Pavel Brăila s-a născut în 1971, la Chișinău. După ce a vrut să se facă bucătar și după ce a studiat Politehnica, avea să devină cel mai cunoscut artist contemporan din Republica Moldova. Încă de la jumătatea anilor ’90, începea să fie o prezență constantă în expoziții și festivaluri internaționale, cu lucrările sale video, filme, fotografii și performance-uri. Primul mare succes avea să-l obțină în 2002, când filmul său „Shoes for Europe” era selectat în cadrul prestigiosului eveniment „documenta11”. Urmau expoziții personale la Neue Nationalgalerie (Berlin, 2007), Yvon Lambert (Paris, 2008) sau Galerie Jan Dhaese (Gent, 2009). În 2014, Pavel Brăila era prezent în programul bienalei Manifesta 10 (2014), cu o serie de performance-uri desfășurate în spații publice din Sankt Petersburg. Un an mai târziu, realiza conceptul artistic al primului Pavilion al Moldovei la Expoziția Universală (Milano, 2015).

Pe 13 ianuarie 2017, la București, pe strada Plantelor, în clădirea de la numărul 50, era petrecere mare. Se sărbătorea Anul Nou pe rit vechi, Pavel deschizându-și astfel expoziția „New Year’s Dissections”, găzduită de galeria Eastwards Prospectus până pe 22 aprilie. Sunt expuse aici în premieră seria Stolen Billion, inspirată de „jaful secolului” – furtul a un miliard de dolari din sistemul bancar al Moldovei, precum și lucrările video Foaia de control, în centrul căreia se află o mașină de scris ale cărei litere chirilice sunt înlocuite de cele latine, așa cum se întâmpla în Moldova anilor ’90, și Narrated History, o serie de interviuri de rememorare a trecutului de către membrii familiei artistului.

În aceste zile, în clădirea de pe strada Plantelor cobori într-o pivniță întunecoasă unde, printre borcane de murături și de conserve, pregătite la Chișinău de mama lui Pavel, pe care sunt lipite etichete în cuvinte românești scrise de mână, cu litere chirilice, rulează video-uri care conturează sub ochii tăi o lume, precum acela în care o minge udă lovește un panou metalic, ca într-un joc al tuturor copilăriilor comuniste.

La etaj, în fiecare încăpere, sunt fotografii cu televizoare, făcute în urmă cu 12 ani și serigrafii (procedeu de imprimare cu ajutorul unui ecran de mătase –n.r.) noi, care te duc cu gândul la acel faimos jal al secolului. Iar serigrafiile stau în fața televizoarelor – ca și cum oamenii ar privi la televizor toată povestea. Dar să-l lăsăm să o spună, și în aceste rânduri, tot pe Pavel Brăila, ocazie cu care să aflăm mai multe despre cine este artistul care a dus Moldova peste tot în lume, așezând-o pe harta artei contemporane. 

de Miluță Flueraș

Pavel Brăila la București 

Viitorul României: Ce vedem, de fapt, aici?

Pavel Brăila: Am adus la parterul galeriei o istorie din ziua de azi, contemporană, și la subsol ceva din istoria Moldovei, dar care continuă până în ziua de azi. Pe această pânză a serigrafiilor, tu vezi teancuri de bancnote. Inițial am vrut să tipăresc fiecare bancnotă, dar am înțeles că îți trebuie prea mult spațiu și atunci am întrebat care e liniuța cea mai mică pentru o astfel de serigrafie. Și de acolo s-a pornit. Procesul de serigrafie e cunoscut încă dinainte de Warhol. Din ce cauză am început să fac serigrafie? Având icoana aceasta – ca Warhol cu dolarii – nu poți să o ignori. 

Și fotografiile? Înțeleg că prin 2004 erai producătorul unei emisiuni TV difuzată de postul național Moldova 1, o emisiune de artă contemporană, „Alte Arte”, difuzată sâmbătă seara, în prime time și că de aici ar fi pornit…

Da, după acest proiect ne-am dus în teritoriu, în casele celor care se uitau la Moldova 1. Am fost în foarte multe case. 

Cum vă primeau oamenii?

Foarte bine. La un moment dat, am înțeles că poate să fie un proiect din asta, când îți e foame sau n-ai ce face, pleci prin sate și începi să fotografiezi televizoare. (râde) Nu, fără glumă, erau foarte mirați, mă întrebau: dar de ce numai televizorul? Și le-am spus că data viitoare fotografiem beciul. Beciul, de ce? Pentru că, practic, asta e a doua casă. Fiecare ne punea la masă. 

Înțelegeau ce faceți?

Le explicam, încercam să fiu cât mai simplu, să le spui despre arta contemporană unor domni și doamne în vârstă… Unii erau tineri și se uitau la emisiune.

(Trecem printre fotografii)

Ăsta e un portret fără personaje, dar ți-e clar cine sunt oamenii. Aici e în Chișcăreni. Eu țin minte fiecare loc. Fotografiile au fost făcute în trei sate. În nicio fotografie nu există personaj uman – sunt niște portrete fără personaje. Aici e ruptura și dialogul în același timp: miliardul furat de la popor care privește la televizor știrile despre cum s-a furat miliardul. Și asta continuă până în ziua de azi. Asta nu-i glumă, e ironia vieții. 

Pavel Brăila, TV Series – Record, 2005, fotografie

Te-ai gândit cum ar fi dacă ai face asta și în niște sate din România?

Cred că ar fi la fel, pentru că noi avem o istorie diferită, dar suntem la fel, nimic nu s-a schimbat. Eu sunt sigur că și-n Rusia, în tot spațiul socialist dacă ai merge, ar fi aceeași abordare. La noi, satul a rămas tot la sapă de lemn și coada vacii. În spațiul capitalist, acolo e altă poveste.

(Fotografiile reprezintă mai ales interioarele unor case de țară, cu televizorul alb-negru așezat la loc de cinste. Îi arăt o fotografie urbană:) 

Fotografia asta e dintr-un oraș?

Da. Și prima. 

Și orașul e Chișinău?

Da. În Republica Moldova nu poate să fie decât un oraș (râde!!!) În fotografia asta se vede clar că e un mediu intelectual, uite, echipament de cinema, cărți, discuri – viniluri. E casa unui prieten de-ai meu: meloman, cinefil, orice. Nici nu observi televizorul ăsta de tot ce e aici: amplificatoare, mașină de scris… 

Pavel Brăila, TV Series – Grundig, fotografie

(O altă imagine:) Uite, ceasul ăsta rusesc (dacă vă amintiți ceasul mare, auriu, cu brățară lată, agățat pe perete cândva, în atâtea și atâtea case…)

Toți aveau. Omul sărac vrea să aibă un boț de aur în casă, înțelegi? Ăsta e idealul.

(Ne întoarcem la serigrafii, pânzele sunt tot mai mici:)

Se vede clar cum, pe măsură ce cresc bancnotele, se micșorează formatul (sunt șase serigrafii, reprezentând bancnote de la 1 leu până la 100 de lei). La bancnota cea mai mare – de 100 de lei, formatul e cel mai mic. Am păstrat dimensiunile teancurilor, doar că fiind bancnote mai mari, teancurile sunt mai mici. Să furi un miliard e mai simplu când bancnotele sunt mai mari. 

De ce te-ai te oprit la subiectul ăsta?

E unul dintre cele mai mari jafuri care s-au petrecut, și cu câtă obrăznicie s-au purtat! De fapt, expoziția începe de aici (ieșim în hol). Când intri, îți nimerește în ochi acest călăreț. Și ăsta e Grigore Kotovski. Când eram în școală, ne spuneau că este eroul războiului civil, care a eliberat Moldova de sub jugul boierilor. Dar pe urmă, când Uniunea Sovietică a dispărut, noi am aflat că pur și simplu era un bandit și un hoț, care spărgea și bănci. Și ironia istoriei e că mai înainte erau hoți și pe urmă și-au tras uniforme militare și de război și insigne și au devenit eroi, au fost transformați de sistem din bandiți în eroi, iar astăzi avem aceiași hoți, dar care și-au tras sacouri și stau în Parlament. Sunt aceiași hoți, numai că ei sunt eroii contemporani și sunt de neatins. Și asta se întâmplă nu numai în Moldova, ci și în România și oriunde. 

Istoria ca o conservă ascunsă într-un beci 

(Coborâm la subsol. Suntem într-un beci:)

de Miluță Flueraș

Mai întâi vezi mașina de scris…

Pentru mașinile de scris, când s-a renunțat la literele rusești în Republica Moldova, tastatura a fost schimbată manual. 

Nu au înlocuit mașinile?

Nu. Toți am crezut că le-au înlocuit, dar am aflat că literele au fost doar schimbate. 

Și ai adus conservele mamei tale, așa cum ai făcut și la Berlin și în atâtea locuri…

Am adus conserve. Din ce cauză le-am adus? Toată istoria asta despre limbă e ca o conservă ascunsă undeva într-un beci dintr-un sat, într-un colț, sunt puțini care vor s-o atingă. 

Mama ta ce spune că îi iei murăturile de acasă?

Deja e deprinsă cu lucrările mele. La început s-a mirat. Mama, când trebuia să gătească… Asta a fost cel mai trist. Prima dată a chemat vreo 50 de persoane să o ajute. Atunci când a trimis mâncarea în Germania, la Berlin. Am mai expus așa în Portugalia, la Paris, la Sankt Petersburg… Dar cel mai mult a gătit pentru expoziții din Berlin, Hanovra, Frankfurt… Totul era adus de la Chișinău. Și asta (îmi arată un video) e biografia mea, e o lucrare din ’99. 

E cea mai veche de aici?

Da. E legată de biografia mea, căci eu îmi scriu așa biografia. Eram în Olanda atunci și nu știam dacă să continui sau nu. 

Era prima ta plecare în Olanda…

Da, am stat trei ani acolo. Și am continuat. Am început să călătoresc între țări. 

Cum a fost atunci trecerea de la Chișinău la Olanda?

Am mers acolo, eram plin de entuziasm; abia pe urmă, cu timpul, tu înțelegi… Dar când am plecat eu nu cunoșteam practic nimic despre industria artei, nu știam că lucrările pot fi vândute, făceam lucrări de dragul artei. Doar cât să particip în expoziții. Și pe urmă am descoperit că lucrurile sunt mult mai serioase. 

Studiile tale pe atunci erau în cu totul alt domeniu…

Erau pe cu totul altceva. Noi nici nu avem în Moldova, cu atât mai mult în ’99, nu aveam partea asta de galerii comerciale, achiziții de stat, achiziții în muzee. 

Dar facultate de artă era la Chișinău?

Sigur. Dar eu am făcut Politehnica. 

Te-ai gândit să faci o facultate serioasă, să ai un viitor?

De asta am și ales Olanda, când am aplicat pentru prima bursă, pentru că era unicul loc unde te primeau fără studii de artă. Doar în baza lucrărilor. Nu, nu mă gândisem să fac studii de artă, eu am vrut să fiu bucătar. Și când am intrat la Politehnică, era acolo o facultate de Tehnologia Alimentației Publice, era un concurs foarte mare, eu am intrat la Mașini și Aparate Industriale, aici era concursul mai mic, cu gând că peste un an mă mut dincolo. Dar până la urmă am rămas. Și m-am trezit că sunt inginer. În tehnologia producerii mașinilor. 

Ceva complicat…

Când am intrat la facultate, prima lecție a fost geometria descriptivă, pe urmă teoria mecanicii, și asta a fost, da, foarte surprinzător. Eu am vrut să fac mâncare, în gastronomie, dar am intrat în fierărie (râde).

Dar făceai mâncare de plăcere? Când te-ai apucat de artă? Când ai înlocuit o pasiune cu alta?

Da, făceam. Iar în ’96, trecusem la artă. Vezi lucrarea asta? Se numește „New Year’s Dissections”. În Chișinău, în noaptea de Revelion, pentru că între Chișinău și Moscova era o diferență de două ore, acum e de o oră, mulți sărbătoresc Anul Nou după ora Moscovei, și apoi după ora Chișinăului. Lucrarea e din 2011. Și iată și mașina de scris! Astea sunt literele rusești pe care un om le schimbă cu cele latine. Eu îl cunoșteam pe om, ne-am întâlnit și mi-a povestit ce și cum, pentru că nu știam, dar el făcuse asta. E tatăl prietenului cu care lucram. (Trecem mai departe) Iar asta se numește „Kick Off”. E o lucrare din 2010. 

Pavel Brăila, Kick-Off

E un panou ca din spatele blocului…

Da, când te joci cu amintirile vechi, cu istoria, tu lovești mingea, ea se întoarce înapoi. Cum noi toți în copilărie jucam. Dar aici e ud, e un fel de wall painting. 

Dar chiar e ca o întoarcere în timp, în copilărie, cu jocul ăsta, cu televizoarele vechi, cu borcanele din beci, cu mașina de scris…

Am și un film, și un performance cu mașina de scris. Filmul se numește „Istoria mașinii de scris”. În 2011 sau 2013, deja nu mai țin minte, cred că 2013, am fost invitat la Muzeul Tehnicii din Viena și am descoperit acolo o colecție enormă, atât de frumoasă, de mașini de scris. M-a captivat. (Se întoarce la „Kick Off”:) Aici trebuie să vezi sfârșitul! E vară și se usucă repede. Era după o ploaie. 

Te gândești dinainte la lucrurile astea, că e vară, că plouă?

Da, am vrut dinainte să fie așa. Te gândești, eu fără asta nu pot. Am vrut să fie un tablou. Când ai conceptul, deja îl pregătești. Cât am căutat eu poarta asta, Doamne, că nu prea mai găsești. Asta e pe teritoriul unei organizații de stat și în astfel de locuri nimic nu s-a schimbat, timpul a rămas înghețat. Aici lucra socrul meu. Și aici (mai mulți oameni stau la o masă îmbelșugată, un bărbat povestește), e istoria lui taică-miu, aici este sora lui taică-miu, dincoace este sora cea mai mică, și toți își povestesc amintirile din copilărie, din tinerețe, cum au învățat ei. Taică-miu, când a început să învețe, a prins grafia latină, pe urmă s-a schimbat în chirilică, pe urmă în genere s-a schimbat. El a făcut Facultatea de Medicină. Și când a intrat la facultate, era predare în limba română, chiar dacă scrierea era chirilică. Și pe urmă s-a schimbat și au început să învețe în limba rusă. Era foarte greu, mai ales terminologia era grea. Dar sora cea mai mică, Valentina, când a intrat la facultate, că ei toți sunt medici, ea învăța în limba rusă și în ’89, când era în anul V, s-a schimbat în română. Și deși ei învățau limba, și latina o învățau, tot a fost un șoc de schimbare. Și aici am adunat schimbările astea, pe parcursul unui vieți. 

Nu te-a tentat să te duci și tu la Medicină?

Nu. Acum, poate, aș fi mers. Dar atunci – nu. Mie bucătătia îmi plăcea. Și eram un ștrengar. Adică nici nu m-am gândit. Și taică-miu mi-a tot spus: dacă te duci la Medicină, e responsabilitate foarte mare, dar e plătită foarte puțin. Și nici nu m-am gândit. 

Sunt receptivi ai tăi când vine vorba să apară în lucrările tale?

Maică-mea – da. Taică-meu – mai greu. Acum, după 20 de ani de artă-n casă… 

Au mers să-ți vadă expozițiile?

La unele au fost. Și aici vreau să-i aduc.

Pavel Brăila, Hero

Primele fotografii de Pavel Brăila 

Când te gândești acum la anii aceia de început, cum îți par?

Când mă gândesc acum că am vrut să fiu bucătar, totuși, bucătăria, să fii un chef, e tot o artă. Și am fost inspirat de unchiul meu care lucra pe tren, în vagonul restaurant, pe ruta Chișinău-Moscova. Am petrecut o vară mergând cu el pe fiecare tură de-a lui și atunci am văzut cum e. El era și este un bucătar foarte bun și un om deschis, iar eu vedeam cum în jurul acestei bucătării și acestui restaurant se adună lumea și era o atmosferă foarte agreabilă și frumoasă. Când am înțeles că de fapt nu pot să intru la facultate, am dat la Mecanică, așa cum ți-am povestit, și deja intrând în jocul facultății te gândești cum să dai examene, cum să reușești într-o bună zi să termini acest paragraf și să treci la altul. Am înțeles repede că nu o să lucrez inginer. Și începuse schimbarea. Mai întâi a venit Perestroika… Când am intrat eu la facultate era deja ’89, Perestroika deja mergea; eram pasionat la vremea aceea și de muzică, și de film, în anul III de facultate am început să fac  fotografie… Nu voiam să lucrez ca inginer și am înțeles că poți să faci un ban cu fotografia; după un an de zile de fotografie, devenisem mult mai pasionat și voiam să cresc, revistele erau în limba engleză, eu engleza nu o cunoșteam, și m-am dus la școala americană deschisă de Fundația Soros. Când am absolvit-o, am făcut poze cu grupa, și pozele au nimerit la directorul fundației, apoi am făcut o serie de fotografii cu toți angajații fundației… Între timp, m-am hotărât să fac o a doua facultate, pentru că voiam să învăț mai bine engleza, putea să devină chiar o altă profesie, să devii un referent, un traducător profesionist… Și m-am înscris la Universitatea de Stat și am obținut diplomă de translator. Între timp, s-a deschis la Chișinău Centrul de Artă Contemporană, și acele fotografii cu lucrătorii fundației le-a văzut Octavian Esanu, i-au plăcut și a dat de mine. Voia să mă invite să vin ca fotograf la prima tabără de creație a centrului. „Și dacă o să-ți vină ceva în cap poate o să faci și tu o lucrare.” Ceea ce s-a și întâmplat, pentru că la sfârșitul acestei tabere, am făcut primul meu performance. În tabără erau invitați și lectori care citeau tot felul de prezentări despre arta contemporană, și unul dintre ei m-a invitat în prima expoziție internațională de fotografie, la care am participat, la Amsterdam. 

Erai foarte la început. Cum îți suna: Amsterdam?

Evident, ești pe altă planetă. Am plecat pentru o săptămână și am stat o lună. Călătoria aia a fost ceva… Am văzut galerii… Și sunt atâtea chestii care se pot face, tu ești liber să faci orice, asta era subconștient, spiritul de libertate… Și un challenge din ăsta că poți să exprimi anumite chestii pe care nu le poți scrie, nu le poți… Eu nu pictam, nici până acum nu pictez, dar totuși voiam să exprim ceva. Și am înțeles că arta contemporană îți permite asta, nu trebuie să pictezi ca să fii artist. Cel mai mult mi-a plăcut performance-ul. Primele mele lucrări erau performance. Și era gașca asta de la Centrul de Artă Contemporană, viața Centrului de atunci era foarte activă… 

Te hotărâseși deja că asta vrei să faci mai departe?

Nu. Niciodată nu m-am hotărât. Zic mereu că nu eu am ales arta, ci arta m-a ales pe mine. 

După Amsterdam, când te-ai întors…

După Amsterdam, încă mai eram la facultate, dar pe urmă m-am angajat ca traducător, după care am devenit expert relații externe în Asociația Națională a Transportatorilor Auto… 

Practic legai cumva ambele facultăți…

Da. Și acolo am lucrat trei ani de zile. Dar în paralel participam la viața Centrului de Artă – cu expoziții, tot felul de evenimente, am început acolo să fac primele filme… Însă cu timpul mi-am dat seama că jobul de la asociație nu era ceea ce doream să fac toată viața și am hotărât să aplic la o școală din străinătate. Și astea toate sunt unite. Octavian Esanu, primul director al Centrului de Artă  Contemporană, deja era în Olanda. Și el a zis: aplică, că e bine. Cum ziceam mai devreme, era singurul loc unde nu-ți cereau studii de artă. Era doar o limită de lucrări: trebuia să ai cel puțin 12 lucrări și eu aveam fix 12 lucrări (râde). Și le-am trimis, am fost acceptat, a fost o întreagă euforie. Maică-mea nu a crezut până în ultimul moment; totuși, serviciul pe care îl aveam era unul foarte bun, bine plătit, avantajos – ne hrăneau bine la cantina companiei, aveam mașină de serviciu, umblam pe la ambasade… 

Și ai renunțat la tot și ai plecat…

Da, când ai o posibilitate ca asta… Anii aceia, înțelegi? Când m-am născut eu, era Uniunea Sovietică și să pleci undeva după graniță era un vis, dacă nimereai o astfel de șansă putea să fie șansa vieții – mai mult nu se știa. Și când am câștigat bursa aceasta și a venit scrisoarea, chiar și părinții au fost mirați, pentru că, nu mai țin minte, era o sumă mare – 37.000 de guldeni parcă. 

Ai fost genul acela de copil care își dorise mereu să plece de la Chișinău?

Voiam să plec, dar să vizitez, să văd. Să plec de tot din Chișinău – nu. Chișinăul mie îmi place. Dar pur și simplu, când ți se oferă o șansă în Olanda… Văzusem Amsterdamul… Și când a venit ocazia să plec în Maastricht – care e un oraș frumos… Pe invitație scria Academia Jan van Eyck. Tu când te gândeai la academie, credeai că sunt ore, și când am intrat am văzut că e un working place. Singur îți faci programul. În primul an eram – unde am nimerit? Când vezi că întâlnești artiști profesioniști care toată viața lor și-o consacră unui lucru – artei, și nu fac nimic altceva… Pe când tu erai deprins că faci orice altceva ca să trăiești și în paralel să mai faci și artă. Dar aici, când vezi concentrare maximă doar pe o chestie, mi se părea atât de frumos… Și am început să mă formez singur. Dar era greu. Nu știam de unde să încep. Și pe urmă, nostalgia și faptul că tu înțelegi că noi suntem altfel. Ești în Europa de Vest, dar tu ești din Europa de Est. Și ăsta a fost motivul pentru care am făcut următoarea lucrare – „Shoes for Europe”, dar asta după ce am fost invitat la documenta11. Fiind în Jan van Eyck, unul dintre profesorii invitați era unul dintre curatorii documenta 11. Pe scurt, peste doi ani, am fost invitat la documenta11. Și de acolo… 

Pavel Brăila – Recalling Events

Îți venea să crezi ce repede se mișcau lucrurile?

Mie nici până acum nu-mi vine să cred. Înțelegi? Sigur, că mai ales din Europa de Est, într-un timp de cinci ani de zile, să ajungi la documenta11 era incredibil. 

Și apoi te-ai mutat la Berlin?

Nu. După Jan van Eyck, am făcut un proiect – Academia Subacvatică, proiect legat de topirea ghețarilor. Olanda e dintre Țările de Jos și era o temă de interes. Când vine primejdia, arta e ultima la care te gândești. Și eu am pus problema – haideți să ne gândim din start la artă, că atunci când o să fie mai greu noi deja să fim pregătiți. Era un proiect foarte ramificat, cu desene, și picturi, am făcut și reședința subacvatică, unde să aplici și să faci proiecte. 

Viața după documenta11. Între Chișinău și Berlin 

Ce a urmat după documenta11?

Am studiat la Le Fresnoy, în Franța. După asta m-am întors acasă pentru un an. Am avut o expoziție în Statele Unite, la Cambridge, am avut o rezidență în Viena. Am călătorit mult. De fapt, până în 2007, umblam mai mult. Din 2007, am început să fiu mai mult acasă și mi-am creat două baze – una la Berlin și una la Chișinău. Totuși, cel mai mult în perioada în care nu am fost în Moldova, am simțit dorul ăsta de casă, de Chișinău și de prieteni. 

Cum e Chișinăul tău?

Deja nu mai e deloc acel Chișinău care a fost. Din cauza asta am făcut și lucrarea „Chisinau – City Difficult to Pronounce”.  Eu văd că nimic nu va mai fi cum a fost. Și dispare partea cea mai frumoasă. Spațiile verzi. Ceea ce deosebea Chișinăul de multe alte orașe e că era un oraș care avea foarte multe spații libere. Erau spații largi, monumentele erau înconjurate de verdeață, erau multe cinematografe, parcuri. Acum parcurile dispar, apar clădirile astea urâte. Iar clădirile care mie mi se par furmoase numai pentru că au fost unice dispar… Stadionul Republican a fost demolat și în locul lui o să apară alte blocuri noi… 

Pare mai rău decât la București.

Eu cred că e mai rău. Și cartierele mici tot dispar, erau cartiere cu case doar de un etaj, care acum se tot demolează și apar blocuri urâte. 

În ce cartier ai crescut?

În centru. Chiar în inima orașului.

Acum stai tot acolo?

Părinții stau și acum în centru, eu stau la marginea orașului. Niciodată nu m-am gândit la asta, dar stând la marginea orașului am văzut Chișinăul din alt punct de vedere. Când m-am căsătorit, m-am mutat din centru. Dar și acum vreau să mă întorc. Când stai în centru, tu nu pleci nicăieri. Eu stau în sectorul Ciocana acum. Până să mă mut acolo puteam să număr pe degete de câte ori am fost la Ciocana (râde).

Și Berlinul tău cum e? Ai două reședințe cum nu se poate mai diferite…

Exact. La Chișinău îmi lipsesc mediul artistic, discursul contemporan. La Berlin îmi lipsește mediul de unde vin. Majoritatea lucrărilor sunt legate totuși de mediul din care vin eu, pe care îl cunosc, pot să îl descifrez mai bine și să îl povestesc mai bine. Berlinul – da, sunt și acolo probleme, dar ele nu se compară cu situația de unde vin eu.

Și Berlinul tău de artist? E acolo concurența aia nebună…

Așa este. Am intrat în zona asta artistică prin intrarea centrală. În 2007, am fost în rezidența DAAD Berliner Künstlerprogramm, care îți oferă un apartament frumos, bani… Apartamentul pe care mi l-au dat avea 140 de metri, mă dădeam cu bicicleta. Toți artiștii când ajung acolo sunt fascinați. În genere, Berlinul te fascinează prin scara sa largă. E un oraș foarte întins. Acolo chiar e mult spațiu. Nu se compară cu Parisul, Parisul e mic în comparație cu Berlinul. Și am avut privilegiul de a fi invitat la DAAD, iar majoritatea artiștilor care vin la DAAD rămân berlinezi. Atunci totul era mult mai ieftin decât acum. Acum e trendul ăsta, Berlinul a devenit atât de popular, încât e tot mai scump. Am cunoscut scena artistică de acolo, scena m-a cunoscut pe mine, am avut expoziția aceasta la Neue Nationalgalerie, în 2007. Probabilitatea să expui acolo cred că e și mai mică decât să participi la Documenta. Dar cum s-a întâmplat s-a întâmplat.

De-ale noastre. Arta în România și Moldova 

Cum vezi publicul de artă din România?

Generația tânără e foarte bună. Publicul se educă. Totuși, România e mai aproape de Europa. Sigur că și aici sunt probleme. Cum ziceam, ca și-n Moldova, dar la altă scară. Dar voi aveți galerii, aveți mai multe centre, este centrul Tranzit, care are un program fantastic, Muzeul Național de Artă Contemporană, e altceva. Se întâmplă ceva la București, se întâmplă la Iași, la Timișoara, Brașov, Sibiu. Țara e mare și lucrurile sunt mai mari.

Cum vezi relațiile, apropierea dintre România și Moldova acum, în 2017?

Dacă e să te iei după numărul de pașapoarte, eu cred că Moldova deja e România. Dar jocurile astea politice sigur că sunt murdare. Și însăși situația asta care ne dezbină, cu limba română și limba moldovenească, felul acesta în care se aprinde focul atunci când vor ei să pună la cap un alt jaf al miliardului… Situația economică cred că e, însă, cea mai dramatică. Dar asta deja e altă temă…

Pavel Brăila – Stolen Billion (serigrafie)

Ce urmează pentru tine acum, când pleci de aici?

Un alt proiect. Vreau să fac un alt proiect în Moldova, gândit exact așa cum am făcut „Chisinau – City Difficult to Pronounce”. Pe același tipar, vreau să documentez toată Moldova. Bucățile astea de fier enorme, care au rămas pur și simplu ca niște epave. Arhitectura veche ciopârțită. Stațiile de autobuz, câte au mai rămas, care săracele încă își mai țin forma, dar sunt foarte distruse. Am înțeles că dispar repede și măcar să prind ce mai poate fi prins. E un proiect pe care vreau să-l realizez în următorii doi ani.

CITAT: „Noi avem o istorie diferită, dar suntem la fel, nimic nu s-a schimbat. Eu sunt sigur că și-n Rusia, în tot spațiul socialist dacă ai merge, ar fi aceeași abordare. La noi, satul a rămas tot la sapă de lemn și coada vacii.” Pavel Brăila, artist

Fotografii oferite prin amabilitatea artistului Pavel Brăila și galeria Eastwards Prospectus