Este autorul trilogiei Poker, încheiată în acest an, cu volumul Ultraviolență (ed. Polirom). Născut la Codlea, în 1989, a copilărit într-o mahala cu cămine de nefamiliști de care încă își mai amintește. De scris, s-a apucat în facultate (Litere, la Universitatea Transilvania din Brașov, urmată de un master în Teoria literaturii, la Facultatea de Litere a Universității din București). În 2010, câștiga Premiul pentru debut al editurii Cartea Românească, iar în 2011 îi apărea primul roman – Poker. Mai departe, Bogdan Coșa avea să se impună ca una dintre cele mai importante voci tinere în proza de la noi. Bogdan Coșa a plecat, în viață, de pe palierul unui bloc de nefamiliști din Codlea, județul Brașov. Unde trăiau copiii sfârșitului de regim. Pe mulți asemenea lucru nu i-a ajutat deloc, dar Coșa a găsit soluția să-și facă cumva experiența asta de folos, s-a făcut scriitor: “Chiar dacă părinții mei nu erau dintre cei oribili, înghețam de fiecare dată când auzeam cheia în ușă, netezeam cuvertura de pe pat și-mi țineam respirația, să pară că nici nu exist. Ar fi destule de povestit. Cărțile au venit mult mai târziu”.

Cum trăiește, însă, astăzi, un scriitor român născut în anul când comunismul se prăbușea? 

Ești născut în anul în care se prăbușea comunismul. Ce îți amintești din copilăria ta nouăzecistă la Codlea? Cum ai crescut, cu ce cărți te-ai format?

În mahalaua în care am crescut, în căminele de nefamiliști, în special, era o atmosferă pe care cu greu și-o poate imagina cineva care n-a fost acolo măcar o dată în perioada aia. Eram peste o sută de copii într-un bloc, numai închipuie-ți, o sută de camere pentru o sută de familii; pe holuri, o hărmălaie de nedescris, găleți de gunoi, preșuri șutate, saci de tot felul, dulăpioare, sănii, butelii. Mirosea a zece feluri de mâncare în același timp, oamenii găteau cu ușa întredeschisă, blocată cu lanțul; auzeai întotdeauna cine ce povestește; la fel, certurile sau cum răsunau urletele, loviturile.

Uneori era suficient ca unul dintre noi să intre în casă că și-ncepea balamucul, părinții erau atât de neputincioși și frustrați încât puțini erau cei care nu-și vărsau nervii pe copii din te miri ce.

Îmi amintesc, de asemenea, că de multe ori era beznă pe tot palierul; oamenii furau becurile la nici câteva ore după ce erau puse, chiar și de la baie (comună, pe palier, cinci cabine funcționale pentru douăzeci de familii, plus o canalizare în mijlocul lor, la care bărbații urinau din picioare); trebuia să calci cu mare grijă, pentru că ce luai pe șlapi băgai în camera în care dormeai (dacă-i lăsai la ușă, a doua zi nu-i mai găseai). Cel mai urât era însă când veneau oameni în vizită, trebuia să mergi cu ei să-și facă nevoile, le era frică să meargă singuri, și cu fiecare musafir ți se amintea încă o dată cât ești de pârlit; chiar și rudelor de la țară, deloc pretențioase, le era greu să intre în cabinele alea – cum ziceam, nu-ți poți imagina. Puțin mai târziu, la sfârșitul anilor nouăzeci, oamenii s-au mai liniștit, unii s-au emancipat și și-au cumpărat colace de veceu proprii; era interesant să-i vezi cum ies din camere cu ele la subsoară, imaculate, și cum le spală la țeava din perete după ce le folosesc – părea într-adevăr că lucrurile încep să meargă mai bine.

Au fost probabil și aspecte OK, dar nu mi le amintesc acum. În afară de perioadele petrecute la bunici, unde era ca-n paradis, plutea întotdeauna o atmosferă tensionată; mama a fugit cu mine la țară la un moment dat, clacase și ea, dar s-a întors de dragul meu, să nu cresc fără tată. Așa, via maică-mea, m-am temut toată viața de el. M-am temut toată viața de amândoi, de fapt; am găsit un caiet din clasa întâi pe care scrie, cu litere de școlar, mama a venit acasă de la serviciu și e nervoasă pe Bogdan. Chiar dacă părinții mei nu erau dintre cei oribili, înghețam de fiecare dată când auzeam cheia în ușă, netezeam cuvertura de pe pat și-mi țineam respirația, să pară că nici nu exist. Ar fi destule de povestit. Cărțile au venit mult mai târziu.

Când și cum ai ales să scrii?

Am început să scriu în facultate, era de-a dreptul balsamic să văd că lumea chiar mă bagă în seamă.

În 2010, câștigai Premiul pentru Debut al Editurii Cartea Românească, iar în 2011 apărea Poker, primul volum al trilogiei cu același nume. Ce îți amintești din acea perioadă, cum trăiai pe atunci, cum scriai?

Înainte de asta, prin 2008, am început să câștig bine și am avut ocazia să-mi ling încetul cu încetul rănile. După ce mi-am luat haine, cărți, o mașină second-hand, să nu mai fac naveta, care mă terminase de nervi timp de șase ani, m-am întors și asupra educației. În facultate nu am avut mereu timp de școală, dar cu banii puși deoparte din gambling am venit în capitală și am învățat cât am putut de serios; ca masterand, stăteam cu lunile la BCU (n.r. – Biblioteca Centrală Universitară), ajungeam dimineața și plecam când închideau. Am fost foarte fericit să pot face asta și sunt în continuare recunoscător cerului că am avut șansa să citesc atâta timp fără să fiu deranjat.

M-am și distrat, firește, dar am înțeles curând că de distracție eram sătul, că mă obosește. Abuzasem în studenție, când am dat iama în toate ca scăpat de la nebuni. De scris, am mai povestit, am scris Poker pentru un prieten bogat, căruia voiam să-i fac un cadou. Mă ajutase în mai multe privințe, așa că, înainte să plec la București, am ales să leg câteva întâmplări trăite împreună și să fac din asta un story de rămas-bun (fiind dintr-o familie înstărită, avea de toate, n-avea sens să fac un efort financiar).

De ce ai hotărât să faci din Poker o trilogie?

După una din primele lecturi publice, cred că eram la Muzeul Țăranului Român, a apărut o echipă de televiziune care mi-a băgat camera în față: ai scris Poker, ce urmează? Orbit de reflector, a vorbit gura fără mine, urmează volumul doi. Aăă, da, o să fie o trilogie. Nu mă gândisem niciodată la o trilogie, a fost un automatism, poate că citeam o trilogie atunci, habar n-am, cert e că m-am legat la cap fără să mă doară. Nu-i ușor să scrii la douăzeci de ani o trilogie, când încă nu știi mare lucru despre nimic, nu te cunoști, nu faci decât să intuiești câteva din sumedenia de noduri existente între tine și lume, dar sunt mulțumit de ce-a ieșit.

În Poker. Black Glass, în prim-plan este și unul dintre subiectele momentului – depresia. Cum de te-ai oprit la asta, cum te-ai documentat?

Am trăit-o, m-am documentat ulterior. (E mult spus documentat, am căutat niște explicații.)

În acest an, a apărut la editura Polirom și al treilea volum al trilogiei – Ultraviolență. „Scriind Ultraviolență, m-a interesat un singur aspect: cum sună romanul pe care vrei să-l iei cu tine la plajă într-o vacanță în care n-ai venit să citești?”, spuneai. De ce acest aspect?

Am vrut să scriu un roman lejer, care să sune bine fără să fie neapărat o mare poveste, cum sunt cărțile de-o vară, nemaiauzite, nemaivăzute… Să-l poți deschide oriunde, să recitești, ca la mare, când te tot întrerupi din varii motive, același paragraf de mai multe ori fără să fie agasant. Am recitit recent fragmente, mi se pare în continuare plăcut, ritmat – avem nevoie și de cărțile astea tampon, eu unul le ador.

Cum vezi generația ta de scriitori? Cum te raportezi la generația ta, ce îți place la voi, ce ai impresia că vă lipsește?

Îi lipsesc prozatorii. Mai mare ca mine, nu știu, cine mai e până la Lavinia Braniște? (Ține cont, sunt șase ani între noi.) Mai mic, din nou, toți sunt poeți. Abia aștept să văd care o să sară gardul la proză, îl/o aștept cu biscuiți.

Cum în România nimeni nu trăiește din literatură, din ce trăiești tu?

Scriu articole, cronici, recenzii, fac interviuri și țin cursuri de scriere creativă. E multă bătaie de cap, dar consider că trăiesc din scris, din literatură, și sunt fericit.

Ai avut rezidențe pentru scriitori în Germania (Hessischer Literatturat) și Ungaria. Cum ți-a plăcut să te muți pentru o vreme acolo? Ai luat vreodată în calcul să pleci definitiv din România?

A fost grozav – în felul ăsta am ajuns să văd Europa – , dar nu știu dacă m-aș muta, mă simt bine în România, mai ales dacă am ocazia să plec din când în când undeva. În plus, ca scriitor, sunt foarte legat de limbă. Învăț germana, încerc să-mi îmbunătățesc engleza, dar n-am fost niciodată talentat din punctul ăsta de vedere, așa că îmi văd lungul nasului. În același timp, sunt dispus să plec dacă partenera mea o să hotărască într-o zi că ar vrea să trăiască peste hotare.

Ai avut rezidențe și la noi, acordate de FILIT sau de Fundația pentru Poezie „Mircea Dinescu”. Cum au fost aceste rezidențe în țară?

În țară, pe de-o parte, nu te poți lua în serios, mai ales când ți se adreseză paznicii de noapte și bucătăresele cu domnul scriitor, dar pe de altă parte e mai real ca oricând, ești permanent în contact cu greutățile de-aici, nu într-o rezervație artistică, într-o bulă, la două mii de kilometri de casă, unde lumea e OK, ești și tu pe-acolo, mai amărât, dar pe-acolo, cu ei, cu bicicletele lor; aici nu-ți permiți să te relaxezi, să zici las că scriu mâine, pentru că ți se reamintește constant, oamenii din jur fac asta indirect, că ești privilegiat să poți sta câteva săptămâni undeva la căldurică să-ți scrii textele, așa că ai face bine să nu tragi mâța de coadă. Le mulțumesc pe această cale Mașei și lui Mircea Dinescu și, de asemenea, celor de la Iași, care m-au chemat la Casa Pogor în noiembrie 2015.

Cum trăiești în viața de zi cu zi? Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Citesc, scriu, iar seara, dacă nu am cursuri, mi-o petrec cu logodnica și cu câinele. Uneori ne vizitează cineva, alteori mergem noi în vizită, trăim modest, nespectaculos, dar e o viață nesperat de bună. 

Cât timp pentru citit îți rămâne și care sunt principalii scriitori care te-au influențat, de la care ai învățat? Ce preferați ai?

Pe lângă ce citesc pentru muncă, în medie, să zicem, ar mai fi vreo două ore și pentru sufletul meu. Fiind tânăr și receptiv, încă învăț de la majoritatea celor pe care-i citesc. (Adesea, cu creionul în mână.) Nu am neapărat preferați, Karl Ove Knausgård îmi place acum, dar nici el necondiționat. Ar mai fi, dar nu mai ajung să devină obsesii, lucrurile sunt mai fluide decât acum câțiva ani, îmi place ceva aici, altceva dincolo, într-o zi vreau să revăd o proză de Raymond Carver, îmi dau seama că nu-mi mai place și eșuez într-un volum ales la întâmplare din bibliotecă, altădată dau ca din greșeală peste niște poezii pe care le-am citit cu mintea în altă parte mai demult – sau doar pentru că trebuia, pentru că voiam să pot spune că l-am citit pe, nu știu, Khayyam, pe Eliot – și mă afund din nou în autorul respectiv, cu voluptate de data asta, de care, eventual, ajung să mă plictisesc, și tot așa…Formula preferați-detestați e o formă de compulsivitate. 

La ce lucrezi acum, ce carte urmează pentru tine?

Scriu un roman mic despre o familie care trăiește la țară și care abia se mai ține laolaltă. E mai aproape de vocea mea interioară; dacă-mi iese, o să fie un text care o să persiste. 

În 2013, ai publicat și un volum de poezie – O formă de adăpost primară (ed. Cartea Românească). Cum l-ai privi acum?

A fost o încercare. Surprinzător e că, citit acum, la câțiva ani distanță, volumul de poezii pare mult mai puțin prost decât atunci, imediat după ce l-am publicat. 

Tot în 2013, erai desemnat Tânărul Prozator al Anului, pentru Poker. Black Glass. Ce a însemnat acel premiu pentru tine. De fapt, ce înseamnă premiile? Schimbă ceva?

A însemnat foarte mult pentru mine, mi-am cumpărat o canapea din banii ăia – până atunci dormeam pe jos, pe o saltea. Dacă ar fi să decid, aș înmulți premiile literare, banii respectivi sunt mană cerească pentru scriitori, iar instituțiile statului s-ar putea dispensa fiecare, nu?, de câte zece mii de lei anual, cât să acorde trei-patru plicuri generoase. Ar trebui să existe nu doar Premiul Mihai Eminescu și Premiul revistei Observator cultural, ci și Premiul Poliției Rutiere, Premiul Poștei Române, Premiul RATB, Premiul Sectorului 2 etc. La fel, băncile, Mega Image, Premiul MedLife, Premiul Sanador, toți coloșii ăștia pentru care zece mii de lei n-ar însemna absolut nimic… Și cârciumarii. Premiul Baricade, 500 de lei, Premiul Control, cât o șpagă împinsă la un control – nu-mi zice că nu se poate.

Scriitorii români se plâng de vânzările slabe de carte în România. Cum crezi că se pot schimba aceste cifre, cum poate crește piața de carte de la noi, din punctul tău de vedere?

Scriind cărți mai bune – ăsta e și minimul și maximul pe care-l pot face pentru vânzări mai bune.

Ce te motivează să scrii?

În zilele bune, e suficient faptul că-mi place; în zilele proaste, faptul că nu știu să fac nimic altceva – care e o motivație mult mai puternică, mai motivat de-atât n-ai cum să fii.

CITAT: „Citesc, scriu, iar seara, dacă nu am cursuri, mi-o petrec cu logodnica și cu câinele. Uneori ne vizitează cineva, alteori mergem noi în vizită, trăim modest, nespectaculos, dar e o viață nesperat de bună.” Bogdan Coșa, scriitor