Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS, pentru prieteni), 39 de ani. Poet, prozator, doctor în literatură cu o lucrare despre Emil Botta, critic literar consacrat, BAS e un nume foarte mare în mica lume a editurilor din România. El e coordonatorul colecției de literatură universală “Biblioteca Polirom”. Timp de nouă ani a organizat și Festivalul Internațional de Literatură – București (FILB). A renunțat, fiindcă îi era tot mai greu să strângă bani.

FOTO: Cosmin Bumbuț

BAS are, iată, o adevărată carieră în lumea literelor, dar până acum ca scriitor era perceput mai degrabă ca un marginal – un poet îndrăgit îndeosebi de anticari.

BAS este și tradus în două limbi: rusă și albaneză. A avut o rezidență în Pristina (Kosovo), și acolo a scris o carte năucitoare – “Copilăria lui Kaspar Hauser”. Iar de la această răscruce suntem obligați să vorbim despre dumnealui ca despre unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani.

Ne aflăm la cârciumă cu Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS), și constat că bea bere fără alcool, în mod surprinzător. Cum s-a ajuns aici?
Nu mai e deloc surprinzător, am răcnit prin toate canalele posibile că nu mai beau alcool. Am făcut un an decât m-am lăsat. Nu mai puteam. Beam mult prea mult.

Îmi place că, deși fără alcool, bei totuși bere. Ți-ai păstrat demnitatea de om.
Nu știu dacă e tocmai demnitate. Dar măcar aparențele…

Cum e cu “Copilăria lui Kaspar Hauser”?
Am scris două volume de poezie, am făcut greșeala să scriu două volume, deși ar fi trebuit să scriu unul singur, fiindcă sunt foarte asemănătoare. Și am simțit nevoia să le dezvolt în proză. Motorul de la care pornește cartea e același: imaginea. Am avut câteva imagini în cap și mă obsedau. La prima povestire am avut imaginea unor gândaci mergând prin cadă. Și acea imagine a explodat întreaga povestire. “Copilăria…” a început ca un volum foarte autobiografic și a devenit un volum foarte obiectiv, pe parcurs. Mai scrisesem niște povestioare în seria «Prima dată» de la Editura Art și scriam acolo despre joburi pe care nu le avusesem niciodată și eram foarte felicitat pentru joburile alea. Așa că am pendulat mereu între ficțiune și realitate.

Nu-mi spune că Tătuțu (n.r. – personaj important din “Copilăria lui Kaspar Hauser”) nu există, că l-ai plăsmuit!
A existat Tătuțu, cum să nu existe Tătuțu? Cel care stă la baza personajului – și anume Tătuțu – a murit de doi-trei ani. Era un personaj fabulos. Au fost multe personaje ca Tătuțu în perioada `86-`90-și. Mi se pare că au cam dispărut. Ultimii jucători mai rezistă prin diferite cârciumi cu mese de tablă, prin Centrul Vechi.

De unde ești tu de loc?
Eu sunt născut în Tineretului și am crescut pe la stația de metrou Constantin Brâncoveanu – Șoseaua Olteniței, numărul 46. Ne-am mutat acolo prin `83-`84, când aveam eu patru-cinci ani.

Prima copilărie, acolo.
Prima copilărie, și adolescență, și tot. Mereu m-am întors și în Tineretului fiindcă am avut bunici acolo. Am mai avut bunic și la Bucur Obor.

BAS și-a format vocabularul ascultând fascinat înjurăturile șoferilor de autobuze

Mediu intelectual, proletar, cum?
Proletar sută la sută. Blocul în care stăteam la Brâncoveanu era unul de șoferi de autobuz.

Ți-ai dezvoltat, prin interacțiunea cu șoferii, armonios vocabularul?
Mi l-am format (râde). Ăsta e – vocabularul meu de bază. Am un vocabular cu cuvinte foarte urâte, a remarcat și domnul Manolescu într-o cronică în „România literară”. O panaramă de vocabular.

În carte, mama dumitale e profesoară.
E absolventă de Litere numai că prin forța întâmplării a ajuns mai traducătoare, mai pe la IMGB, la centrul de calcul, la Electroaparataj… Fabrici și uzine.

Cum te-ai apropiat dumneata de literatură?
Eram foarte bolnăvicios. La început jucam fotbal în spatele blocului, nu eram eu bun, dar mă tolerau. Apoi când s-au făcut mai mari, treceau drumul către parc și jucau pe iarbă. Pe mine mama nu mă lăsa. Și am rămas în spatele blocului. La un moment dat am început să nu mai ies din casă.

Care e prima carte lecturată de dumneata?
Știu că a fost un Dumas. Probabil Cei trei muschetari. Îmi citea mama foarte mult Jules Verne și devenisem meșter în a mima boli de copilărie. Mama era părinte singur și dacă mimam boli trebuia să mă lase singur în casă. Mai suna să mă controleze. Și stând singur în casă, televizor nu, internet nu, că nici nu exista, trebuia să faci totuși ceva. Mă mai uitam la televizor la bulgari, dar ăia dădeau o muzică îngrozitor de tristă – muzica populară bulgărească e tristă rău! Așa că, neavând altceva de făcut, citeam. Aveam o bibliotecă bună, dar nu se compară cu ce o să îi las eu lui fi-miu (n.r. – BAS este căsătorit cu Oana Boca-Stănescu, cunoscut manager cultural, și au împreună doi copii). Am zece mii de volume, doar că el nu prea vrea să citească. Asta e diferența.

BAS s-a apucat de scris după ce a citit poeziile mamei sale

Și de scris când te-ai apucat?
Mai târziu, când am descoperit niște poezii scrise de maică-mea prin facultate.

Mama dumitale este și poetă?
Da! Erau poezii din facultate, scrise în maniera lui Nichita Stănescu, așa. Am început și eu să scriu din astea cu cuburi și cai.

Mai ai opera de tinerețe a mamei?
N-o mai am, dar mai țin minte că prin clasa a opta scriam bacoviene. Aveam un poem care se numea Vernil.

Aveai tristețea asta…
Autoindusă.

Dumneata ai o structură melancolică?
Aș spune că da. Eu eram și mai aschilambic așa, trebuia să fac și eu ceva, să fiu bun la ceva… Am încercat și cu boxul – n-a mers. Cred că momentul de ruptură în relația mea cu sportul a fost când au venit de la echipa de fotbal Autobuzul să facă selecție în spatele blocului și nu m-au luat și pe mine.

S-a remarcat cineva la Autobuzul?
Nu am biografia lui Filip și Matei Florian, să spun că am jucat fotbal în copilărie cu Dan Petrescu (n.r. – BAS face aici referire la cartea Băiuțeii a fraților Florian). De fapt, nici nu știu ce s-a întâmplat cu copiii ăia – nu am ținut legătura. Dar am nostalgii, am. Oricum, s-a schimbat mult cartierul, acum e plin de farmacii și bănci.

Și cu școala? Cum era?
Am avut o învățătoare care mă antipatiza violent. E urât pentru un copil să vadă că îl urăște un matur. Era un fel de ricoșeu al antipatiei față de maică-mea, care se purta elegant și era o doamnă. Nici nu m-a făcut pionier în prima serie și știu că am suferit enorm. Ne făceau pionieri la casa lui Bacovia (n.r. – George Bacovia a locuit în București, nu departe de cimitirului Bellu). Și pe mine m-a băgat în seria a doua. Dar ca să compenseze cumva, mi-a dat și mie o insignă de pionier-inventator. Așa a considerat ea. Nu inventasem absolut nimic. Dar citeam bine. Când ne puneau să ne ridicăm în două și să citim din manualul ăla cu Ceaușescu și cu Leanța pe prima pagină, citeam destul de fluent. S-a gândit ea că aș fi bun ca pionier-inventator. Tovarășa Pop, învățătoarea mea, a devenit o mare susținătoare a lui Ion Iliescu, după ce a fost omorât tovarășul Nicolae Ceaușescu. Toată pasiunea ei s-a mutat în Iliescu. Și îi mai povesteam lui bunică-miu din Tineretului, și el a insistat să mă mut de la școala aia. Bunicul ăsta al meu fusese militar, și știa politică. Și m-am mutat la Școala Ion Creangă, care și acum e o școală de mare fițe. Și am dat de o profesoară bună de română: doamna Maxim. La ea m-am remarcat la compuneri. Scriam povestiri SF.

BAS a rămas de mai multe ori corigent în liceu și a fost propus spre exmatriculare

Liceul?
Din nefericire, în clasa a VIII-a, nefiind eu foarte matur, nu m-am putut opune voinței familiei și am dat la mate-info, la Spiru Haret. Mare greșeală. Într-a zecea am fost în prag de exmatriculare, eram și corigent la matematică, fizică și chimie, am spart și un geam și m-au mutat la Uman, după ce a făcut mama o intervenție la direcție. A venit cu juma’ de porc și o damigeană de vin și a obținut această concesie: Umanul. Acolo unde se strângeau toate loazele. Eram trei băieți și peste patruzeci de fete. După ce m-au văzut ai mei la Uman, au zis că sunt un caz pierdut, și m-au lăsat în pace. Și așa am putut să dau la Litere.

Și studenția cum ți-a fost: cu respect față de marele nostru critic Nicolae Manolescu?
Respect pe care îl nutresc în continuare (râde). Am învățat în facultate, să știi, dar doar la ce mi-a plăcut mie. Cum am făcut de fapt întotdeauna.

Atunci, student fiind, ai început să comiți literatură?
Nu. Atunci am început să devin personaj auxiliar. Mergeam pe la cenacluri. Nu am prins cenaclul lui Mircea Cărtărescu, din păcate. Se desființase de un an. Funcționa cenaclul lui Marius Ianuș. Generația 2000 – fracturiștii. Mă enervau ăia care aveau tupeul să citească acolo. Eram orgolios, știam că sunt mai bun ca ei, așa că stăteam mai în spate și râdeam de cei ce citeau. Atât puteam eu atunci. Apoi am avut norocul să mă angajez la Ziarul Financiar. A fost o altă mare școală acolo.

Dumneata ești o natură idolatră?
Exact. Sunt dotat nativ cu respect față de scriitori. Dar când am văzut că sunt coleg la Ziarul Financiar cu Ioan Es. Pop mi-au tremurat genunchii două luni. E un tip atât de blând și de uman…

Care erau idolii dumitale?
Așteptam fiecare volum din Orbitor cu o nerăbdare adolescentină.

Ai citit Orbitor-ul tot?
Da, sigur că da.

E vreo carte mare pe care n-ai citit-o? În căutarea timpului pierdut, poate?
Am citit-o de trei ori!

Goethe, te simt fragil la Goethe!
Exclus. L-am parcurs.

BAS fura cărți de la bibliotecă, fiindcă dorea să citească mai mult

Luai cărți de la bibliotecă? Sau cum făceai?
Furam cărți de la bibliotecă. Un obicei foarte urât. M-a certat și Dan C. Mihăilescu într-un articol pe tema asta. Purtam pulovere foarte largi și sub ele ascundeam comori. Ce vrei? – eram foarte sărac și voiam să citesc. Nu-mi ajungeau alea trei de mă lăsau să le iau acasă. Bine, sunt și maniac. E o boală asta: să vrei să ai atâtea cărți!

Ai avut multe cărți?
(râde) Am avut multe cărți, acum, când m-am mutat, am dat zece saci de cărți, și tot mai descopăr prin casă dubluri. Am mai avut mari întâlniri cu anticari. De exemplu, un anticar din studenție, de acolo, de la Litere. Tipul cred că bea foarte mult, pentru că avea acea privire plină de răni. Fuma și bea. Era o atmosferă acolo când intrai… Se uita cu îngăduință la noi, căutam critică literară, chestii dure. M-a prins o dată pe mine, și îmi zice : băiatu’, hai să-ți dau eu un poet! Și mi-a dat Un dor fără sațiu de Emil Botta. Zice: ia uite, un poem despre opiu! Extraordinar. Mi -a plăcut la vârsta aia. Poet român care se droga, ce mișto! Îmi place și acum.

În studenție, literatură, băutură și femei?
Nu prea multă băutură, fiindcă nu existau bani.

Dar dorință exista.
Dorința exista întotdeauna. În studenție, ca eveniment formator a fost descoperirea lui Cornel Mihai Ionescu, un tip extraordinar. Lui îi plăcea să-și creeze un grup de discipoli, să iasă cu ei la masă seara. Ne prindea dimineața vorbind pe strada Academiei. Era un local acolo – o doamnă cu soțul dădeau mâncare și băuturică până la trei dimineața. Se numea Belvedere. Noi îi spuneam La Bellu-vedere, că aveam vedere către o Biserică.

Să recapitulăm. Care au fost, deci, formatorii dumitale?
Acum depinde ce palier al existenței abordăm. Dacă vorbim de golăneală e tatăl meu vitreg, care le știa pe toate și se descurca în orice mediu. Tătuțu… Apoi în facultate, CMI-ul, apoi la ziar era cuplul de aur Ioan Es. Pop-Daniel Nicolescu, care acum e la ICR Lisabona. Am trecut cu ei prin toate fazele, de la mâncat salam pe bordură până la a învăța să fac și cronici de expoziție, și… prin ei am dobândit o educație intelectuală aparte. Prin 2005, când eram într-o perioadă de impas, a venit chestia asta cu concursul scos de Polirom pe site: își căutau redactor-șef.

Te-ai dus direct la redactor-șef. Dacă ei căutau redactor simplu, te duceai?
Eu ce să fac dacă ei căutau redactor-șef (râde)? Da, mă duceam și redactor simplu. Voiam să plec de la ziar, nu mai suportam, nu că era ceva rău, dar vedeam că nu sunt bun. Era ca în liceu, când vedeai că nu ești bun la matematică și crăpai un geam ca să te mute la Uman. Lucram la Ziarul de Duminică (la Ziarul Financiar) și la emisiunea lui Cristi Tabără, la emisiunea Parte de carte. Îl ajutam să aibă idei de emisiuni, îi chemam invitați, îi sunam și mă asiguram că ajung la Buftea.

Și cu Polirom-ul te-ai potrivit.
Era mai aproape de ce voiam eu să fac. Eu m-am angajat redactor-șef și asta am fost două luni. Pentru că imediat după, Denisa Comănescu a plecat la Humanitas și am rămas și director editorial. Am fost interimar, și apoi m-au pus de tot.

Ce face un redactor-șef într-o editură?
Tot face. Într-o editură, redactorul-șef se ocupă de bucătăria cărților. Dă cărțile în traducere, face planul de plecări în tipar, are grijă ca traducerile să aibă parte de o ultimă lectură, face fișele de copertă, inclusiv plățile le face. D-aia n-am mai vrut să fiu redactor-șef și mă bucur că acum nu mai sunt. Mă simt mult mai bine în zona care ține strict de editorial.

Unde ai făcut și o frumoasă carieră.
Dacă tu zici așa…

Ai câștigat și parale?
Cât se poate câștiga în domeniul editorial în România.

Ai casă, mașină?
Am casă, n-am mașină. Sincer să fiu, cred că am băut câteva mașini. Am făcut școala de șoferi în facultate și mi-am dat seama că mi-e frică la volan. Și decât să intru în altul, am zis că mai bine nu. Și, totuși, uneori visez că șofez.

BAS e apatic din punct de vedere politic: nu urmărește

Și prima carte?
Târziu, pe la 32 de ani. Am debutat cu o carte de epistole schimbate cu Vasile Ernu: Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc.

Ce te desparte de Vasile Ernu?
Pe vremea aceea ne despărțea felul în care înțelegeam literatura.

Și în prezent?
Și în prezent tot asta ne desparte.

O conștiință politică ți-ai consolidat și tu?
Nu. Sunt total apolitic. Nici #rezist, nici #nonrezist. Sunt apatic. Nu am fost niciodată implicat politic.

Și toată formidabila dumitale energie unde s-a dus: în literatură și trăirea vieții?
Mai e altceva în afară de literatură și viață?

Hobby-uri, pasiuni? Pescuitul?
Nu m-a atras. Mă plictisește îngrozitor. Am pescuit în copilărie, mă lua Tătuțu, ca să profite să iasă la restaurantul Riviera din Parcul 23 august. Bea cu prietenii lui baterii de vin, șpriț de vară!, iar pe mine mă lăsa să dau la roșioară, în timpul bălții. Și la regina bălții dădeam.

Câți ani ai?
39. Împliniți pe 29 mai.

Ești mulțumit de ce ai făcut până acum?
Nu sunt. Îmi e teamă că nu va ieși ce urmează.

Ai planuri, așadar?
Nu am planuri, am obsesii. Mă bântuie grav. În literatură, bineînțeles.  Am un roman în cap, am ideea unei cărți foarte riscante.

Crezi că ai putea să periclitezi ce ai construit până acum?
Nu m-am gândit la ce am scris ca la o construcție.

BAS se teme de persoana a III-a

Faci ierarhii între cărțile tale?
Nu, nu fac. Cea mai dragă îmi e cea de eseuri critice – Scrisori către Osip Mandelștam. Iar pe cea de proză nu o percep deloc diferită de cele de poezie. Sunt în aceeași serie. Și de aceea mi se pare riscant romanul: pentru că aș sări în altă dimensiune cu el. Aș intra în persoana a III-a, ca să fim foarte tehnici. Mie mi-e groază de persoana a III-a. Dar, dacă nu ieși din zona de confort, nu faci nimic. O să mă apuc s-o scriu.

Ai timp?
Da. N-am viață socială. Am prieteni, dar mă văd rar cu ei. Am prieteni în casă – o am pe nevastă-mea, am copiii, am pisicile. Ce-mi mai trebuie? Am rupt cu vechea mea viață socială, pe care o aveam în exces. O vreme am evitat să mai ies. Am și pierdut o bucată de umor al meu față de mine de când nu mai beau.

Îți e frică de moarte, BAS-ule?
Vreo zece secunde pe zi, nu. În rest îmi e groază de moarte!

Îți dă Tătuțu semne? Ce e pe partea celalată? Ce zice? Ți se arată în vis?
L-am mai visat în ultimul timp. Eu am norocul să mai am un bunic în viață. Face 91 de ani. N-a băut, n-a fumat, a făcut flotări până la șaptezeci de ani. Și acum mănâncă nesărat, nedulce, ne-nimic. Visez des că moare, cred că e o formă a creierului de a se obișnui cu ideea asta. E o formă de autoapărare a psihicului.

Către țara noastră te uiți? Ai o privire a ansamblului social? Te interesează încotro ne îndreptăm?
Dacă o duci spre politică, nu mă interesează. Oamenii sunt OK luați separat. Când se unesc apar problemele, formează diferite grupuri care par niște monștri fără cap.

Către lume te uiți?
Mai curând mă uit către lume. Și înțeleg tot mai puțin și mă sperii. Nu mai înțeleg ce e comunicare și ce nu e comunicare. Mi se pare că noi comunicam mai mult când nu aveam toate canalele astea. Adolescenții stau pe net, sunt toți galbeni.

Ai apucat vorbitul la mobil la secundă.
(râde) Scrie și în carte. Da, am avut o gagică și conversam mult așa. Am prins și la trei secunde, că așa era la început. Reușeai să stabilești o întâlnire, ceea ce era mare lucru: ne vedem la 7, diseară, la fântână. Oamenii erau paroliști.

Cum a fost primită cartea dumitale? Prietenii, dușmanii?
Dușmanii i-am blocat. E mult mai bine așa. Mi-am creat și eu o bulă și a devenit suportabil totul. A fost primită extraordinar cartea. Chiar nu mă așteptam. Încă trăiesc din aceaste păreri bune.

Ți-ai recitit-o?
Nu. Am recitit-o de multe ori când am redactat-o. Aici de mare ajutor mi-a fost și Lucian Dan Teodorovici, care stă după mine de șapte ani să public – poate nu neapărat cartea asta, dar o carte. Ca prozator ți se cere și un ritm de publicare. Ca poet, nu ți se cere treaba asta. Poți să trăiești și douăzeci de ani dintr-un volum.

Dar cu critica literară, cum e? Mai avem nevoie de critică?
Dacă e onestă, da. E altceva să vină un tip care are o bibliotecă în spate și care știe să citească și explică de ce e cartea asta bună. Dar după cum știi, nu se caută pe piață. Și atunci mulți s-au orientat către cariere academice, care sunt absolut energoface. Predai unor studenți care nu mai citesc absolut nimic, și înnebunești.  Nu mai citesc studenții de la Litere, dar poate citesc ăia de la Politehnică (râde). Am predat și eu doi ani, a fost greu. Predam la anul III de la Litere, și nu mai aveau ei chef de mine. E an terminal. A cam dispărut pasiunea aia pentru lectură în noile generații.

Nu te incomodează, dat fiind că suntem în secolul XXI, biblioteca asta de o duci în spate?
Mă incomodează, dar o duc în spate, ce să fac? Nu sunt singur. Suntem mai mulți, dar ne-am transformat într-o sectă, e adevărat. În România, cei care citim suntem o sectă. Dar sunt și foarte fericit că fac parte din secta asta.

Te încântă ideea best-seller-ismului?
Mă încântă ideea de a fi citit, fiindcă de-aia și scriu. Dați-mi două mii de cititori și mă declar mântuit. În România e un grup fidel, dar foarte restrâns, care urmărește aparițiile recente, care se interesează de tot. Ce mă bucură pe mine e că am spart o zonă foarte restrânsă, cum mi-a zis și Bogdan Coșa – zona de anticari.

CITAT: “De mare ajutor mi-a fost și Lucian Dan Teodorovici, care stă după mine de șapte ani să public – poate nu neapărat cartea asta, dar o carte. Ca prozator ți se cere și un ritm de publicare. Ca poet, nu ți se cere treaba asta. Poți să trăiești și douăzeci de ani dintr-un volum.” Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor