După ce a publicat în 2003 volumul “Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public și privat” și a coordonat în 2004 volumul „Despre femei si istoria lor în Romania”, istoricul Alin Ciupală revine în acest an, la editura Polirom, cu un nou volum care aduce în prim-plan femeia – „Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”.

De la eroina anonimă, la personalitatea covârșitoare a Reginei Maria, femeia din România acelui timp ți se arată ție, cititorul, altfel decât a înfățișat-o parcă până acum istoria.

Născut la Câmpina, fiu de istoric, pentru Alin Ciupală istoria a fost o pasiune timpurie și o alegere firească. Avea să urmeze Facultatea de Istorie a Universității din București, specializându-se în istoria secolului al XIX-lea (este autorul volumului Studii moderne și a coordonat alături de Ion Bulei lucrarea Ipostaze ale modernității în Vechiul Regat, vol. I-VI, precum și, alături de Constantin Bărbulescu, Medicine, Hygiene and Society from the Eighteenth to the Twentieth Centuries).

L-am întâlnit la jumătatea lunii februarie, într-o sală a Facultății de Istorie, pe când studenții erau încă în vacanță, provocându-l, în prag de 1 Martie, la o discuție despre istoria femeii, feminism românesc, dar și despre cum vede istoricul protestele din marile noastre orașe sau despre ce va reține istoria din tot acest prezent.

ISTORIA. O ALEGERE PERSONALĂ

Viitorul României: Pentru că ne aflăm în Facultatea de Istorie, mai aleg tinerii să studieze istoria?

Alin Ciupală: O disciplină față de această știință este constantă, pentru că noi nu am avut niciodată probleme în a ne acoperi locurile la admitere, ceea ce demonstrează că există un interes care vine mai de departe, din familie, din școală. Acești tineri care vin să studieze istoria nu vin la întâmplare, este totuși un domeniu care cere pasiune, care cere măcar un anumit interes. Din păcate, cea mai mare problemă este legată de faptul că în ultimii 10 – 12 ani, în mod constant, a existat o tendință de a elimina istoria ca disciplină din școala secundară. Și atunci efectele pe termen lung încep să se vadă. Nu este, din păcate, doar situația istoriei, aș putea spune că pe lângă alte discipline istoria chiar a reușit să reziste, să supraviețuiască, dacă ne gândim că latina a fost îndepărtată din școală, există o tendință supărătoare de micșorare a numărului de ore de limbi străine și tot așa.

Cum a fost în cazul dumneavoastră?

În cazul meu, lucrurile cred că au fost ceva mai simple, în sensul că mie mi-a plăcut istoria dintotdeauna și am fost un bun povestitor încă de când eram mic. Aș putea spune că spre deosebire de alți colegi și prieteni de-ai mei din copilărie, care se remarcau, de exemplu, prin calități sportive, eu mă remarcam prin acest talent de a spune povești. Am urmărit istoria și cărțile de istorie în școală, iar atunci când s-a pus problema facultății pe care o voi urma, istoria a fost o alegere firească.

Era istoria o pasiune pe care o moșteneați din familie?

Da. Și cred că și acest lucru a contat foarte mult, pentru că tatăl meu este istoric; am avut șansa de a mă naște într-o familie cu o bibliotecă bogată, în care istoria era bine reprezentată și, cu siguranță, fără să-mi dau seama, lucrurile acestea au influențat drumul meu mai târziu. Așa cum tot din familie am moștenit pasiunea de colecționar, tot așa am moștenit și pasiunea față de istorie. Și a mai contat un aspect: mama mea fiind profesoară, o profesoară foarte talentată și foarte apreciată, cred că talentul didactic, dacă pot să-l numesc așa, l-am moștenit pe filieră maternă. Deci iată că pe undeva cele două influențe s-au cumulat și am avut șansa să fac o meserie pe care mi-am dorit-o și care îmi oferă satisfacții, pentru că a fi profesor de istorie pentru mine nu a însemnat o obligație, niciodată nu am venit la universitate ca la o slujbă, ca la un serviciu, am venit de fiecare dată cu multă plăcere și sper să am acest sentiment și de aici mai departe.

Cum ați devenit istoricul de azi?

La un moment dat, în timpul facultății, a trebuit să fac o alegere, așa cum făceau toți colegii mei, să-mi aleg un domeniu de specializare. Și eram destul de dezorientat, pentru că foarte multe tentații apăreau pe măsură ce parcurgeai bibliografiile, seminariile, cursurile, numai că, țin destul de bine minte, în vacanța dintre anul al II-lea și anul al III-lea, an în care trebuia în mod oficial să începem o anumită linie de specializare fiecare dintre noi, studenții facultății de istorie, în acea vară, fiind acasă, la Câmpina, și tot întrebându-mă ce voi alege, pur și simplu mi-am dat seama că secolul al XIX-lea mă înconjura din toate părțile acasă: cărțile, obiectele de colecție, toată atmosfera vorbea despre această epocă. Și atunci cumva din nou alegerea a fost una firească. Am început să studiez secolul al XIX-lea, pe care îl studiez și astăzi, sunt departe de a încheia cercetările, este o perioadă foarte interesantă și foarte stimulativă pentru a înțelege trecutul și pentru a înțelege, până la urmă, ce înseamnă profesia de istoric.

Fotografii extrase din volumul „Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, de Alin Ciupală, editura Polirom, 2017

ISTORIA FEMEII

Cum a apărut femeia în cercetările dumneavoastră?

În ceea ce privește alegerea subiectului ce ține de istoria femeii, care se leagă de preocupările mele mai largi cu privie la istoria socială a secolului al XIX-lea, alegerea de data aceasta s-a produs în momentul în care se prefigura înscrierea mea la doctorat; după absolvirea studiilor aprofundate, urma în toamna aceluiași an să mă înscriu la doctorat și trebuia să aleg o temă. Iar profesorul meu, cu care lucrasem până atunci, și cu care urma să lucrez și la doctorat, profesorul Ion Bulei, a avut inteligența să-mi lase libertatea de a alege o temă. Trebuie să spunem că nu toți profesorii procedau așa. Mulți dintre ei, pur și simplu, impuneau viitorilor doctoranzi anumite teme de cercetare. Profesorul Ion Bulei mi-a lăsat, cum spuneam, libertatea de a alege și îi sunt profund recunoscător pentru asta. Și dintr-o listă mai mare de subiecte, am ales această bucată. Trebuie să spun că inițial plecasem de la ideea de a cerceta raportul dintre spațiul public și spațiul privat în societatea românească de secol XIX, numai că  acest subiect era foarte vast și foarte vag. Aveam, să spunem așa, în față un foarte mare ghem de lână care trebuia deșirat, trebuia găsit firul. Iar marea problemă era aceea metodologică, pentru că nescriindu-se, mai ales în istoriografia noastră, despre acest subiect, tu, aflat la început de drum, trebuia în același timp să-ți construiești propria metodologie. Și mi-am dat seama că e un subiect care mă depășește, nu poate fi realizat într-o singură teză de doctorat, întrucât presupune o cercetare foarte îndelungată. Și am ales istoria femeii, pentru că în literatura de specialitate apărea foarte des părerea, chiar și în istoriografia occidentală, că spațiul public este dominat de bărbat, care reușește să-l controleze, iar spațiul privat este lăsat pe seama femeii, care nu iese din acest spațiu, mult mai îngust și mult mai limitativ decât cel public. Această separare mi s-a părut mult prea categorică pentru a se putea verifica. Mi s-a părut falsă.

Și am ales, ca primă etapă a cercetărilor mele privind raportul dintre spațiul public și spațiul privat, femeia, statutul femeii. Și eu cred că bine am făcut, pentru că am descoperit la un moment dat ceea ce bănuiam pe undeva, că ipoteza pe care am menționat-o era falsă, și am descoperit că femeia din societatea românească a secolului al XIX-lea a găsit mijloace să iasă în spațiul public, nu în totalitate, pentru că politicul îi este refuzat, dar a găsit, cu imaginație, inteligență și hotărâre, alte mijloace de a se afirma dincolo de limitele spațiului domestic. În felul acesta am intrat de fapt într-un domeniu distinct al cercetării istoriografice, în care mă aflu și acum; am continuat cercetările, iar lucrarea pe care am publicat-o recent la editura Polirom reprezintă o nouă etapă a acestei investigații: femeile din România în timpul Primului Război Mondial.

Cât timp ați lucrat la această carte – Bătălia lor. Femeile din Romania in Primul Razboi Mondial?

Inițial, planurile mele erau foarte ambițioase. Am început cercetarea undeva în primăvara anului 2009, mă gândeam ca până la începutul anului 2013 să închei documentarea, în timpul anului 2013 să redactez cartea și să deschid așa, apoteotic, manifestările legate de celebrarea Primului Război Mondial, în 2014, publicând această lucrare. Numai că destul de repede mi-am dat seama că nu va fi posibil, pentru că fiecare fond de arhivă descoperit în legătură cu acest subiect mă ducea către alte fonduri de arhivă, fiecare lucrare memorialistică mă trimitea la altele și tot așa, cercetarea s-a prelungit. Din cauza lipsei timpului, redactarea cărții s-a realizat în vara lui 2015 și 2016, și iată că acum a putut fi publicată. Evident că lucrarea aceasta nu epuizează subiectul, am și spus-o în concluziile cărții, nu fac altceva decât să deschid un șantier de lucru și m-aș bucura ca alți cercetători să urmeze calea deschisă de mine; este foarte posibil ca și eu să mai public lucrări legate de acest subiect, pentru că mai am în continuare destul material adunat. Mă gândesc chiar să public un volum de documente, pentru că sunt multe documente pe care eu le consider extrem de importante, unele sunt absolut senzaționale, legate de rolul femeii în Primul Război Mondial, și aș vrea să le ofer celor interesați în întregime, astfel încât cercetătorii mai tineri sau mai puțin tineri să le aibă la dispoziție, dacă tot le-am descoperit.

Ar fi un volum, în primul rând, pentru specialiști?

Întotdeauna volumele de documente sunt nu doar greu de editat, de publicat, prin natura lor, dar sunt foarte greu de consumat de un public larg, pentru că sunt texte redactate folosind retorica și limba epocii, foarte diferite de retorica și limba română de astăzi, sunt documente care pot fi de folos în primul rând specialiștilor, în timp ce o lucrare de analiză, mai ales dacă este una bine scrisă, poate fi extrem de apreciată și de citită de publicul larg, care descoperă lucruri noi, fiind cumva atras să se transpună în realitatea acelui trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat. Însă nu problema publicării este cea mai grea. M-am convins de asta. Cel mai greu este să scrii tu ca specialist o carte sau să realizezi ca editor de surse un volum de documente. Întotdeauna se va găsi un editor care să te publice. 

Revenind la volumul publicat recent la Polirom, cum se conturează femeia acelei epoci?

În ceea ce privește lucrarea de acum, lucrarea propriu-zisă, am încercat pe de o parte să surprind rolul personalităților feminine din societatea românească, cum s-au implicat multe dintre ele în organizarea efortului de război, dar pe de altă parte am încercat să descopăr și care a fost rolul femeilor simple, provenite din mica burghezie sau chiar din mediul rural. Sigur că am întâmpinat anumite dificultăți, pentru că întotdeauna e mai ușor de surprins rolul personalităților. Personalitățile produc mai multe categorii de surse care au supraviețuit timpului, au ajuns până la noi, iar noi ca istorici nu trebuie decât să le descoperim. În timp ce omul simplu lasă mai puține urme ale trecerii lui prin lume. Să ne gândim, de exemplu, așa cum se întâmplă mai cu seamă în Europa Centrală și de Sud-Est, în mediul rural românesc, analfabetismul până în Primul Război Mondial este foarte ridicat. Oamenii aceștia nu scriu. Și atunci nu lasă surse directe despre ei și despre viața lor. Avem informații, dar din surse mai degrabă indirecte. Și aceasta poate fi o problemă. Sigur că disparitatea surselor nu trebuie să ne descurajeze și, cum spuneam, eu am încercat să mă aflu undeva pe o linie de mijloc și să văd într-o parte rolul personalităților feminine, iar în cealaltă parte – rolul femeilor obișnuite.

Fotografii extrase din volumul „Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, de Alin Ciupală, editura Polirom, 2017

A fost ceva ce v-a surprins la aceste femei, documentând, sau istoricii nu se lasă surprinși?

Istoricii sunt întotdeauna surprinși, dacă au calitățile necesare pentru a fi surprinși. Pentru că dacă ești un om opac, istoric sau nu, nu ai cum să fii surprins. Am fost surprins în permanență pe măsura cercetărilor mele, din mai multe motive. Pe de o parte, pentru că trăgeam după mine, fără să-mi dau seama, destule păreri preconcepute pe care le-am preluat prin formarea mea. Se vorbește foarte puțin despre rolul femeilor în trecut. Mai ales în România. Și atunci, dacă la școală, în tratate, în multe lucrări, se vorbește doar despre bărbați, începi să crezi că femeile au jucat un rol cu totul secundar. În momentul în care începi cercetările sistematice, constați că nu este deloc așa. Cu alte cuvinte, propriile prejudecăți și propriile clișee, pe care le preiei fără să-ți dai seama din mediul cultural în care funcționezi, reprezintă cele mai importante obstacole. Cea mai mare luptă e cu tine însuți, fie că ești istoric, fie că ești specialist al altui domeniu. Ceea ce am constatat la finalul cercetării mele a fost, și aici poate că este principala contribuție pe care o aduc, modul în care se construiește acțiunea de sprijinire a efortului de război. Femeile s-au dovedit la înălțimea misiunii pe care și-au asumat-o. Nimeni nu le-a încredințat această misiune. A fost decizia lor. Și au reușit într-un mod exemplar să-și ducă până la capăt propria luptă. Cred că din acest punct de vedere felul în care femeile au acționat în timpul Primului Război Mondial în România ar trebui să ne dea de gândit în ceea ce privește misiunea pe care femeile și-au asumat-o în societatea românească și după acest război, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și tot așa. Trebuie să spunem că aceste femei au acționat nu doar în spațiul românesc, ele au acționat foarte mult și în alte părți ale Europei, ba chiar am reușit să descopăr documente care arată că au existat inițiative feminine românești chiar și în America de Nord sau în America de Sud. Deci iată că putem vorbi și de o solidaritate feminină românească în timpul Marelui Război. Era firesc să fie așa, dacă ne gândim că în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, proiectul național român, realizarea României Mari, a reprezentat o idee care a reușit să adune în jurul ei întreaga societate românească. Din păcate astăzi, în societatea noastră, nu mai există un proiect care să ne adune pe toți în jurul lui și probabil aceasta reprezintă principala cauză care explică fracturile din societatea românească de astăzi.

Ce credeți că ar putea învăța femeia de acum de la femeia de atunci?

Nu știu, vă pot spune însă că niciodată nu învățăm din istorie, niciodată nu învățăm din trecut, deși unul dintre părinții acestei științe spunea cu multă generozitate: Historia magistra vitae. Adică istoria ne poate învăța ce avem de făcut, din studiul istoriei putem trage anumite învățăminte. Ei bine, eu sunt ceva mai pesimist. Nu, din trecut nu învățăm niciodată nimic. În mod ideatic, cred că ce ar putea învăța femeile de astăzi, dacă s-ar uita ce au făcut străbunicile lor în timpul Primului Război Mondial, ar fi în primul rând solidaritatea. Un al doilea element ar fi implicarea, pentru că, așa cum am spus, aceste femei iau ele însele decizia de a se implica. Nu au rămas doar spectatoare, nu au participat doar de pe margine la spectacolului intrării României în Marele Război. Au fost acolo. Au fost din prima linie a frontului până acasă, alături de cei rămași în timpul ocupației germane a părții de sud a țării, sau în Moldova, care reușise să rămână liberă. 

Dacă ar fi să alegeți doar trei femei dintre cele care apar în carte, pe cine ați aminti?

În primul rând aș aminti românca generică – aceea care nu are un nume răsunător, pe care să-l putem menționa, anonima care și-a făcut datoria de zi cu zi. De aceea în lucrarea mea am ținut foarte mult să introduc mai multe ilustrații. Și trebuie să mulțumesc editurii Polirom, pentru că a acceptat publicarea acestor imagini. Multe dintre imagini reflectă rolul unor femei anonime. În mod special am pus acele ilustrații ale unor femei anonime, pentru că mi s-a părut relevant pentru întreaga mea cercetare. Deci aceasta ar fi, să spunem așa, o eroină. În al doilea rând, orice am face, nu o putem neglija pe Regina Maria. Pentru că Regina Maria reușește, în Primul Război Mondial, mai mult poate decât înaintea momentului 1916 sau în perioada interbelică, un lucru extraordinar: pe de o parte, devine una dintre principalele organizatoare ale operei de asistență, atât pentru populația civilă, cât și pentru militarii români care luptau pe front sau care se aflau în prizonierat, iar în al doilea rând, joacă, depășindu-și cu mult statutul, un rol politic. Și despre acest aspect s-a vorbit foarte puțin până acum, însă Regina Maria a jucat între 1914 și 1919 un rol politic major, chiar dacă nu a deținut nicio funcție, chiar dacă era obligată cumva să se afle în umbră, totuși ea a fost un motor politic important și demersurile ei au ajutat foarte mult în atingerea acest obiectiv – România Mare. Să ne gândim că au fost națiuni în această Europă Centrală și de Sud-Est, unele vecine românilor, care nu au reușit să-și pună în aplicare, să-și atingă un astfel de obiectiv. În al treilea rând, cred că aș alege-o pe Alexandrina Cantacuzino, pentru că ea marchează atitudinea, să zicem, a elitei filogermane. Societatea românească, cel puțin la nivelul elitei, este fracturată. Există o parte a elitei care simpatizează foarte mult cu spațiul cultural și politic german, după cum există o altă parte care simpatizează extrem de mult cu ceea ce a însemnat Franța și importanța culturală, politică a Franței, în acel context și nu numai. Alexandrina Cantacuzino ne arată foarte clar că a fi filogerman nu a însemnat a fi trădător. Cu toate sentimentele ei filogermane, Alexandrina Cantacuzino a fost pe baricada rezistenței societății românești împotriva ocupației germane și nu a precupețit niciun efort pentru a iniția și ea, la rândul ei, spitale de campanie, societăți de întrajutorare a populației civile și a prizonierilor de război, cu alte cuvinte trebuie să subliniem faptul că filogermanismul unei părți a societății românești nu a însemnat trădare de patrie, nu a însemnat o îndepărtare față de atașamentul național, ci pur și simplu a însemnat căutarea unor mijloace diferite pentru realizarea proiectului național, mijloace diferite față de cele imaginate de elita filofranceză și filonantantistă.

CITAT: “A fi profesor de istorie pentru mine nu a însemnat o obligație, niciodată nu am venit la universitate ca la o slujbă, ca la un serviciu, am venit de fiecare dată cu multă plăcere.” Alin Ciupală, istoric  

Fotografii extrase din volumul „Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, de Alin Ciupală, editura Polirom, 2017

FEMINISM. ATUNCI ȘI ACUM

Apar în carte și multe referiri la mișcarea feministă. Dacă ar fi să faceți o comparație între ce însemna feminismul atunci și ce înseamnă azi, ce s-a schimbat?

Cred că astăzi feminismul românesc, reprezentat în primul rând de doamne și domnișoare cu o activitate remarcabilă, este mai cu seamă o mișcare academică. Astăzi, feminismul românesc este mai degrabă un curent științific, academic, în mediul academic regăsim importante grupuri, nu foarte numeroase, e adevărat, dar totuși relevante, atât la București, la Cluj, la Timișoara, la Iași… A existat un feminism românesc cu o mult mai mare implicare socială în perioada anilor 1990, la începutul anilor 2000. Însă încet multe dintre asociațiile feministe existente atunci au dispărut, probabil din cauza lipsei de resurse, și cred eu și din cauza lipsei unui ecou în rândurile populației feminine din România. Nu știu ce se va întâmpla în viitor. Este posibil să asistăm la o renaștere a feminismului social. E adevărat că anii ’90 au reprezentat, dacă ne gândim acum, o perioadă destul de romantică.

În ceea ce privește feminismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din perioada interbelică, cred că principalele lui caracteristici au fost legate în primul rând de o emancipare socială și culturală a femeii, și mai puțin politică. Feminismul politic este mult mai puternic în această epocă în Europa Occidentală sau în America de Nord, decât în Europa Centrală și de Sud-Est, inclusiv în România. În România cel puțin, eu consider, pe baza cercetărilor mele, că feminismul a urmărit mai degrabă obiective culturale și sociale, și mai puțin politice. Sigur că obiectivele politice nu au lipsit cu desăvârșire, însă nu s-au aflat pe primul loc.

De ce credeți că s-a întâmplat așa, eram mai patriarhali?

Da. Cred că principala cauză era legată de faptul că totuși societatea românească era una tradiționalistă, era o societate în care spiritul civic era mai puțin prezent. De altfel, dacă ne uităm la modul în care până la Primul Război Mondial se definește națiunea română, nu se definește prin valori civice, ci prin valori etnice, prin origine, iar Constituția de la 1866 este cel mai bun exemplu. Constituția, trebuie să spunem asta cu tărie, condiționa calitatea de cetățean de originea latină și de apartenența la religia ortodoxă. Toți cei care nu erau latini și ortodocși erau excluși din această categorie a cetățeniei care le asigura drepturi. Cred că într-adevăr caracterul mai tradiționalist al societății românești în comparație cu o societate de tip occidental a făcut ca mișcarea feministă românească să fie preponderent socială și culturală, și nu politică. Pe de altă parte, consider că acest lucru a reprezentat până la urmă un foarte mare câștig, pentru că denotă adecvarea femeilor implicate în această mișcare la realitățile societății românești. Aceste femei au dorit să schimbe o societate concretă, găsind mijloace concrete, și nu au luptat pentru un obiectiv care nu putea fi atins sau care ar fi putut fi atins foarte greu și foarte târziu. Eu cred că pragmatismul multora dintre femeile implicate în mișcarea feminină din societatea românească trebuie subliniat, iar apariția acestui aspect politic mai târziu, mai cu seamă în perioada interbelică, denotă înțelegerea realităților cu care aceste femei se confruntau.

PROTESTE. SPIRIT CIVIC. O NOUĂ ETAPĂ

Pentru că ați amintit de spiritul civic, cum considerați că stăm astăzi la acest capitol în România?

Pentru un istoric, este destul de greu să vorbească despre prezent din perspectiva specialistului, neavând distanța în timp necesară unei analize la rece. Evenimentele pe care le trăim din punct de vedere emoțional ne influențează judecata, fie că acceptăm, fie că nu acceptăm acest lucru. Totuși aș îndrăzni să spun câteva cuvinte, pentru că ceea ce se întâmplă astăzi în România este mult prea important pentru a trece ușor peste întrebarea dumneavoastră. Și eu cred că ce se întâmplă astăzi deschide în România o nouă etapă. Pentru că am putea spune, cu toată puterea, că astăzi spiritul civic s-a născut cu adevărat în România. Vedem reacția omului simplu. Evenimentele din ultimele săptămâni din România nu au fost generate de asociații, de partide politice sau de mass-media. Este reacția oamenilor. O să vedem mai târziu dacă această reacție a fost sau nu a fost provocată, manipulată, folosită. Deocamdată nu avem de unde să știm lucrurile acestea și nu putem vorbi decât despre ceea ce vedem. Și vedem o reacție cu totul și cu totul deosebită. Oameni care în fiecare seară, în fiecare zi, sunt acolo, în piețele publice din multe orașe din România. Vreau să vă spun că am avut surpriza, o surpriză plăcută, extraordinară, să constat acum aproximativ o săptămână, la Câmpina, orașul meu de baștină, un mic oraș de provincie, la urma urmei, o astfel de reacție, asemănătoare cu cea de la București sau din alte orașe. Sigur, nu erau mulți oameni acolo care protestau, care se manifestau, dar totuși erau. Ca să înțelegem mai bine lucrurile, în Decembrie 1989 la Câmpina nu s-a întâmplat nimic. A fost liniște. Ei bine, iată că astăzi la Câmpina nu mai este liniștea aceea din Decembrie 1989. De asemenea, este îmbucurător faptul că toată presa internațională vorbește pe larg și foarte frumos despre ceea ce se întâmplă în România, lucru care nu s-a mai întâmplat până acum, poate tot în Decembrie 89 să mai fi scris presa internațională atât de mult cum se scrie astăzi despre România. Cine și-ar fi imaginat în urmă cu un an, cu doi ani, că România va fi dată ca exemplu al luptei civice în toată lumea? Cred că nici românii, nici cei mai optimiști dintre români nu-și puteau imagina acest lucru până nu de mult. Și iată că astăzi situația s-a schimbat. Important este ca episodul acesta să nu rămână singular. Important este ca și anul viitor, dacă va fi nevoie, și peste o lună, și peste zece ani, românii să se manifeste la fel. Este momentul poate și pentru oamenii politici să lase deoparte aroganța cu care ne-au tratat în toți acești 25 de ani. Dincolo de orice, cred că ceea ce a declanșat această reacție de nemulțumire și de protest a oamenilor a fost teribila aroganță a politicienilor. Această nesimțire absolută cu care guvernații au tratat chestiuni până la urmă curente

Cum vedeți protestul ca fenomen? Dacă în trecut aveam revolte, revoluții, în democrație avem protestul… Îl putem încadra astfel?

Da. Există chiar o cultură a protestului civic în societățile așezate, mai cu seamă în societățile puternic industrializate, de tip occidental. Această cultură a protestului nu se experimentează dintr-odată, ci se învață – în școală, în familie, în diverse grupuri profesionale ș.a.m.d. Fiindcă veritabila cultură a protestului nu înseamnă distrugere, nu înseamnă violență, nu înseamnă vandalism. Iar ceea ce se întâmplă astăzi în România ne arată că încet-încet societatea românească, în mod natural, a învățat, a dobândit aceste „competențe” legate de ce înseamnă un protest veritabil, civic, civilizat. Și trebuie să remarcăm acest lucru, trebuie să-l subliniem: în toate orașele României în care au avut loc astfel de manifestări a lipsit violența. Ceea ce mi se pare foarte important. Pentru că această lipsă a violenței din partea protestatarilor anihilează violența guvernanților care, am văzut cu ochii noștri, nu au găsit mijloacele pentru a bloca, folosind instituțiile de forță ale statului, protestul oamenilor. Și acest lucru mi se pare remarcabil.

Ce credeți că o să rețină istoria din ce se întâmplă acum?

Dacă mulți dintre oamenii noștri politici ar fi acordat de-a lungul timpului o mult mai mare atenție școlii (să nu uităm că am avut un președinte care timp de zece ani ne spunea în repetate rânduri că nu este nevoie de școală, și o spunea la televizor la o oră de maximă audiență!), ei bine dacă mulți dintre oamenii politici ar fi trecut cu mai multă atenție prin școală ar fi înțeles că până la urmă istoria îl pune pe fiecare la locul pe care îl merită. Și eu cred că ceea ce se întâmplă astăzi în România nu va fi niciodată uitat. Este înregistrat, va rămâne înregistrat, se va scrie despre aceste lucruri, iar istoricii de peste 100 de ani vor avea la dispoziție foarte multe surse primare pentru a putea înțelege ei mai bine ce s-a întâmplat în România acestor ani.

ISTORIA NU SE REPETĂ

Spuneați mai devreme că nu învățăm din istorie. O altă sintagma-clișeu este „istoria se repetă”. Sunteți de acord sau nu?

Nu. Sunt categoric împotriva acestei opinii. Istoria, împotriva anumitor similitudini care ne-ar putea face să credem că faptele se repetă, în realitate istoria nu se repetă dintr-un motiv foarte simplu: epocile nu se repetă. Fiecare epocă aduce propriul utilaj conceptual, propriile instituții, propria viață cotidiană, proprii oameni. Omul zilelor noastre este foarte diferit, din toate punctele de vedere, de omul secolului al XIX-lea sau de omul Renașterii. Și aceasta, ca specialist, mă face să susțin ideea că, de fapt, în realitate, istoria nu se repetă.

Și atunci, mai în glumă, mai în serios, dacă nu învățăm din istorie și istoria nu se repetă, de ce să știm istorie?

De ce să știm istorie? (zâmbește) În primul rând pentru că istoria ne trezește curiozitatea și ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi. Istoria este, zic eu, o formă de cunoaștere importantă. Istoria ajută la dezvoltarea, astăzi, a spiritului civic. Cred că dacă, printr-un joc de imaginație, am înlătura istoria, am distruge toate cărțile de istorie, am desființa facultățile și institutele de istorie, am pierde foarte mult, am fi mult mai săraci. Și aceasta se vede dacă ne uităm la statistici. Dacă evaluăm cifrele legate de producția de carte istorică, în toată lumea civilizată, inclusiv în România, constatăm că această producție crește de la an la an, pentru că este cerută, este consumată. Cărțile de istorie se citesc. Evident, unele se citesc mai puțin dacă sunt scrise într-un stil greoi. Altele, dacă sunt scrise într-un stil atractiv, sunt căutate de cititorul obișnuit, care nu are neapărat cunoștințe academice de istorie. Astăzi, în România, dacă intrăm într-o librărie importantă o să vedem că cel puțin o treime dintre cărțile care se află pe rafturi sunt cărți de istorie.

CITAT: „Am putea spune, cu toată puterea, că astăzi spiritul civic s-a născut cu adevărat în România.” Alin Ciupală, istoric

DE LA CATEDRA DE ISTORIE

Cum îl vedeți pe studentul de azi, comparativ cu generația dumneavoastră? Ce s-a schimbat?

Cred că astăzi nu mai există un anumit profil al studentului la Istorie, așa cum probabil a existat înainte de 1990. Dar acest lucru, după părerea mea, este unul foarte bun. Pentru că dacă vorbim de existența anumitor profile vorbim din start de o anumită limitare. Cred că tinerii mei colegi de astăzi, studenți, masteranzi, doctoranzi, sunt mult mai deschiși și pentru că accesul pe care îl au în general la cunoaștere, la informare, este mult mai mare decât cel care exista în 1991, când am intrat eu la facultate. Iar ei folosesc această deschidere, folosesc aceste avantaje pe care le au la dispoziție. O diferență față de generația mea este și aceea că ei sunt mult mai omogeni din punct de vedere al vârstei. Azi un tânăr termină liceul la 18 ani și se înscrie la facultate fără probleme. Ceea ce nu se întâmpla în 1990. Dintre colegii mei de an, jumătate aveau vârste între 35 și 40 de ani. Și pot să spun că acest melanj ne-a folosit celor mai tineri. Acum foarte rar întâlnești studenți de o anumită vârstă, dincolo de 25-26 de ani. La masterat vin în continuare, cel puțin la masteratele pe care le avem noi la facultate, vin oameni de toate vârstele, mulți dintre cei mai în vârstă neputând, din diverse motive, să urmeze o disciplină care le oferea reale satisfacții, fiind obligați să aleagă o specializare care să le asigure un salariu, iar acum, după vârsta de 40 de ani, încearcă să recupereze. Acești studenți sunt silitori, atenți și de multe ori se lucrează mult mai bine cu un student de 40 de ani decât cu unul de 20 de ani. În concluzie, nu cred că putem vorbi astăzi de un anumit profil al studentului la Istorie. Cred că studentul care se înscrie la Facultatea de Istorie până la urmă nu e foarte diferit de cel care se înscrie la Matematică, la Politehnică, la Construcții sau la Limbi Străine.

Care este, în ziua de azi, marea provocare pentru un istoric? Ce e cel mai dificil pentru dumneavoastră?

Cel mai dificil cred că este găsirea unui mijloc de a pătrunde mai mult în sfera publică. De a găsi mijloacele ca rezultatele cercetărilor să fie cunoscute de cât mai multă lume. Este greu pentru un istoric să pătrundă în sfera publică. Și trebuie să spunem că responsabilitatea este cumva împărțită. Istoricul are partea lui de responsabilitate. Chiar dacă, de cele mai multe ori, eu și colegii mei nu recunoaștem asta. Avem tendința de a da vina pe sistem, pe insituții, pe nepăsarea publică. În realitate, în primul și în primul rând, ne este greu nouă, ca specialiști, să abandonăm anumite comodități, care vin din profilul meseriei noastre, și să intrăm cu mai mult curaj în spațiul public. Cred că prezența publică a istoricului este importantă. Istoricul trebuie să-și spună cuvântul cu mai multă tărie. Există foarte multe păreri preconcepute în societatea românească, pe care istoricul ar putea să le combată cu argumente științifice. Cu dovezi. Sigur că eu, fiind și profesor, pot să spun că ne confruntăm cu această mare problemă legată de subfinanțarea învățământului românesc. Adevărul este că, în ciuda declarațiilor din campaniile electorale, niciun partid politic din România, de după 1990, nu a transformat educația într-o prioritate veritabilă. De fiecare dată când cineva a clamat acest lucru, a rămas o simplă declarație. Și este de ajuns să ne uităm că, deși prin lege educației trebuie să i se aloce 6% din PIB, suma care vine de fapt este departe de acest procent. Și asta spune tot.

Ca să vedem și partea bună, care sunt principalele satisfacții pe care vi le aduce munca dumneavoastră?

Reîntâlnirea cu tinerii după ce aceștia își încheie studiile. Pentru că și lor le-am spus de nenumărate ori: în momentul în care un curs le este de folos după ce au terminat facultatea, atunci înseamnă că ai reușit ca profesor. Dacă activitățile tale didactice rămân doar între pereții sălii de curs, până la urmă mare lucru nu ai obținut. Și cred că măcar din acest punct de vedere mă pot bucura. O altă satisfacție este legată și de prezența mea și a colegilor de-ai mei, istorici, în străinătate. Cunosc destul de multe cazuri de istorici români, care sunt mult mai cunoscuți în străinătate decât în România. De fapt, nu cred că este o pierdere doar în acest domeniu profesional, ci că foarte mulți oameni de valoare, din diverse domenii, sunt mai cunoscuți în străinătate decât sunt în România, indiferent că vorbim de istorie, matematică, biologie, literatură etc.

Ce înseamnă, concret, această prezență în străinătate – conferințe, traduceri?

Da, de la conferințe și invitații de a preda la universități străine, până la participarea în diverse proiecte de cercetare. Mai cu seamă după intrarea României în Uniunea Europeană, accesul oamenilor de știință români în străinătate s-a deschis foarte mult. Și există în momentul de față cercetători români valoroși și cunoscuți, care lucrează în străinătăate, în diverse domenii, cercetători care au realizări, sunt respectați acolo unde se află, și asta ne arată că totuși școala românească încă mai produce valori.

În cazul dumneavoastră, ce a însemnat contactul acesta cu străinătatea? Ați luat vreodată în calcul să părăsiți România?

Am mai fost întrebat dacă a exista la un moment dat tentația de a rămâne în străinătate…

Sunt bani mai mulți pentru cercetare în străinătate, nu?

Să știți că cel puțin cercetarea istorică este codașa cercetării peste tot în lume. Fie că vorbim de Europa Occidentală, fie că vorbim de Statele Unite ale Americii, domeniul istoriografiei nu este privilegiat. Ba aș îndrăzni să spun că în ultimii ani, la nivelul Uniunii Europene, din cauza crizei economice, fondurile alocate cercetării istorice, și în general cercetării umaniste, s-au diminuat considerabil. Nu atât de mult ca în România, dar totuși este o scădere în țările occidentale din UE dramatică, ceea ce a creat o situație cu totul nouă pentru cercetătorii istorici sau din alte domenii umaniste de acolo, care erau obișnuiți cu mult mai mult respect, inclusiv din punct de vedere financiar din partea guvernelor respective. Până la urmă, a rămâne sau a te întoarce este o alegere strict personală, care nu e condiționată de alte chestiuni, e pur și simplu opțiunea ta. Ai curajul sau nu ai curajul să rămâi în străinătate. Eu am mai spus-o, și vă mulțumesc că îmi oferiți ocazia să o repet, nu am rămas, pentru că avem la Câmpina o frumoasă grădină plină cu bolovani modelați de natură în tot felul de forme și nu aș fi putut să iau cu mine, nicicum, acei bolovani. Nu mi-am pus problema, trebuie să recunosc că nici nu am avut foarte multe burse de lungă durată în Occident, principalele mele șederi sunt legate de Franța.

Aveți și studenți care aleg să plece cu burse și să nu se mai întoarcă?

În general, i-am încurajat întotdeauna pe studenții mei să plece să studieze într-o universitate din străinătate, fie că e vorba de una din UE sau din SUA. Pentru ei contează, fiind la început de drum, foarte mult un stagiu de pregătire într-o universitate străină. 

Și sunt tot mai mulți care pleacă?

Sunt și nu sunt, pentru că din păcate în România există în continuare condiționările economice. Și mulți care și-ar dori poate să plece să studieze în străinătate nu o pot face, pentru că nu au mijloacele financiare necesare. Din păcate, sistemul de burse Erasmus este mai puțin susținut și din fonduri românești și mai mult din fondurile alocate de UE. Și asta ne arată din nou, așa cum spuneam și mai devreme, că în România educația nu este o prioritate. Rămâne de văzut ce se va întâmpla în continuare.

Vă propun să încheiem cu un exercițiu de imaginație. Cum vedeți viitorul României, cunoscând trecutul?

În general, sunt destul de optimist, pentru că România a reușit totuși cu toate rămânerile în urmă, cu toate obstacolele, legate de noi, de firea noastră în primul rând, să intre în UE și în NATO, a reușit să depășească acest stadiu al letargiei populare care permitea ca, în anii 1990, Ion Iliescu să câștige alegerile cu un procent nemaivăzut. Iată că lucrurile se schimbă, se schimbă în bine, dar poate că schimbările acestea în bine sunt mult prea lente, poate că aceasta ar fi principala problemă a României de astăzi. Însă, în măsura în care românii obișnuiți vor reuși să limiteze corupția oamenilor politici, viitorul nu poate suna decât bine.

CITAT: „Felul în care femeile au acționat în timpul Primului Război Mondial în România ar trebui să ne dea de gândit în ceea ce privește misiunea pe care femeile și-au asumat-o în societatea românească și după acest război…” Alin Ciupală, istoric