Viața pe un peron: sute de familii din Romania trăiesc în gările CFR

- - 62- 553 vizualizari


În România finalului de 2017, există și această moștenire comunistă neștiută: sute de familii trăiesc încă în gări sau foste stații CFR. Nu toate sunt dezafectate: sunt gări-gări, trenurile opresc la doi pași, iar prin curțile oamenilor găsești dulăi și găini și iepuri, iar navetiștii vin să-și parcheze bicicletele înainte de urcarea în vagoanele tot mai ruginite. Sunt imagini dintr-o lume care preferă transportul cu 30-40 de kilometri la oră. Sau, chiar dacă nu preferă, n-are încotro. Cumva, viața merge înainte și oamenii au învățat să supraviețuiască, să întrevadă chiar și un viitor. Și au grijă de aceste gări devenite case. Fac și ei ce pot, le țin în picioare trăind după manualul în care stă scris mersul trenurilor.

Suntem la Dridu, în partea ghinionistă a Ialomiței, de care nu s-a lipit succesul vecinilor din Fierbinți, situați la zece minute de mers pe jos – Fierbinții aceia nemuriți într-un serial de televiziune care se prezintă drept comedie. Gara! Ceea ce în epoca pre-decembristă servea exclusiv ca parte a mecanismului principal al transportului în România, acum stă în picioare pentru că oamenii i-au pus eticheta de cămin. Oamenii: chiriașii gărilor și, în multe cazuri, motivul pentru care astfel de clădiri, rătăcite în paginile istoriei, mai produc venituri pentru CFR. Oamenii: au avut pe cineva care a avut pe cineva în familie care a lucrat la Căile Ferate. Și au rămas să trăiască aici

E mileniul al III-lea, chinezii se deplasează cu aproape o mie de kilometri pe oră între gările lor din viitor. Și la noi, uite: în jumătate de gară oamenii cer informațîi și așteaptă trenul, iar în cealaltă trăiește o familie. Asta în cazurile în care gara încă servește societății.

La nici 20 de kilometri de Dridu, în comuna Moldoveni, am găsit, în loc de stație chefere, un adevărat buncăr care găzduiește trei familii. Și peste tot în țară, dacă nu vorbim despre orașele care numără peste 300.000 de locuitori, situația e cam la fel.

Chiar dacă ideea traiului în gară, pentru mulți, ar sugera sărăcia lucie, nevoia disperată de a subzistă, am aflat că lucrurile nu stau neapărat așa. Chiar și printre chiriașîi gărilor există trepte sociale. Nu ești neapărat sărăc sau neapărat bogat. E posibil și că oamenii pe care i-am găsit aici să fie primii cetățeni români care au lansat conceptul ”lucrului de acasă”. Acolo au stat dintotdeauna. Casele lor reprezintă singurul lucru neatins de trecerea timpului. Iar traiul le e conturat, zi și noapte, de trecerea trenului.

DIMINEAȚA E CÂND SUNĂ TRENUL

În gara din Dridu nu ajungi cu mașina. Navetiștii vin cu bicicleta. Pe care o mai împing, de nevoie, prin iarba nesimțit de înaltă. E o scenă din filmele cu Charles Bronson. Cu excepția cailor, aici lipsesc caii. N-avem de-a face cu ei, însă curtea e plină de biciclete.

La câțiva metri de o fântână secată, prin deșiș, plouă cu ghemuri de ață. Se râde. La capătul firului roșu, în frunziș, e Corina. La 7 ani, Corina a intrat în clasa 0. Are peste 10 câini și insistă că are grijă de toți. Preferatul ei, unul lung și bleg, se numește ”Naruto”.

Ea e primul om al gării care ne iese-n cale.

În casă mai sunt 8 oameni, deci, în doar două camere. Oameni: de la un an la 60 de ani. „E frumos la gară. Nu e niciodată liniște. E frumos să n-ai o casă că toată lumea”, explică fetița în timp ce ne conduce către ceea ce ea numește ”acasă”.

Știe că e dimineață atunci când ”sună” trenul, la 04:00, și că toată familia-și începe ziua odată cu alarmă tip locomotivă. Bunicul și bunica, mama, mătușa, surorile și fratele mai mic. Au două-trei paturi în jumătate de gară, la Dridu. Cealaltă jumătate e încă funcțională. Acolo stă șefa de gară. Impiegatul iese, din oră-n oră, să-ntâmpine și să salute, cu paletele lui, trenurile cu prioritate.

GÂȘTE MAI RELE DECÂT LOCOMOTIVĂ

”Acolo dorm eu”, punctează Corina către un geam cu mușcate pe post de ghirlande, din care privește – cât o vedea cu singurul lui ochi – un minion de pluș. Corina trăiește o copilărie autentică, copilărie luată cu cut-paste din povestea părinților. Merge la școală, pe cărare, cu bicicletă, își ridică un castel, în pustiu, doar dintr-un ghem de ață și se șuie-n nucul imens din spatele gării.

La Dridu e o gară cu două fețe. Una clasică, lângă panoul de sosiri/plecări, din cărămidă de vișiniu-proaspăt, și cea de ”Oliver Twist” din spate. Ascunsă de zidul din fața peronului, e o gospodărie pe cât de simplă, pe atât de aglomerată, în care nu e o problemă când lumea vine să le ceară bilete, iar panoul cu „Atenție, tren!” etanșează țarcul porcului.

„Mai vin și unii beți, sar gardul și ne trezim cu ei pe-aici”, își potrivește poarta Rodica Bucșă, buna Corinei. Femeia trăiește în gări de la începutul anilor ’90, secolul XX, în care trenurile greoaie erau pline, reflex al perioadei comuniste, iar mașina era mai mult un moft. ”Am stat în mai multe părți ale gării. La început a fost foarte greu cu trenurile. Nu doar zgomotul. Aveai impresia că e cutremur de fiecare dată când treceau. Dar ne-am obișnuit, nici nu le mai sesizăm. Acum mă deranjează gâștele, nu trenurile!”.

PARKING RĂSAD

Tanti Rodica stă la poartă, iar cei care merg spre București, Slobozia sau Urziceni vin și își lasă bicicletele la ea în curte, la gară. Nu le cere nimic, dar oamenii îi mai oferă, din când în când, o ciocolată pentru copii. Parking lângă vrejul de roșii și răsadul golit de toamnă.

Femeia inspectează grădina și își face loc printre jucării și câini. Mai mulți câini decât jucării. ”Nici nu știu de unde vin. Problema e că ne mai strică din ce am plantat, ne mănâncă găinile. Ăstora mici le place, că se joacă, dar e greu și cu noi 9, și cu 15 câini”, povestește tanti Rodica, în timp ce două fete își recuperează bicicletele de lângă gard.

Bunicul e ”șef de echipă” la CFR, adică îi coordonează pe cei care se ocupă de întreținerea căîi ferate. Ei stau cu chirie în clădirea CFR. La doi pași, în Fierbinți, oamenii au cumpărat definitiv un astfel de spațiu.

TREN ÎN LOC DE OCOL

„De 5 ani, între noi și Moldoveni nu mai există rută directă decât cu trenul. Nici nu mai vin nepoatele acasă. Au dărâmat podul dintre sate că să-l refacă și a rămas așa. De 5 ani!”. Podul din crâng e blocat cu crengi, garduri și betoane. Accesul e interzis. Peste câteva ore, chiriașîi din Moldoveni ne vor spune că, dimineață, e mai multă lume la ei decât în Gara de Nord. Și are logică.Că să ajungi din Dridu în Moldoveni, cea mai scurtă rută e prin Coșereni. 28 de kilometri, vreo 45-50 de minute, cu riscul de a rămâne fără mașină. Cea mai rapidă e prin Fierbinți. 29 de kilometri, 40 de minute. Tot cu mașina, același risc. Cea mai bună, prin Moviliță – Urziceni, cu trenul, un ocol de 38 de kilometri, 45 de minute.Pentru două sate aflate de-o parte și de altă a râului Ialomița. Într-o lume sufocată de mașini, trenul primește, astfel, o a două șansă.

„O dărâmau de multă vreme dacă nu eram noi”

Chiriașii din Moldoveni nu mai au, propriu-zis, gară. Geamurile și ușile sunt blocate de scânduri bătute-n cuie, iar ultimele amintiri sunt legate de PNG, fostul partid al lui Gigi Becali, scris cu cretă, un mers al trenurilor dubios, scris cu pixul, și iz veșted coborând din acoperișul cu lipsuri.

La nivelul -1 stau trei familii. Au teamă în discurs, nu-și spun numele să-i nu afle șeful de regională, ne trimit la Urziceni, „să vedeți cum e acolo gara, bombardament!”.

Prima vorbește femeia.

– Ni se pare tare că încă stați aici, deși gara, deasupra, aproape cade!
– Păi o dărâmau de multă vreme dacă nu eram noi.
– Aveți CFR-iști în familie?
– Soțul meu e acar. Un pic mai sus, la o gară de pe traseu.
„Zi-le să plece, în p***a mamii lor! Cine-s ăia de la poartă?”
Soțul nu e mulțumit. „Nu mai e gară de zeci de ani, am rămas doar noi aici. Dar să nu scrieți de rău, că-n alte părți e și mai și!”.
– Păi nu e vorba de rău sau de bine, e vorba că stăți aici și mai țineți în picioare gara. Soția spunea că s-ar fi dărâmat de multă vreme.
– Fac și eu ce pot! Am grijă de loc. Dacă tot scrieți, poate ne trag și nouă o țeavă de apă sus, să bea și lumea ceva când așteaptă trenul!

EPILOG

Trei imagini. La Dridu, aproape de cabina acarului, o fântână lângă o cruce. Secată. La Moldoveni, în gară, nu este apă. Se așteaptă țeava. Hidroforul e din viitor. La Dridu, în fața gării, găsim și o a două fântână. Cana (roz?) e prinsă cu lanț și cu pânză de păianjen. Găleata suspină și ea de nefolosită ce e.

Și oamenii gărilor. Ei, cei care sunt învățați să aștepte – chiar și trenuri care nu mai vin niciodată.

FOTO: David Muntean

62 recommended
comments icon 0 comments
553 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Sebastian Culea


Ne dorim să rămâneți alături de noi în continuare!

Echipa Viitorulromaniei are nevoie de acordul dumneavoastra in conformitate cu noile reglementari privind Protectia Datelor (GDPR).
Partenerii nostri folosesc tehnologii precum cookie-uri pe site-ul nostru pentru a ajunge mai usor la voi cu anunturi publicitare personalizate.
Prin acceptarea acestora va bucurați de continut, ne ajutati sa menținem site-ul gratuit si sa ne continuam demersul jurnalistic.

Iti multumim pentru acceptul tau !