În fiecare dimineață, cu noaptea în cap, un preot din Vâlcea își încarcă mașina personală cu pâini calde și pornește din casă în casă. Bate la cele mai sărace porți și răspunde mâinilor întinse de copii, văduve sau femei singure fără sprijin cu brațele pline cu pâine proaspătă. Pentru preotul Ionuț Rădulescu de la Parohia Frâncești, rugăciunea “Pâinea noastră cea de toate zilele” nu e doar o vorbă în vânt și speră ca prin gestul său să ajute copiii din sat să învețe carte și să nu mai renunțe la școală din cauza foamei.

În inima satului Frâncești, în crucea nopții, doar câteva mașini răzlețe tulbură liniștea. Atunci când somnul e mai dulce, o luminiță palidă licărește în mijlocul satului. Într-o mică clădire albă, începe o forfotă ca în miezul zilei și patru oameni îmbrăcați în alb se apucă de treabă. Toarnă făina în malaxoare, amestecă drojdia, apoi frământă cu mâinile ce mai e de frământat și de modelat. Iar la urmă, după ce au aliniat șiruri-șiruri de pâinici, un bărbat aruncă în burta cuptorului încins lopata cu pâini crude. 1000 în fiecare zi. Treptat, boarea aluatului rumenit începe să se ridice deasupra caselor în care oamenii încă dorm.

Când încep să cânte cocoșii, un bărbat înalt, cu barbă și îmbrăcat în sutană oprește mașina în fața brutăriei. Este preotul din Frâncești, Ionuț Rădulescu, care-și ia câteva lăzi și sacoșe din portbagajul mașinii și intră în micuța brutărie „O pâine pentru nevoiași”. Tăcut de fel și zdravăn, preotul este omul faptelor, nu al vorbelor. Dar în brutărie inima i se încălzește și, când le zâmbește celor dinăuntru și îi întreabă de sănătate, zorii luminează în ferestre.

Încarcă hotărât apoi în lăzi pâini câte poate duce, împrăfoșându-și sutana, și le pune în portbagaj. Oprește în dreptul celor mai dărăpănate și singuratice case din sat, bate la poartă și lasă câte o sacoșă cu pâine aburind celor care-i mulțumesc cu privirea, cu vorba sau cu o înclinare resemnată din cap. În fiecare zi, același ritual. Și, în fiecare zi, lasă la urmă o mamă cu mulți copii care stă mai deoparte de sat. Oprește mașina pe marginea șoselei, apoi o ia la picior printr-o pădurice, trece puntea peste râu cu sutana fâlfâind și urcă un pripor care scoate sufletul din om.

„Să transformăm credința în fapte,” este crezul părintelui și miezul ideii care a stat la baza brutăriei din Frâncești. De mulți ani, preotul își propusese să facă ceva pentru comunitatea locală și pentru cei mai săraci din ea. Sprijinul a venit când nici nu mai spera. „Fundația World Vision a venit ca o mănușă, ne-a deschis ochii și mintea și așa m-am încumetat. M-a sprijinit să deschid brutăria și am crezut și eu că se poate. Nici nu se putea ceva mai potrivit cu activitatea unei biserici ca o brutărie. Chiar și în rugăciunea Tatăl Nostru se vorbește despre pâinea noastră cea de toate zilele”, spune încântat de cum s-au legat lucrurile. Astfel, brutăria hrănește oamenii sărmani din sat, dar aprovizionează și magazinele locale, iar banii strânși sunt folosiți pentru proiecte în care sunt implicați copiii și bătrânii din Frâncești. „Oamenii au înțeles foarte bine ideea: dacă vor cumpăra pâinea noastră, vor ajuta o familie nevoiașă. Cred că orice om poate fi schimbat, și Dumnezeu îți rânduiește să întâlnești oamenii care să te schimbe. Dar nu judecând, judecând nu schimbăm pe nimeni. Doar ajutând,” explică preotul Rădulescu.

Părintele ajunge în fața unei case într-o rână și în întâmpinare îi iese o femeie fragilă, cu trăsături de zână. La 33 de ani, Alina Didea ar fi fost o frumusețe, dacă ridurile și tristețea n-ar fi îmbătrânit-o înainte de vreme. Cei cinci copii și grijile multe au uscat-o pe picioare. Viața ei a fost un șir de abuzuri, dezamăgiri, lipsa posibilității reale de a alege și de a fi fericită. N-are serviciu, n-are ajutor, n-are sprijin. Singurul lucru bun care-i dă putere să meargă mai departe sunt copiii, dintre care cel mai mic are puțin peste un an. Se uită cu recunoștință la preotul care îi intră în casă: dacă n-ar fi bucata aia de pâine, nu și-ar trimite la școală copiii cei mari și iar s-ar împrumuta să-i hrănească pe cei mici.

Când intră în casa scundă, cu o gaură enormă chiar în peretele de la intrare, preotul găsește mai mulți copii ca de obicei în cele două paturi lipite de pereți. Cocioaba, despre care nu se știe dacă va mai rezista la încă o iarnă, o adăpostește și pe sora Alinei și copiii acesteia, izgoniți de-acasă de bărbat.

Preotul se uită roată, privirea îi mângâie o icoană de pe peretele coșcovit și oftează. Ar face mai multe pentru acești copii: ar avea nevoie de o casă solidă, de jucării, de condiții mai bune. Să le dea pâinea cea de toate zilele e un început important, dar sufletul îi spune că trebuie să poată mai mult. „Astfel de familii au nevoie de ajutor, ne gândim ca pe viitor să ajutăm mamele mai mult cu un loc de muncă, copiii să participe la activități. Avem noroc cu proiectul celor de la World Vision, „Pâine și mâine”, care este un sprijin important pentru copii: cei care merg la școală pot rămâne după ore cu un profesor, vor lua masa, vor face temele împreună și vor crește frumos, pregătindu-se pentru a fi oameni. E important ca acești copii să aibă aceleași șanse, același start în viață”, crede preotul din Frâncești despre pașii mici, dar hotărâți de schimbare. Pentru că, spune el, dacă nu-i ajuți pe cei săraci când au nevoie, degeaba o mai faci: „E o vorbă, dacă nu plouă primăvara, atunci degeaba mai plouă”.

Și pentru brutăria lui, părintele are planuri mari: să angajeze mai mulți oameni din comunitate, să facă mai multe pâini în fiecare zi, poate o moară și o asociație agricolă, astfel să creeze cât mai multe locuri de muncă. Și binele să se întoarcă tot la oamenii din sat.

De ce face un preot toate astea și nu doarme nopțile de griji, când ar putea să-și păstorească turma din altar? Pentru că, spune preotul Rădulescu, doar așa va aduce schimbarea în satul lui. „Un om nu se poate schimba singur, are nevoie de cineva. Chiar dacă rezultatele nu vin imediat, în timp se vor cunoaște. Sunt sigur că acele persoane care sunt ajutate, cărora le dăm noi pâine, în ei lucrează conștiința. Iar ceilalți, vor învăța să judece mai puțin și să facă mai mult.”

Mai face asta, neobosit, pentru că simte că are o misiune. „Preotul să iasă din biserică, să meargă în familii, să stea mai mult de vorbă cu tinerii.” Și pentru că și-a ales ca reper în viață un model de bunătate și acțiune care nu-l lasă să stea cu mâinile în sân: „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare a construit Vasiliada, un cartier întreg pe lângă biserică, unde erau cantine pentru săraci, locuri de cazare pentru oamenii abandonați, bolnavi. Facem și noi ce putem,” spune zâmbind. Și, atunci când vede copiii cum zâmbesc, despovărați de griji și înseninați, simte că zidește o comunitate.

Și, părintele face toate astea pentru că are credința că cele mai puternice arme sunt cele ale iertării și iubirii. A citit într-o carte. „E o scenă în „Mizerabilii”, când Jean Valjean fură niște obiecte dintr-o biserică, e prins de un jandarm și dus în fața preotului. Și preotul spune că el i le-a dat, să-l lase în pace, deși nu era așa. Și, deși Valjean era un hoț, faptul că a fost iertat, l-a schimbat.”

Și asta e o minune la fel de mare ca cea a înmulțirii pâinilor pentru cei flămânzi

CITAT: “Cred că orice om poate fi schimbat, și Dumnezeu îți rânduiește să întâlnești oamenii care să te schimbe. Dar nu judecând, judecând nu schimbăm pe nimeni. Doar ajutând.” Ionuț Rădulescu, preot