmele lăsate pe aleile blocurilor. Facem o tură-două și vedem ce ne atrage atenția. De obicei găsim. Foarte rar s-a întâmplat să ne întoarcem fără poze acasă. Și atunci ne pozăm unul pe altul, ca să nu zică nevestele că am fost nu știu unde. (Râde)

V.R.: E ca la pescuit, nu?

H.T.: Da, da. Măcar un selfie tot facem între blocuri. (Râde)

V.R.: Ai mai avut parte de altfel de reacții din partea oamenilor?

H.T.: Cel mai des întâlnim faza cu „de ce pozați?” Mai ales că pozăm în spatele blocurilor: garaje sau câte-o mașină veche. Toată lumea crede că suntem de la primărie, că le facem dosar și că o să aibă probleme. E foarte greu să-i explici cuiva că pozezi o Dacie veche pentru că „uite ce frumos cade lumina pe ea”.

V.R.: Le arătați fotografiile sau cum faceți?

H.T.: Dacă văd că-s mai arțăgoși, întorc aparatul și le arăt ce fac, că nu vreau să ofensez pe nimeni și nu denigrez pe nimeni.

V.R.: Pozele tale au fost publicate în foarte multe locuri, în România și pe-afară. Cam ce reacții ai?

H.T.: Feedback-ul e bun. De obicei, mulți văd partea de umor în fotografie și nu trec peste bariera asta. E mult mai ușor de recepționat partea asta. Dar când e un mesaj mai profund, se întâmplă să nu fie perceput.

V.R.: Dar pentru tine umorul ce rol are?

H.T.: Eu cred că-i un liant. Pe mine părțile astea mă atrag: nu le-aș zice umoristice, ci de ironie.

„Dacă ar interveni partea financiară, nu cred că mi-aș găsi echilibrul și liniștea”

V.R.: Baia Mare a suferit transformări mari după Revoluție. Multe alte orașe din România au trecut prin asta, dar poate la un alt nivel. Cum ți se pare acum: s-au mai așezat lucrurile, se întâmplă chestii acolo?

H.T.: După cât am umblat, eu cred că am putea generaliza, nu e vorba doar despre Baia Mare. Cam în toate orașele ca Baia Mare există o evoluție clară spre normalizare, dar e încă mult de lucru. Locurile frecventate, cum sunt centrele vechi sau culturale sau comerciale sunt puse la punct, dar atunci când intri în cartiere simți că mai e loc [de schimbări]. Dar la Baia Mare avem totuși o scuză: la intrarea în oraș scrie „Noroc bun”. Asta zice multe despre trecutul nostru. Oricum, e o evoluție.

V.R.: Se văd diferențele astea și în multe fotografii de-ale tale: un bloc e vopsit, altul a rămas gri; într-o parte e o mașină mai nouă, după aia e un câine.

H.T.: Da, dar și la blocul ăla vopsit a rămas vecinul ăla de la trei care nu s-a înțeles cu restul: el nu și-a izolat apartamentul și nu l-a vopsit. E vecinul ăla care n-are încredere în administrator, pentru că fură, rămâne câte-un rebel în bloc. Ar trebui făcută o serie cu oamenii ăștia, și în exterior, și în interior. Cred că și în interior e fain.

V.R.: Cine știe ce găsești: poate că e un mic paradis înăuntru.

H.T.: Poate-s mai șmecheri și și-au izolat apartamentul pe interior. Poate interiorul lui e ca exteriorul blocului, cu aceeași culoare. (Râde)

V.R.: Tu stai la bloc sau la casă?

H.T.: Stau la bloc, de aia îl simt și-l cunosc.

 

V.R.: Crezi că te-ar inspira un alt oraș? Bucureștiul, de exemplu, ar fi la fel de ofertant vizual?

H.T.: Nu cred că există oraș în care să nu poți face fotografie, dacă vrei. Nu cred în locuri exotice sau locuri în care trebuie să mergi ca să faci poză. Poza bună o poți face și în spatele blocului dacă ești deschis la minte. Bucureștiul e ofertant. Nu-mi place vizual, dar am găsit locuri foarte frumoase acolo. Și cartierele sunt OK.

V.R.: Dar contează pentru tine relația cu locul pe care-l fotografiezi?

H.T.: Da. Mi-e mult mai ușor să ies la fotografiat într-un loc pe care-l cunosc, pentru că mă duc direct în zone despre care știu că au un potențial mai mare. De obicei nu mă duc în centrul vechi sau în locuri de genul ăsta, pentru că de obicei nu mă atrag vizual. Dar contează să cunoști orașul.

V.R.: Pe ce proiecte te concentrezi acum?

H.T.: Ce-mi doresc foarte mult e ca în doi-trei ani să scot un album foto. Încă nu știu dacă să mă axez pe viața asta de cartier ori să fac un „greatest clicks”, cu cele mai bune poze. Cred că și alea s-ar lega într-un fel, s-ar putea să iasă destul de omogen. Se leagă, deși nu caut asta. Dar cumva duc același stil mai departe.

V.R.: Dacă ar fi să faci un proiect nou și important pentru tine, ai renunța la jobul de zi cu zi ca să te dedici fotografiei?

H.T.: Nu am cum. Cred că, dacă ar interveni partea financiară în fotografie, aș deveni prea stresat, nu cred că mi-aș găsi echilibrul și liniștea. Acum îmi permit să fac orice în fotografie: pot să experimentez și să arăt ceva în care cred. În clipa în care mă pui să lucrez pentru bani, deja ar interveni stresul. S-ar putea să nu mă atragă ce trebuie să fotografiez și aș da-o în bară. Nu pot fotografia ceva ce nu mă atrage, ies niște clișee. Aș prefera să mențin asta la nivel de hobby.

CITAT: „Afinitatea mea pentru medicină veterinară cam de acolo a pornit. Aveam o trusă cu instrumente medicale ruginite primită de la părinți, ei fiind stomatologi.” Hajdu Tamás, medic veterinar si fotograf amator

Fotografii de Hajdu Tamás. Îl puteți urmări și pe pagina lui de Facebook .