Orădeanul Mircea Pricăjan (37 de ani) este cunoscut mai ales ca traducător din limba engleză (el l-a tălmăcit pe marele Stephen King). Dar Mircea Pricăjan este, în primul rând, scriitor. Cel mai recent roman al dumisale se numește “Calitatea luminii” și a fost publicat la Editura Polirom.

L-am cunoscut pe Mircea Pricăjan, la Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri (FILIT), de la Iași. Luându-l cu binișorul, am aflat ce gândește dumnealui despre literatură și chiar despre viitorul României.

Cine ești dumneata, Mircea Pricăjan? De unde ai apărut în viața noastră publică? Fii bun, te rog, și prezintă-te publicului cititor.

Sunt un biet suflet rănit, din răsărit”, cum spun concetățenii mei de la Celelalte Cuvinte. Celor cu oleacă știință muzicală le-am comunicat cu asta de unde vin. Celorlalți le spun că m-am născut în Oradea, în anul de mare cumpănă 1980, în ziua când, cu 35 de ani înainte, Japonia capitula și Vietnamul își proclama independența. Pașii copilăriei m-au purtat pe pământul strămoșilor noștri daci, fiindcă aveam bunici la Orăștie. Bunicul învățase să citească singur și-mi spunea povești de Ispirescu învățate pe de rost. Cred că el m-a îmbolnăvit cu treaba asta, cu snoavele și basmele lui. De la el am învățat și cum e cu autoironia. În vremurile alea, când codrul de pâine la care aveam dreptul îmi era-nainte tăiat cu foarfeca de pe-o cartotecă, bunicul m-a-nvățat că trebuie să închei orice rugăciune cu o odă închinată poporului prieten chinez.

Și la Revoluție ce-ai făcut?
Iar la Revoluție, până n-a fost sigur că odiosul fusese într-adevăr împușcat, nu m-a lăsat să ies nici până-n curte. Nu că aș fi vrut asta. La televizorul de pe dulap erau în sfârșit filme adevărate de desene animate. Ferma animalelor, Vrăjitorul din Oz, de astea decadente. În viața publică m-am afirmat pe la mijlocul anilor ’90. Atunci am reușit să debutez și toată Oradea m-a putut citi cu interes și plăcere morbidă. Vreme de cinci săptămâni au tot apărut în suplimentul unui ziar local episoadele unei proze mustind de suferință, ca la E.A. Poe. Apoi am tot scris și am publicat ici și colo. Și-am tot scris. Scriam la mașină, mai am și acum dactilogramele alea. În anul 2 de facultate m-am văzut debutat și-n volum. În 2002 se întâmpla asta. Iar un an mai târziu m-am apucat de tradus – și cu asta am îngropat pentru un deceniu scriitorul abia îmbobocit. Uite de ce când spui Mircea Pricăjan cei mai mulți se gândesc la Stephen King și la alți autori pe care i-am tradus cu normă întreagă. Dar acum patru ani m-am supărat rău (din mai multe motive, nu le amintesc aici) și am redevenit scriitor! Fiindcă asta vreau să-mi scrie pe mormânt, nu faza cu tradusul.

Ce mai e pe la Oradea? Tot așa, frumos? Cum e să trăiești mai aproape de Budapesta și Viena decât de București?
Ba e și mai frumos! Deși Dealul Ciuperca, unde știu că tu ai fost anul trecut când cu Festivalul de Teatru (te-am stalkerit pe facebook și știu), a luat-o la vale și acum e jale mare acolo. Avem însă multe alte frumuseți încă la locul lor și mereu altele sunt reabilitate și construite. Așteptăm cu interes deschiderea Muzeului Art Nouveau, dar mai ales a aceluia al Masoneriei! Ce mai, Oradea înflorește văzând cu ochii. E tot mai aproape de Budapesta și de Viena, cum zici. Iar Bucureștiul e tot mai departe. Dar asta nu-i o noutate, așa a fost dintotdeauna. Drept care habar nu am cum e să trăiești aici, pentru că habar n-am cum e traiul în Capitală. Mie-mi prinde tare bine tihna și așezarea de acasă, e pe… firea mea, ca să zic așa.

Am văzut, ai scos un roman, Calitatea luminii, la Polirom, bravo. L-am și citit, mi-a plăcut. Dar dacă nu l-aș fi citit ce ar fi trebuit să știu despre el? Convinge-mă să bag mâna în buzunar să scot de acolo leii necesari ca să te cumpăr.
E fix romanul de care au nevoie părinții în primul an de viață al copilului lor. Adică atunci când ți se pare că doar de citit nu mai ai nevoie. Nu că ar fi o carte utilitară, dar cred că mi-a ieșit o proză empatică de care ți-e ușor să te lipsești ca părinte. Pe lângă asta, cred poate fi citit cu rosturi la fel de solide și de… non-părinți. M-am ferit de tezisme, de soluții terapeutice, este acolo, dincolo de situația propriu-zisă, o poveste despre transformare și adaptare și acceptare. Plus un capitol mai erotic, așa.

Detaliezi foarte crud și foarte frumos experiența paternității în cartea dumitale. Ce să știm despre paternitate, noi cei care încă nu am dat rod niciunui pântec?
Că e foarte fain înainte, când ai tu pofte în locul ei, când în sfârșit te lasă s-o ajuți fără să te suspecteze de misoginism mascat și ți-este chiar recunoscătoare, când faci liniște ca să-l poți auzi pe mititel în burtică și el nu zice nici pâs, cel mult împinge membrana aproape străvezie a pântecului și tu încerci să-i răspunzi lovind cu degetul ca în acvariu. Apoi că e foarte greu. Măcar primele luni, când ființa aia habar n-are să comunice și nu știi ce vrea de la tine, când e ca un aparat de sticlă opacă, gata să se spargă din te miri ce, un mecanism pentru care n-ai primit instrucțiunile de întrebuințare. Apoi e și mai greu, pentru că începe să umble și o face ca un zombi care nu cunoaște frica și în mintea ta îl vezi în cele mai oribile scenarii. Apoi poate că e mai bine, dacă ai grijă să-l înveți ce pericole îl înconjoară fără să-i distrugi curiozitatea. Una peste alta, e o experiență miraculoasă.

MIRCEA PRICĂJAN ARE UN OPTIMISM CU FUNDAMENT ȘUBRED

Te sperie perspectiva că fiul dumitale va citi această carte?
Mă îngrijorează puțin gândul că n-ar ducea-o până la capăt. Sunt sigur că sfârșitul l-ar încânta. Numai că pentru a ajunge acolo, știi cum e, calea-i anevoioasă și umbrită.

Cu ce gânduri privești dumneata la viitorul României? Crezi în el? Și dacă da, de ce?
Un viitor tot va avea țărișoara, pentru că, nu-i așa, n-a fo’ nicicând să nu fie cumva. Baiul e că viitorul acela seamănă tot mai tare cu un trecut destul de recent. Și gândul meu e că nu putem lăsa să pierdem iarăși timpul. Așa că privesc toate japițele care s-au cocoțat pe movilă acum ca pe niște saltimbanci prea plini de sine ca să știe că-s trecători. Că lumea nu se termină acolo unde se opresc relațiile lor de cumetrie. Că s-a dezvoltat cu chiu, cu vai cel puțin o generație destupată la cap și că generația asta nu le va înghiți spurcăciunea. Am, adică, așa un soi de optimism cu fundament destul de șubred. Dar ce să fac, dacă alternativa e resemnarea? Încă nu m-am blazat atât de tare, încă mai port în mine revolta adolescenței. Încă se-ncrețește carnea pe mine când ascult One și Holier Than Thou.

Dar la trecut – la trecut cum te raportezi? Ce lecții crezi că am deprins noi, societatea, din trecut? Ce lecții am ratat?
Trecutul nostru, românesc? Cred că am avut la un moment dat un proiect de țară și că atunci, conduși de o dinastie, am pus osul la treabă. Și mai cred că apoi am avut alt proiect de țară, care a presupus inițial distrugerea celor care ne-au pus la treabă și apoi înscăunarea unei dinastii a prostiei și a lipsei de căpătâi. Ei, de lecția în negativ a acestui „proiect” din urmă nu ne-am scuturat încă. O bună parte din populația patriei noastre încă mai crede că aceea a fost calea adevărului, iar nu cea de dinaintea ei, care a clădit în fapt țărișoara, în cinstea căreia anul viitor o să jucăm și-o să cântăm cu mândrie patriotică, la centenar, regretând în același timp… orânduirea călăilor. Nu știu, de vreo o sută de ani noi nu prea avem conștiință socială, așa că ne e greu să privim în urmă și să separăm bobul de neghină. Nu știm ce-i bine pentru noi nici în prezent, darămite să desprindem ceva din… negura vremii.

Dumneata ești și jurnalist cultural. Care e starea la zi, în cultura română? Mai avem noi cultură ca odinioară sau cum?
Sunt un fel special de jurnalist cultural. În sensul că lucrez la o publicație culturală, revista Familia, asigur material editorial și fac ce trebuie acolo ca să fie bine, însă noi nu publicăm reportaje de la evenimente sau așa ceva. Suntem revistă lunară, ne-ar fi și greu să reflectăm mișcarea culturală în piață, la firul ierbii. Pentru așa ceva există Observator cultural, Dilema veche… Era să scriu și România literară, dar îmi sabotam oarecum răspunsul cu privire la starea la zi a culturii. A literaturii, mai exact. Pentru că mi-ar fi imposibil să vorbesc despre tot ce ține de cultură. Literatura noastră stă foarte bine în ultimii ani și da, chiar avem o literatură ca odinioară – dacă prin asta înțelegem efervescența pe care am cunoscut-o acum un secol. Se scrie mult, dar se scrie și bine, în mare măsură. Un cititor profesionist, cum mă consider, nu are odihnă. Teancul de cărți care trebuie citite e întotdeauna înalt pe masa mea. Totuși, lucrurile ar putea sta și mai bine, dacă însăși organizația de breaslă a scriitorilor n-ar fi luat-o pe arătură de câțiva ani buni. Conflictul ăsta nu poate să facă în niciun fel bine, se consumă energii uriașe doar pentru întreținerea lui. În momentul de față, Uniunea Scriitorilor a ajuns să facă mai mult deservicii decât să vină în sprijinul scriitorimii. Știi povestea, n-o mai reiau.

MIRCEA PRICĂJAN, LUNA ȘI SUFLETUL ÎMPĂCAT

Ce planuri literare ai? Dar ca om, spre ce nădăjduiești acum?
Să scriu în continuare, să îmi găsesc timp pentru asta. Nu neapărat să public, ci să scriu! Când va fi momentul, vor ieși ele, rând pe rând, prin librării. Nădejdea mea de om e să am siguranța și liniștea necesare – în lume și-n casă – pentru a mă putea bucura de ceea ce am, de micile răgazuri de peste zi. Nu-mi trebuie luna de pe cer. Mi-ajunge să o pot privi de la geamul meu cu sufletul împăcat.

Care sunt scriitorii români contemporani care îți plac și de ce? Recomandă, te rog.
Păi, să arunc o privire în bibliotecă: Veronica D. Niculescu, Doina Ruști, Radu Niciporuc, Tudor Ganea, Florin Irimia, Bogdan Suceavă, Marius Chivu, Radu Țuculescu, T.O. Bobe, Codrin Liviu Cuțitaru, Lucian Dan Teodorovici, Mihai Radu, Răzvan Petrescu, Radu Vancu, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Filip Florian, Vlad Zografi, Dan Coman, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Ana Maria Sandu, Răzvan Rădulescu, Radu Pavel Gheo, Andrei Crăciun, Marian Coman, Cezar Paul-Bădescu, Liviu Bîrsan, Bogdan-Alexandru Stănescu, Petre Barbu, Alex Tocilescu, Tatiana Niculescu, Simona Sora, Alexandru Ecovoiu… și mulți alții. Cum ziceam, stăm bine la literatură. Recomand din start orice carte a acestora. Dar, dacă e să alegeți, e musai s-o luați pe cea mai recentă. Autorul se va simți în viață.

CITAT: „Literatura noastră stă foarte bine în ultimii ani și da, chiar avem o literatură ca odinioară – dacă prin asta înțelegem efervescența pe care am cunoscut-o acum un secol. Se scrie mult, dar se scrie și bine, în mare măsură.” Mircea Pricăjan, scriitor