Andrei Breahnă și Raluca Șoaita s-au cunoscut la Paris, pe vremea când el lucra în capitala Franței într-o multinațională de succes, iar ea făcea un master de arhitectură la Paris Belleville. Pasionați de artă, aveau să lase în urmă Parisul și să se întoarcă la București, unde în 2014 au deschis galeria de artă contemporană Eastwards Prospectus, pe strada Plantelor, la numărul 50. Printre artiștii expuși aici se regăsesc nume internaționale recunoscute, precum Tania Mouraud, Damir Očko sau Pavel Brăila, dar și diverși artiști români. Ce i-a făcut, totuși, să se întoarcă?

Și cum au reușit, într-un timp atât de scurt, să construiască la București o afacere de artă care atrage și se dovedește, de la an la an, tot mai viabilă? În rândurile care urmează, veți călători alături de ei la Paris, în Costa Rica, la Cairo chiar, și înapoi într-o Românie a șanselor încă neexplorate.

Mai întâi, în Franța

Cum începe povestea voastră?

Andrei Breahnă: Noi ne-am întâlnit la Paris, acum șapte-opt ani, într-un moment în care amândoi aveam disponibilitatea de a face ceva nou. Eu mă gândeam la o schimbare profesională, lucram de peste cinci ani într-o companie multinațională, în tehnologie.

Erai de mult la Paris?

A.: Prima dată am plecat din țară în 2005 și am avut o mică pauză, revenind în România câteva luni, în anul IV de facultate, când mi-am dat licența. Apoi am fost angajat în Franța, la HP. Am făcut mai întâi un stagiu, după care m-au angajat. Și după cinci ani în Franța, pentru mine, cunoscând destul de bine țara, am sesizat un context social foarte complicat, pe care și Raluca îl sesiza, mai ales pentru expați cum eram noi. Sau mai ales pentru oameni veniți din România. E foarte dificil când emigrezi ca primă generație să ajungi la un statut avantajos. Și în istorie dacă ne uităm, prima generație de oameni care emigrează sunt cei care pun un steag în teritoriu și nu reușesc neapărat să facă ceva. Pentru mine se traducea în ideea, de a avea un job (OK, îl aveam!) de a avea o casă, un stil de viață bun, dar mi-am dat seama că nu e suficient. Nu-mi doream numai asta. Era totuși bine, avansasem destul în carieră, nu aveam un job în care făceam Excel-uri toată ziua, interacționam cu oameni, dar înțelegeam că viața nu este despre a fi în vacanță și despre a spera să se întâmple nu știu ce o dată sau de două ori pe an, nu este despre a trăi în acest ritm impus. Și am avut un soi de criză existențială, aș putea spune, fără a exagera deloc, la 27-28 de ani. Nu mai puteam să continui așa. Trebuia să-mi găsesc un alt obiectiv, un alt parcurs, și să mă apropii mult mai mult de ceea ce-mi plăcea. A fost momentul în care noi ne-am întâlnit. Raluca era la master…

Raluca Şoaita: Eu eram în Franța pentru master. Și eu trecusem printr-o experiență. Începusem să lucrez în România încă din timpul facultății, într-o companie care furniza servicii medicale și unde am fost angajată de la început și pusă să lucrez pe proiecte mari și noi. Chiar dacă nu aveam experiență, eram ajutată de diverși experți, dar cu o mare responsabilitate încă de la început. Am lucrat trei ani în compania respectivă, după care, la un moment dat, totul fiind foarte intens, am hotărât că vreau să fac o pauză și am ales să fac un master. Am aplicat la un master la Paris și am ajuns, într-un final, acolo.

A.: Raluca ajunsese de doar câteva luni la Paris când ne-am cunoscut.

Cum v-ați întâlnit?

A.: Din întâmplare, la un eveniment la ambasadă sau ceva de genul. Am făcut cunoștință, eram într-un grup de români cu care de altfel nu interacționasem prea mult până atunci. Apoi ne-am tot văzut pe la diverse activități, evenimente, party-uri. Lucrurile s-au întâmplat cât se poate de natural.

Urmează Costa Rica

Ce a urmat, cât ați mai rămas în Franța?

A: Am mai rămas. După ce ne-am cunoscut, eu mi-am părăsit jobul, era înainte de vara anului 2010, și am făcut chestii puțin diferite. Am vrut să ne retragem din zona urbană și am închiriat o casă în junglă, în zona tropicală, în Costa Rica. Am stat acolo patru luni. A fost un moment în care chiar voiam să ne reevaluăm unele lucruri. Atunci, în 2010, eu nu luasem încă decizia apropo de ce-mi doream să fac. Da, mă hotărâsem că trebuie să termin cu un anumit stil de viață, dar nu luasem o decizie legată de următoarea etapă. Și a fost un exercițiu interesant, pentru că eram acolo, în Costa Rica, într-o zonă total izolată, fără telefon, fără internet, bineînțeles, fără electricitate, cu o valiză de cărți. Am vrut să ne dăm câteva luni în care chiar să ne gândim la ce vrem să facem. Am ajuns la marginea pădurii tropicale, într-o casă deschisă către natură, la doi kilometri de un sat cu 50 de locuitori. Nu era chiar nimeni în jurul nostru.

R.: Până în sat, făceam 30 de minute, pentru că era un drum pietruit și foarte denivelat. Dacă ploua un pic, se putea chiar să nu mai ajungi.

A.: Era o zonă izolată, la granița cu Nicaragua, care e cam cea mai izolată zonă din Costa Rica, cu excepția insulelor și, mă rog, a zonelor care chiar sunt inundate în timpul sezonului ploios. În fine, și asta, oricât de stereotipic ar suna, ne-a repus în perspectivă anumite lucruri. Contactul cu natura, imensitatea naturii, pe care o simțeai, mai ales noaptea când pădurea vuia de animale sălbatice…

R.: Era toată interacțiunea cu un mediu care inițial părea potrivnic odihnei sau meditației pentru care noi veniserăm acolo.

A: Și exercițiul de a te adapta cumva, de a ieși dintr-o anumită paradigmă. Pentru că, oricât de bizar ar suna, pentru cineva ca mine, care lucrase toată viața într-un birou, într-un cadru extrem de clar și de standardizat, era destul de greu să-ți imaginezi cum anume puteai să faci altceva. Pur și simplu, să exiști într-o altă paradigmă. Dincolo de, cum se zice în franceză, métro, boulot, dodo – metrou, muncă, somn. Și asta nu e neapărat un exercițiu critic vizavi de oamenii care merg la birou, ci pur și simplu era un sentiment extrem de puternic. Ne-a ajutat mult, am călătorit enorm în Costa Rica, eram 100% independenți; să descoperi o țară din America Latină în ritmul care nu este cel turistic, în care tu te duci și vrei să bifezi anumite lucruri, pentru că stai zece zile, ci pur și simplu în ritmul unui localnic. Ieșeam o dată pe săptămână din zona noastră, mergeam în sat, la 15 km, unde găseam în sfârșit un supermarket, era un alt ritm.

În tot acest timp, niciunul dintre voi nu lucra nimic…

R.: Nu. Dar lucram foarte mult la noi înșine.

Cu ce decizii ați plecat de acolo? Știați deja ceva concret sau în timp au venit schimbările?

A.: Cred că au fost în timp. Eu aveam inițial planul firesc, la momentul respectiv, de a face un MBA sau un astfel de master, pentru că reușisem să-mi găsesc un job imediat după licență. Ceea ce era destul de rar. De obicei, oamenii făceau un master, unii dintre ei chiar două-trei până când își găseau un job. Când găsisem jobul acela, care inițial mi s-a părut foarte interesant, am învățat multe lucruri, nu am mai vrut să mai fac un master. Dar acum am zis: „OK, ori fac un MBA și avansez și mai mult în direcția asta, ori fac ceva care îmi place cu adevărat”. Atunci mi-am dat seama că eu chiar eram un consumator avid de cultură și că poate cultura și industriile creative în general au nevoie de toate aceste management skills pe care le acumulasem.

Practic, cu ce te ocupaseși la HP?

A.: Pe atunci HP era cea mai mare firmă de tehnologie din lume, iar eu mă ocupam de implementarea unor tehnologii complexe pentru businessuri, sectorul public, spitale, companii private… Practic, mă ocupam de operațiunile legate de tranzacționarea și implementarea acestor proiecte. Când un spital își schimba rețeaua, serverul, lucrurile astea, din momentul în care se semna contractul, coordonam toate echipele până când se preda totul la cheie.

Pare un job bun…

A.: Era un job foarte intens și foarte stresant, pentru că fiind în centrul acestor entități, evident, te ocupai de toate problemele care apăreau și care erau absolut firești. Dar am avut șansa să fac parte dintr-un proiect pilot care-și propunea să eficientizeze aceste procese complexe și a fost foarte interesant, pentru că am reușit să perfecționez în mod absolut semnificativ lucrurile; ajunsese ca o comandă de 1 milion de euro să fie la fel de ușor de realizat ca atunci când îți comanzi un telefon mobil de pe internet. De altfel, joburile respective există și acum, eu fiind la vremea respectivă primul la nivel europen care a fost implicat în acest proiect de eficientizare a proceselor de management.

Paris. Începutul schimbării

Și ce a urmat după întoarcerea din Costa Rica?

A.: Am început să mă uit după mastere, căutam diverse variante, am ales unele în câteva țări, am făcut aplicațiile, am trecut examene… Practic, noi întorcându-ne în octombrie 2010, în primăvara anului următor am luat decizia masterului pe care am vrut să-l fac, pentru că fusesem admis la mai multe și am decis, împreună cu Raluca, să rămânem în Paris.

R.: Mai ales că masterul dura un an, deci nu era o perioadă lungă…

A.: Da. Mai aveam și alte variante, fusesem admis la Universitatea Bocconi din Milano, care e cea mai bună școală de acest tip din Italia, dar acolo masterul dura doi ani. Și am zis nu. Când lucrezi o perioadă mai lungă, nu prea mai ai răbdare să mai stai apoi. Obiectivul meu nu era neapărat partea academică, ci înțelegerea unui domeniu, urmată de reintegrarea în viața profesională. 

București. Întoarcerea

Vă amintiți ceva din ce voiați să faceți atunci?

R.: La un moment dat ne gândeam să facem un centru cultural, pentru că Andrei studiase o plajă largă de industrii creative și ne dădeam seama că ele pot funcționa și se pot susține dacă le aduni pe toate într-un loc. Și ne gândeam deja la anumite clădiri de aici unde am putea face asta…

A.: Bine, acum galeria cam asta e. Problema cu aceste industrii creative e că trebuie să găsești un model economic. E simplu să spui că ai o galerie sau că ai un centru cultural sau că ai un teatru privat, dar modelul economic din spatele acestor industrii este unul complex, mai ales atunci când logica este cea de creare a unui public. Și nu e un lucru pe care îl poți scala. OK, tu poți acționa în acea direcție, dar fiind vorba de activități de cultură sau de activități artisitice, nu poți să măsori cu exactitate feedbackul ca atunci când faci un studiu de piață și afli că de pe segmentul de pastă de dinți lipsește cea în opt culori și atunci o produci. Poți să faci o analogie cu alte țări sau cu alte tipuri de piețe, dar cam atât. În acest fel, ne-am apropiat de artele vizuale; am și început să colecționăm artă. Ni s-a părut de la început accesibil și am văzut că existau mulți artiști, cu un CV în mod obiectiv surprinzător de competitiv pentru România, cu un CV internațional, dar care nu erau colecționați, nu erau cunoscuți de public; și pe de altă parte oamenii cumpărau o artă total irelevantă din punct de vedere cultural sau într-un context internațional. Erau cumpărați tot felul de artiști la nivel local, dar care nu reprezentau, de fapt, mare lucru.

Cum ați început să cumpărați artă? Doar pentru că vă plăcea? Exista o tradiție în familiile voastre? Preluați de undeva acest model?

A.: Nu exista modelul în familiile noastre. Noi venim din familii destul de simple. Tot ce am realizat am realizat prin forțe proprii.

Așadar nu erați educați de mici în sensul ăsta…

A.: Nu, din păcate nu.

R.: Dar noi aveam o curiozitate spre artă, oriunde mergeam vizitam tot felul de muzee. În cazul meu era, se lega și de arhitectură, studiasem un pic și în facultate…

A.: Era ceva destul de legat de parcursul nostru. Și, îți dai seama, anii petrecuți la Paris pentru noi au fost și ei legați de activități culturale, era imposibil să fie altfel, la ce expoziții erau acolo, în muzee, în galerii… Numai din curiozitate și tot te duceai să descoperi. Și atunci când te duci la sute de expoziții, și concerte, și alte lucruri, e evident că treptat îți dezvolți un apetit. Și da, venind în România, am intrat în contact cu tot felul de oameni care erau implicați pe piața de artă și, când s-a ivit ocazia, am început să colecționăm.

Mai știți care au fost primele lucrări pe care le-ați cumpărat?

A.: Da, ne aducem aminte foarte bine, pentru că încă le avem, nu am vândut nimic din ce am achiziționat. La început, a fost și artă mai veche, dar ne-am reorientat repede și am trecut la artă contemporană, cu artiști din diverse generații – unii mai în vârstă, alții mai tineri –, cu artiști pe care i-am cunoscut personal. Apoi, după un interval de vreo șase-opt luni, când tot tatonam terenul, am început diverse colaborări cu artiști. Am început, practic, cu o firmă de consultanță pe piața de artă. Apoi am luat un spațiu și am început să facem expoziții în regim privat, era înainte să avem galeria de acum. Lucrurile se întâmplau repede, cred că a durat cam opt luni până ce am deschis acea galerie în regim privat, unde făceam întâlniri și încercam să punem publicul potențial de colecționari din România în fața unor imagini, în fața unor lucrări de artă, în fața unor artiști care pentru ei erau foarte noi; și am avut surpriza să constatăm că a funcționat. Din expozițiile de la vremea respectivă, nu mai e absolut nicio lucrare.

De unde știați care e acel public de colecționari, cum l-ați găsit?

A.: Din rețeaua proprie, dezvoltată treptat, din recomandare în recomandare – cu antreprenori, directori de companii, membri ai corpului diplomatic. Am pornit de la zero, pur și simplu ne-am luat agenda telefonului… Am pornit și de la o idee foarte simplă, banală chiar, legată de arhitectură: mergeam acasă la tot felul de oameni, care aveau o anumită stare…

R.: Sau vedeam în jur tot felul de proiecte de amenajări de interior în care pereții erau lăsați goi în final.

A.: Asta a fost o ipoteză de lucru extrem de simplă. OK, uite atâția pereți albi, fără nimic pe ei. Înseamnă că și noi avem ceva de spus în legătură cu asta. Și exact așa am început. Interveneam pe proiecte de arhitectură, de amenajări de interior, așa cum se întâmplă peste tot în lume astăzi, și continuăm să facem lucrul ăsta, căci contextul de achiziții este foarte important pentru oricine are o lucrare – nu o achiziționează ca să o închidă în debara, ci ca să o admire, ca să trăiască cu acea lucrare. Și a fost o activitate care a avut succes și încă mai are. Acum zona noastră de acțiune s-a mutat înspre colecționari mai mari, spre o activitate cu precădere internațională, aș putea spune. Ne dezvoltăm în ambele direcții, dar nu mai alocăm chiar atât de mult timp, pe cât ne-am dori, acestei zone locale.

Cât a durat perioada respectivă, până să apară Eastwards Prospectus?

A.: A durat cam un an și jumătate. Timp de un an, am ținut această galerie în regim privat. Înainte chiar ca acea galerie să apară, am închiriat și un spațiu de birouri, separat, și în orice moment aveam trei colaboratori, iar prin mai-iunie 2014 am început să căutăm un spațiu de galerie. Între timp, am făcut multă cercetare în domeniu, pe zona aceasta de scenă și piață de artă. De exemplu, am făcut o călătorie de vreo lună în America, pe Route 66, de la Chicago la Los Angeles, trecând prin Dallas, prin New Orleans, unde am studiat efectiv toate muzeele de artă contemporană, intram în toate galeriile, discutam cu galeriști, îi întrebam cum anume evoluează piața de artă americană, citeam enorm despre asta…

R.: Mergeam la târguri ca să vedem ce se întâmplă pe piața de artă…

A.: Am început să intrăm în circuit și ne-am dat seama după aceste câteva luni că cel mai adaptat este modelul galeriei.

R.: Cred că a fost și o evoluție naturală, pentru că în momentul în care noi am început, am început practic și să descoperim arta românească și arta zonei, din Europa de Est, care cu timpul a evoluat – în acel un an și jumătate am ajuns de la arta secolului XX la artă contemporană, devenind și noi din ce în ce mai expuși și astfel înțelegeam mai mult din ceea ce se întâmplă și din ceea ce înseamnă arta contemporană. A fost o evoluție naturală pentru noi.

A.: Și a fost și o chestiune de ambiție. Pentru că dacă ne uităm și acum la scena de artă și la piața de artă există tot felul de entități hibride – oameni care au galerii, dar de fapt nu au nicio galerie, care fac proiecte culturale, dar de fapt nu prea înțelegi unde le fac și cu cine și de ce. Iar domeniul artei pare destul de atipic, dar nu e atipic, funcționează după aceleași coordonate: claritatea viziunii este foarte importantă pentru a avea un public și pentru a avea, să spunem, un public de colecționari mai ales. Dacă nu ai o viziune clară și faci ce apare, nu ai credibilitate. Mai ales la nivel internațional. Ca și în tehnologie, ca și în arhitectură, trebuie să ai o viziune și un model de afacere. Altfel da, te poți descurca pe termen scurt. Și noi ajunseserăm să avem o cifră de afaceri care ne permitea să avem o continuitate a activității, dar ne-am dat seama că trebuie să facem mult mai mult și că trebuie să investim mult mai mult. Atât bani, cât și să gândim totul mai structurat pentru a dezvolta o activitate relevantă într-un context național și internațional.

Astfel a apărut galeria Eastwards Prospectus, pe strada Plantelor 50

Vă amintiți de momentul acela când ați luat decizia să deschideți galeria?

A.: Sincer, nu-mi aduc aminte exact când am luat decizia, dar au contat toate călătoriile din acea perioadă – când am traversat America cu mașina a fost o lună de zile când discutam despre ce vom face și astfel ne-am dat seama că asta aveam de făcut – o galerie.

R.: Și a mai fost și ca o urmare a analizelor pe care le făceam. De exemplu, în Austria, când la fel, am făcut drumul cu mașina, iar Andrei tocmai făcuse analiza pe expozițiile noastre trecute, unde vânduserăm foarte multe lucrări. Am zis că trebuia să facem ceva mai mult, că nu e suficient să rămânem doar într-un spațiu privat, că trebuie să ne cunoască lumea…

A.: Și a venit momentul când am zis că trebuie să ne căutăm un spațiu, să facem ceva.

Vă mai ocupați și de altceva în tot acest timp?

R.: Eu continuam cu arhitectura, da. Și astăzi mă ocup de arhitectură, în paralel.

A.: Eu, în schimb, din februarie-martie 2013, am lucrat full-time pe partea asta. Am deja patru ani de când fac doar lucrul acesta. 

Cum ați ajuns aici, în acest spațiu, cum sună povestea?

A.: Am ajuns aici prin iunie 2014, după ce mai văzuserăm și alte spații. Ne-a plăcut locul de la început. Deși inițial nici nu am vrut să venim până aici, pentru că aveam prejudecata că trebuie să fim puțin mai în centru sau chiar în centrul centrului. Și aici suntem foarte aproape… Când am ajuns, însă, am zis: „Da, ăsta este!”. Ne-a plăcut desfășurarea spațiului, ne-a plăcut că spune o poveste, ne-a plăcut că e foarte generos…

R.: Că are un istoric legat de artă.

A.: Doi importanți artiști interbelici au locuit aici (n.r.: pictorița Rodica Maniu și poetul Adrian Maniu). La a doua vizită, am văzut și subsolul casei, și ne-am hotărât. Cred că văzuserăm aproape zece spații, nu aveam neapărat o idee de suprafață, am văzut și spații mici, și medii, și mari, dar gândind retrospectiv orice ar fi funcționat într-o oarecare măsură. Dar acest loc e ca un mic muzeu, cum au zis unii artiști. E un spațiu extrem de generos și asta a fost și provocarea, încă de la început, rolul galeriei fiind și acela de a acoperi cheltuielile de producție. Sunt bugete destul de mari cu care noi operăm pentru a putea produce o expoziție…

R.: Și amenajarea locului, fiind un spațiu foarte mare și costurile de amenajare sunt mai mari.

A.: A fost o investiție inițială deloc neglijabilă. 

Cum ați rezuma acești ani, din 2014 până acum, bifând expoziții, marile provocări pentru voi, orientarea spre internațional?

A.: Eu aș spune că cea mai mare provocare e că trebuie să-ți păstrezi un ritm de perseverență. Și perseverența se traduce în această ambiție de a merge cât mai mult spre public, de a aduce oameni noi, de a identifica lideri de opinie și lideri de business care pot intra în acest context al artei contemporane. Cred că cea mai mare provocare pe care o avem acum este de a alinia un anumit standard de calitate, de funcționare, pe care îl regăsim la nivel internațional, cu ceea ce se întâmplă în România, atât ca management și poziționare a galeriei, cât și din punctul de vedere al comportamentului vizavi de public. Faptul că am expus o artistă ca Tania Mouraud, care a avut o retrospectivă la Pompidou, că l-am expus pe Damir Očko, care a avut o expoziție personală la Palais de Tokyo, pe Pavel Brăila care este și în acest an la documenta – cel mai important eveniment, o dată la cinci ani, de artă contemporană, după cum spun foarte mulți curatori și critici. Noi niciodată nu ne-am fi închipuit că în doi ani și jumătate se poate face așa ceva. În mod obiectiv, dacă ne uităm la galeriile din București sau din România, sunt foarte puține care aduc artiști internaționali consacrați și reușesc să colaboreze cu ei și să-i și promoveze și să-i vândă, în unele cazuri, către piața din România.

R.: Mai este un element important: din punct de vedere artistic, am încercat de la început să internaționalizăm lista de artiști și ne hotărâserăm să acoperim o zonă mult mai mare din Europa, Europa de Est, ceea ce nu prea se întâmplă în România, unde majoritatea galeriilor prezintă artiști români. Tocmai în ideea de a-i pune în context pe artiștii de aici. 

Aveți amintiri mai spectaculoase cu unii dintre artiștii care au fost aici?

A.: Anecdotic, nu știu dacă îmi vine ceva în minte. Dar cadrul de lucru cu artiștii e destul de intim.

R.: Am avut în martie anul trecut două expoziții. Sus erau doi artiști, din Bosnia și Slovenia, iar jos era expus un artist tot sloven, și împreună cu ei și curatorul am făcut o călătorie la Târgu Jiu. Au fost foarte entuziasmați când am ajuns acolo, la Brâncuși, și au văzut Coloana Infinitului…

A.: De altfel, încercăm cu artiștii pe care îi aducem, dar și cu colecționari din străinătate, să le arătăm și România. Aproape cu fiecare am făcut călătorii. Cu Tania Mouraud, artista franceză de origine română, am mers în Bucovina și în nordul Moldovei, în zona Romanului, unde era născut tatăl ei – ea mai fusese o singură dată în România, cu mai mulți ani în urmă, dar nu a avut ocazia să cunoască locurile atât de bine ca atunci, când noi am mers cu ea câteva zile, i-am arătat mănăstirile din nordul Moldovei, a fost foarte încântată.

E frumos că faceți asta…

R.: Foarte mulți doresc să interacționeze și să cunoască mediul de aici. De asta le-am și propus. Cu Damir Očko am făcut o excursie la Bran, pentru că își dorea neapărat să vadă castelul…

A.: Relația cu artiștii nu este doar o colaborare profesională. Aș spune că ne ajutăm reciproc atunci când putem și sigur că ne interesează să vadă cât mai multe și dincolo de contextul galeriei. Nu este pur și simplu doar o relație în care ei ne dau niște lucrări și noi le vindem și le promovăm și cam atât. Iar România este o surpriză foarte mare pentru multă lume. O surpriză plăcută. Oricine vine pentru prima dată în România descoperă o țară dinamică, unde oamenii au multă libertate de mișcare, iar antreprenoriatul este posibil și ai ocazia să fii creativ. Este un mixt de vechi și nou, de foarte vechi și de foarte nou, dar pentru cineva care vine din Occident, unde lucrurile sunt la fel de multe zeci de ani e o experiență extrem de interesantă. 

Aveți amintiri mai aparte și de la târgurile internaționale la care ați fost?

A.: Chiar de la prima participare, la Viena, când am montat primul stand, și a venit directorul unui muzeu vienez și ne-a zis că este cel mai bun stand din târg și că toată lumea vorbește despre el.

Viața în mijlocul artei. Privind spre viitor

Cum trăiți în viața de zi cu zi?

R.: Se amestecă mult viața de zi cu zi cu galeria. Lucrăm cam șapte zile din șapte și destul de mult, fără să simțim că ne afectează, pentru că ne place ceea ce facem.

A.: Nu avem timp liber. Eu nu prea înțeleg chestia asta cu timpul liber. Ieri a fost duminică și am petrecut-o cu un colecționar care venea de la Viena să ne viziteze, am discutat o grămadă de lucruri… În rest, avem câteva locuri în București în care mergem, sunt cam tot timpul aceleași, câteva restaurante, câteva baruri… Avem câțiva prieteni cu care ne vedem în mod regulat, încercăm să facem sport, mergem seara sau în weekend și înotăm sau jucăm tenis. Suntem într-o mișcare continuă și într-o mare bulă, pentru că marele beneficiu al poveștii de a fi antreprenor cultural este că ai libertatea de a-ți alege interlocutorii și de a nu avea prea mult contact cu agresivitatea Bucureștiului. În acest sens, suntem privilegiați.

Vă întâlniți de obicei cu artiști și colecționari doar la galerie sau aveți o casă deschisă pentru ei?

A.: Sunt întâlniri și la noi acasă, nu numai la galerie. Foarte mult întâlniri au loc aici, dar când avem un artist care vine pentru mai multe zile la București nu stăm doar aici. 

Aveți și viața aia ca de film, îi invitați acasă, la un pahar de vin?

R.: Nu numai atât, îi putem și găzdui uneori. Au fost mulți care au stat câteva zile la noi. E frumoasă intimitatea asta cu artistul…

A.: De a lua micul dejun, de exemplu, cu artistul…

Sau de a sta la povești până seara târziu…

A.: Da, câte nopți nu am petrecut așa…

R.: Plus că acasă avem și colecția noastră și ne place să o prezentăm. Și mulți își fac o idee foarte bună despre ceea ce ne interesează în momentul când ne văd colecția.

Aveți o casă spațioasă pentru a vă expune colecția? Bănuiesc că nu locuiți într-un apartament cu două camere…

A.: Nu, dar nici nu avem o casă foarte spațioasă. Locuim într-un apartament, dar nu ne petrecem prea mult timp acasă. Asta e o problemă.

R.: E un spațiu eficient mai degrabă.

Colecția voastră de acasă s-a mărit de când ați deschis galeria?

A.: Da, s-a mărit considerabil.

Obișnuiți să achiziționați și voi câte o lucrare din expozițiile pe care le găzduiți?

A.: Bineînțeles. Și colecția chiar a crescut.

R.: Cumpărăm aproape din fiecare expoziție pe care o avem și cumpărăm și pe lângă, de la alți artiști, nu numai de la artiștii prezentați în galerie.

A.: Și va deveni o colecție tot mai mare. Nici nu știm ce dimensiuni au colecțiile din România… 

V-ați gândit, în cazul în care galeria se dezvoltă și mai mult, să creați un lanț, să fiți și în alte orașe din România?

A.: Este și asta o posibilitate. Nu știu dacă neapărat într-un alt oraș din România, cât într-o altă țară. Asta probabil că în următorii ani va fi una dintre direcții, una pe care o studiem deja, dar acolo trebuie să dezvolți mult înainte. Așa cum atunci când te duci la un târg încerci, în măsura în care este posibil, chiar dacă este prima participare, să dezvolți ceva, să pleci de la un mic grup de oameni, de contacte, care să te ajute să ajungi la alți oameni ș.a.m.d. Când iei decizia de a te implanta într-o altă țară trebuie în primul rând să ai o înțelegere a pieței locale, pentru că te duci acolo tocmai pentru a accesa acea piață și trebuie să pregătești un pic terenul și să vezi dacă programul galeriei pe care îl dezvolți are un sens în contextul pieței respective, pentru că piața poate fi foarte bună, dar poate că nu e piața ta. Eu sper ca în câțiva ani să putem să deschidem o nouă galerie, într-o altă țară. E dificil de estimat, pentru că, uite, tehnologia te ajută să dezvolți destul de mult genul acesta de business. Deși este o activitate destul de conservatoare, ca mecanism, sunt anumite schimbări care vor duce și la modele alternative de realizare a businessului. Dar direcția de dezvoltare pentru noi este mai degrabă internațională decât națională.

Ați lua în calcul o țară occidentală sau mai degrabă din Est?

A.: E greu de spus în acest moment. Promisiunea noastră inițială și numele galeriei este de a merge spre Est în sensul larg, să spunem, este o intenție pe care am materializat-o prin proiectele pe care le-am dezvoltat, dar sigur că ideea este să accesezi o piață mai dezvoltată. Contextul din Europa Occidentală nu este neapărat unul foarte bun acum și vom vedea cum va evolua în următorii ani. Oricum, va fi o decizie pe care o vom lua în urma unei analize clare, legate mai ales de costurile de implementare, de investiția necesară pentru a deschide o a doua galerie. Deocamdată putem opera destul de ușor din România. Chiar dacă România pare destul de la periferia Europei, este foarte bine conectată, iar cu avionul este relativ ușor să aduci de oriunde din Europa un colecționar sau un curator sau un artist. Nu suntem izolați în vreun fel.

Cum vedeți viitorul artei în România din acest punct de vedere, cum credeți că va evolua piața de artă de aici? Creștem cu rapiditate? Stăm pe loc? Sunteți voi o excepție? Care este tendința?

A.: Aici sunt două aspecte. Pe de o parte, arta în sine, scena de artă, și pe de altă parte piața de artă. Scena de artă se va dezvolta în măsura în care vor apărea artiști noi, artiști conectați la realitatea internațională, îmi este imposibil să anticipez cum și dacă se va întâmpla acest lucru. 

Cât despre piața de artă…

A.: Piața de artă se dezvoltă. Eu văd, prin întâlnirile pe care le am, că există un shift între arta veche și arta contemporană, și aici mă refer la cumpărătorii de artă. Există un schimb de generație, chiar și la noi, în sensul că antreprenorii care au făcut bani din artă în anii 1990 și în anii 2000 au copii, au oameni care se ocupă de afacerile lor și care nu mai caută arta veche, deci există un shift între piața de artă veche și cea contemporană; există și colecționari noi care apar în piață, sunt atât de mulți care nu au avut legătură cu domeniul…

R.: Dar se vede o dezvoltare, apar și tot mai multe galerii, chiar dacă unele nu rezistă foarte mult timp, multe participă și la târguri…

A.: Atât timp cât contextul european nu se va schimba în mod fundamental, România, dacă va rămâne într-o oarecare zonă de stabilitate macro-economică nu are niciun motiv să nu-și poată dezvolta piața de artă. Dar aceasta se va dezvolta în măsura în care vor apărea noi actori. Și în măsura în care acești actori vor fi viabili. Aici este marea problemă: faptul că, așa cum spunea și Raluca, apar noi inițiative, dar dacă ele nu au o continuitate și dacă nu au un progres, dacă nu putem sesiza o dezvoltare a acestor entități și dacă rămân ani de zile pe linie moartă și nu dezvoltă inițiative noi… Lucrurile sunt similiare cu orice alt domeniu. Dacă un produs nu crește, nici publicul nu va crește în mod spectaculos. Fiecare dintre noi toți, actorii de pe piață, avem această responsabilitate, acest rol, de a contribui la procesul de dezvoltare și de a aduce noi oameni în domeniu.

Care e marea voastră satisfacție din acești ani de Eastwards Prospectus?

A.: Pentru mine, satisfacția cea mai mare este că sunt antreprenor, sunt autonom, liber să decid tot ce vreau legat de timpul meu, că am dezvoltat un business care e și o poveste de viață foarte frumoasă și că în toți acești ani am întâlnit oameni care chiar mi-au schimbat perspectiva asupra lumii, am întâlnit colecționari noi, artiști extraordinari, și că avem acest privilegiu de a opera într-un context internațional. Și poate că trăim viața asta ușor de vis, cu călătorii permanente, cu întâlniri, lucrăm într-un spațiu frumos, ne alegem interlocutorii, cum spuneam, deci într-un fel pentru niște tineri profesioniști ducem o viață ideală, aș putea spune, ceea ce pentru mine înseamnă o evoluție foarte mare de la realitatea unei corporații cu toate mecanismele și limitările, dar și oportunitățile ei, la această libertate totală. Chiar cred că este un lux în societatea contemporană în care, totuși, nu trăim cea mai bună perioadă economică din istoria postbelică, să spunem, și nu suntem într-o efervescență economică în care totul este posbil. Suntem încă într-o sau după o criză care ne-a marcat. Generația noastră a avut mult de suferit, s-a îndatorat mult, lucrurile la nivel financiar pentru mare parte dintre oameni nu arată prea roz și nici nu se vor schimba, dar pe de altă parte avem șansa de a trăi într-o țară care se dezvoltă. Eu nu sunt un patriot. Nu am venit aici pentru că vai, România… Am venit în România pentru că eu chiar cred în această țară. Și deși acum cu toții suntem cetățeni globali, pentru că atât în mediul online, cât și prin ceea ce facem operăm real într-un context internațional, aici chiar este o țară în care ne bucurăm de o anumită stabilitate, de un cadru de viață bun și încă sigur, și sperăm să rămână așa. Este motivul principal pentru care avem ceva de făcut aici. Dar sigur că asta nu se va întâmpla de la sine, ci numai în măsura în care noi vom face ca aceste lucruri să se întâmple.

Raluca, pentru tine care sunt cele mai mari satisfacții din acești ani?

R.: Ce mă entuziasmează cel mai mult este viteza cu care ne-am dezvoltat, atât galeria, cât și noi, personal, ceea ce îmi folosește și în biroul meu de arhitectură; contactul cu lumea artei, care cumva dă trendul dezvoltării în societate, îți dă ocazia să vii cu noi idei și să le aplici în alte domenii, ceea ce le povestim și vizitatorilor noștri.

Tu continui în tot acest timp să te ocupi și de arhitectură. Cum reușești?

R.: Pentru că îmi place ceea ce fac și pentru că am fost obișnuită dintotdeauna să lucrez tot timpul. Și timpul liber, cum ziceam și mai înainte, înseamnă tot activități legate de munca noastră. Dar pe de altă parte și faptul că am o specializare de atâția ani în domeniul arhitecturii medicale mă face să nu renunț. Iar mixul se potrivește, nu este ca și când iau dintr-o parte și dau în alta, ci mai degrabă se completează. Un arhitect care este în preajma artei contemporane nu are decât de câștigat.

Ce pregătiți acum, pentru acest an, ce mai urmează în galerie?

A.: La doi ani și jumătate de la deschiderea galeriei, o să facem pentru prima dată o expoziție de grup, care va începe pe 17 mai și va fi deschisă până la mijlocul lunii iulie. Va fi o recapitulare utilă pentru noi și pentru public și o ocazie de a vedea artiștii galeriei într-un dialog comun, într-un context cât mai fluid. 

Vor fi chiar toți artiștii pe care i-ați expus?

A.: Nu neapărat toți, dar va fi o selecție de artiști din diverse generații.

R.: Ideea este de a prezenta și lucrări noi, lucrări care nu au fost văzute până acum în galerie.

Dacă ar fi să lăsați fiecare câte un mesaj pentru un potențial public, pentru un om care nu e neapărat foarte familiarizat cu arta contemporană, nici măcar nu știe că s-ar putea să-i placă?

A.: Eu i-aș încuraja în primul rând să vină să vadă expozițiile. Noi punem mare accent pe medierea culturală, de la textele pe care le avem în spațiu, până la tururile ghidate pe care le facem, și suntem întotdeauna deschiși să interacționăm cu orice fel de public. Suntem mereu aici, și sâmbetele, când suntem în România, facem tururi ghidate, explicăm… Deși această zonă a galeriilor de artă contemporană pare un pic închisă, noi încercăm să deschidem dezbaterea și dialogul. În spațiul nostru, oamenii mereu vor fi primiți…

CITAT: „Problema cu aceste industrii creative e că trebuie să găsești un model economic. E simplu să spui că ai o galerie sau că ai un centru cultural sau că ai un teatru privat, dar modelul economic din spatele acestor industrii este unul complex, mai ales atunci când logica este cea de creare a unui public”. Andrei Breahnă și Raluca Șoaita, proprietari Galeria de Artă Eastwards Prospectus

Fotografii din arhiva Eastwards Prospectus