Dacă ar fi nevoit să renunțe la tot și să păstreze doar trei lucruri, pianistul de origine rusă Eduard Kunz spune că ar alege familia – soția și fiica alături de care trăiește la București – talentul său, care i-a adus 13 premii I la mari competiții ale lumii și o carieră internațională impresionantă, și un pian, căci fără acest instrument nu-și concepe viața.

Întors de curând dintr-un turneu în Japonia, pianistul în vârstă de 37 de ani vorbește despre familie și dragoste ca-n filme și despre necesitatea de a fi mereu pe scenă, locul în care se simte cel mai confortabil și care-i dă energia de a lupta cu îndoielile și singurătatea unui pianist de carieră.

Eduard Kunz este rus, s-a căsătorit cu o româncă, locuieşte la Bucureşti, are o fiică de 5 ani şi pe lângă faptul că este unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, îşi ocupă o parte din timp predând pianul copiilor talentaţi.

Cum a fost prima ta întâlnire cu pianul?

Pianul era acolo, în casa noastră, dinainte să mă nasc. Mama mea cânta puțin, și bunica mea cânta la pian. În Uniunea Sovietică, pianele erau o opțiune destul de populară, probabil pentru că nu prea aveai ce altceva să cumperi. Îmi amintesc că pe la vârsta de 5-6 ani începuse să-mi placă muzica pe care o auzeam la radio sau la televizor. Am început singur s-o cânt la pian, îmi era foarte ușor. Cântam pur și simplu ce auzeam.

La vârsta de 5 ani, nu iei nimic foarte în serios. Nici nu-mi amintesc când am cântat la pian prima data. Finalul anilor ’80 și începutul anilor ’90 a fost o periodă dificilă în Rusia. Mama era singură și nu avea loc de muncă. Tatăl meu n-a înțeles niciodată alegerea noastră. Mă întreba: „Ce vei face? Ce fac, de fapt, pianiștii? Vei preda pian într-o școală de muzică pentru un salariu de atât?”. Și-ți poți imagina discuții despre muzică în Rusia anilor ’80? Noi nu eram din Capitală, nu știam nimic despre profesia mea. Pentru noi un pianist profesionist era ca un astronaut, sau ca Președintele.

Dar asta nu te-a împiedicat să lași totul în urmă și să te muți la Moscova pentru a studia pianul

N-a fost decizia mea, ci a mamei. Eu eram un copil. Copiii își urmează mamele. Am pus în valize mari tot ce aveam și am plecat la Moscova. Nici nu știam unde vom dormi în prima noapte. În acel an câștigasem un concurs la Moscova și fusesem invitat să studiez la școala specială Gnessin. A fost un act de curaj, într-adevăr. Deja ajunsesem la o vârsta la care era clar că progresam, câștigasem deja competiții de pian în Siberia, în orașul natal, așa că în fiecare an se întâmpla ceva care-i confirma mamei și-i confirma primului meu profesor de pian că mi se întâmplă lucruri bune și că progresez diferit de alții. Cred că și-au dat seama de asta.
Eduard Kunz, fotografie de Diana Mihăescu

Pentru a deveni pianist profesionist e nevoie de mult mai mult decât de talent. E nevoie ca un milion de lucruri să-și găsească locul. Se întâmplă uneori ca părinții elevilor mei să mă întrebe „spune-ne, te rog, pentru copilul nostru merită să continuăm?” Și este o întrebare extrem de dificilă. Pentru că este evident dacă există talent sau nu. Dar ce faci cu acest talent? Poate să lucreze? Are acces la o școală bună? Locuiește într-un mediu competitiv? Pentru un copil este foarte important să aibă părinți dedicați și un profesor dedicat. Altfel nu are cum să reușească. Apoi, poate aștepta mai bine de 20 de ani până când începe să câștige ceva în profesia asta? Sunt destule lucruri de luat în considerare.

Este într-un fel ca-n box: fie câștigi, fie te aduni de pe jos. Nu există cale de mijloc. Cu instrumentele de coarde există posibilitatea să intri într-o orchestră sau într-o formație camerală. Dar pentru pianiști nu există opțiuni. Fie ești undeva acolo sus, cânți la pian și primești bani pentru asta, altfel ce poți să faci?

Chiar și în universități cum este Conservatorul din Moscova, care a dat, probabil, mai mulți muzicieni decât oricare alta din istorie, în anul meu eram 80 de muzicieni. Câți dintre ei cântă și în prezent? Doar câțiva. Și acesta este un procent foarte bun.

Cum a fost să câștigi o mulțime de concursuri, mai ales când erai foarte tânăr?

Copiii nu se gândesc la astfel de lucruri. Te urci pe scenă, cânți și asta-i tot. Apoi te urci din nou, cânți, primești o diploma sau nu primești. Eu am primit mereu.

Lucrurile se schimbă când înaintezi în vârstă și înțelegi mai multe despre viață și competiții în general, și această înțelegere a lucrurilor te poate deranja. Când ești copil, îți urmezi mama și iei lucrurile așa cum vin. La 10 ani, dacă mama îți spune să te duci acolo să cânți, te duci acolo și cânți. Așa este în viață.

Este o competiție care te-a marcat, pozitiv sau negativ?

Au fost câteva competiții care mi-au rămas în memorie. Primul meu concurs mare a fost la Milano și avea cinci etape. Am pregătit 40 de minute pentru prima etapă, 50 de minute pentru a doua etapă, o oră pentru a treia, două concerte, era ceva uriaș. M-am pregătit 6 luni, am așteptat viza 3 luni. Biletele de la Moscova la Milano costau atunci echivalentul sumei din care am fi trăit trei luni. A fost un mare efort comun pentru ca eu să pot merge la competiție. Tata a făcut cumva rost de bani și m-am dus. Aveam 18 ani și visam la toate etapele și la concertul cu orchestra La Scala din finală. Am cântat în etapa de preselecție 5 minute și n-am trecut mai departe. Așa ceva nu uiți. M-a dărâmat.

Timp de 10 ani, de la 20 la 30 de ani, m-am înscris la sute de concursuri. La unele competiții e nevoie să te înscrii și cu un an înainte. Sigur că nu știi dacă vei avea concerte sau vei fi ocupat, dar pentru a avea șansa să participi, trebuie mai întâi să te înscrii. Mă înscriam la absolut tot, apoi planificam și decideam unde chiar voiam să merg.

Când am ajuns la 30 de ani a devenit mai ușor. A apărut internetul. Și în cercul competițiilor devine mai ușor să intri pentru că te cunoaște lumea, te cunosc organizatorii și juriile, nu mai participi la preselecții, nu trebuie să mai demonstrezi că știi să cânți. Am participat, în total, la 23 sau 24 de competiții, obținând premiul I la 13 dintre ele.
Eduard Kunz in concert, fotografie de Antonio Briziarelli

A contat mult participarea la aceste competiții?

Sigur că da. Cel mai important pentru dezvoltarea unui artist este prezența pe scenă. Ce studiezi în camera ta este una, dar este foarte important să urci pe scenă cât mai des posibil. Așa am abordat competițiile. Rezultatele, juriului, sunt lucruri pe care nu le poți controla, așa că nu trebuie să te consumi pentru ele. Tot ce poți controla este prestația ta pe scenă. Asta contează și premiul. Am avut noroc să reușesc și am supraviețuit din câștigurile de la competiții o perioadă. Dar trebuie să înțelegi că din 80 de oameni care vin la concursuri, trei vor câștiga, așa că, statistic vorbind, șansele sunt foarte mici să poți trăi din competiții.

Dar a fost un stil de viață pentru o perioadă

Da, pentru o perioadă limitată poți supraviețui din premiile câștigate la concursuri, iar unele competiții îți asigură și contracte pentru viitoare concerte. Dar cel mai mare câștig de la competiții rămâne faptul că-ți dau ocazia să urci pe scenă.

Când a fost primul moment în care ai simți o emoție profundă pe scenă?

Emoțiile diferă și motivațiile diferă. Îmi amintesc că atunci când eram mai tânăr îmi dădeau lacrimile când învățam o piesă. Doar pentru că simțeam energia muzicii, sau poate pentru că armonia era foarte frumoasă. Nu știu sigur. Apoi, desigur, cu vârsta această latură devine un instrument al profesiei. Este foarte important să folosești această musculatură interioară.

Recent am fost în turneu în Japonia, apoi am zburat în Italia în ziua următoare și am avut concert la 9 seara, oră care, pentru mine, fusese 4 dimineață cu o zi înainte. Normal că am simțit corpul care-mi spunea „ce crezi că faci?”. Dar mă aștepta publicul, 2.000 de oameni care cumpăraseră bilete la concertul meu. Așa că trebuie să te conectezi și să trasmiți energie oamenilor, să le spui o poveste timp de două ore. Asta le spun și elevilor mei. Dacă veniți la mine, partea tehnică este una, dar trebuie să exersați această musculatură interioară pentru a putea transmite energia în orice moment. Aceasta este unul dintre cele mai dificile aspecte ale profesiei.

Ai vreodată îndoieli despre drumul ales?

Bineînțeles că îți pui întrebări despre alegerile pe care le-ai făcut. Am renunțat mental la profesia mea de mii de ori, dar totuși n-am făcut-o. De curând am înțeles însă că am investit atât de mult în ceea ce fac încât voi continua tot restul zilelor mele pur și simplu pentru că nu mai există timp suficient să fac altceva la același nivel. Sentimentul meu este că acest proces nu se va termina niciodată.

Și ce te determină totuși să continui?

Sunt mai mulți factori. Uneori are sens să te întrebi ce s-ar întâmpla dacă ți-ar pune cineva un pistol la tâmplă și ar trebui să renunți la tot și să alegi doar trei lucruri care-ți sunt cele mai dragi. Eu aș alege familia – soția și fiica mea – talentul meu și un pian. Nu-mi pot imagina viața altfel. Și este de asemenea important să ai acces la frumusețe, la armonie de orice fel. De aceea este foarte important să locuiești în orașe frumoase, să fii în compania unor oameni frumoși, să asculți muzică frumoasă. Este unul dintre acele lucruri de care noi, oamenii, avem nevoie. Atunci când ești înconjurat de frumusețe, te comporți alfel. Ar fi frumos să înțeleagă acest lucru și cei care sunt acum la putere.
Diana Kunz, fotografie de Andrei Captarenko

Cu șase ani în urmă ți-am împachetat toată viața într-o valiză și te-ai mutat în România. Erai într-un moment în viața ta în care puteai face asta?

Aș putea face asta oricând. Am trait în atât de multe case, apartamente, orașe. Care ar fi diferența?

Ce te face să rămâi aici?

Este o întrebare foarte bună la care mă gândesc zilnic. Am venit aici datorită soției mele, care nu a locuit în altă parte, este mult mai tânâră decât mine și fiica noastră este foarte mică, are 5 ani și jumătate. La acel moment, faptul că mama ei era aproape și ne-a putut ajuta și faptul că prietenii ei sunt aici, în orașul pe care-l cunoaște atât de bine, a fost opțiunea firească.

Cu siguranță nu știu ce ne va aduce viitorul, iar dacă mă uit în urmă la schimbările de direcție din viața mea, niciuna nu a fost previzibilă. Și da, sunt oameni care aspiră să aibă un job, un salariu, siguranță, securitate. Dar viața chiar trebuie să fie sigură, suntem aici pentru o perioadă atât de scurtă de timp pentru a trăi în siguranță? Chiar acesta să fie scopul?

Îmi place neprevăzutul și cred că acesta este adevăratul sens al vieții. Uite, în restaurantul în care suntem acum pentru interviu, bucătăria este închisă. Iar ieri era deschisă. Nu poți controla astfel de lucruri. De fapt, sunt foarte puține lucruri controlabile.

Când ți-ai dat seama că vrei să-ți petreci restul vieții alături de soția ta Diana?

Povestea noastră este extrem de romantică. Am început să vorbim online, ne-am conversat pe Skype câteva luni. Eu eram în Anglia atunci și lăsam computerul pornit tot timpul. Iar după 4 luni, când în sfârșit ne-am întâlnit, m-am uitat la ea un minut și am întrebat-o „vrei să fii soția mea?”. Și a spus da. Deși, mai târziu mi-a spus că „mă gândeam că asta spun bărbații pentru a cuceri fetele”.

Cum reacționează fata voastră atunci cânt te aude cântând, studiind?

Uneori dansează, alteori ascultă. Doar de curând a început să fie interesată, pentru că avem trei piane în casă și uneori se apropie de unul dintre instrumente și ne roagă pe mine sau pe Diana: „învață-mă ceva”. N-am forțat-o deloc. Până acum am așteptat să își dorească ea.

Trebuie să cânte la pian. Orice copil trebuie să cânte la un instrument muzical. În primul rând, pentru că este un limbaj care deschide un întreg univers, un limbaj care nu se regăsește în nicio altă literatură, imposibil de exprimat în cuvinte. Este un alt univers al emoțiilor. Sunt atât de multe studii pe acest subiect, atât de multe exemple de oameni care au această disciplină, abilitatea de a se concentra ore în șir, ani în șir asupra asupra unui singur lucru și care pot folosi aceste instrumente în tot ceea ce fac. Muzica te face mai deștept. Am atât de mulți prieteni care au studiat muzica, dar au ales un alt drum cu rezultate uimitoare. M-aș bucura să studieze pianul. Dacă va face o carieră din asta, nu pot spune.

Există singurătate în viața unui pianist profesionist?

Da, în profesia mea există singurătate. Repeți singur, ceea ce-ți ocupă cea mai mare parte a timpului, cânți de obicei singur, chiar dacă ești acompaniat de o orchestră. Dacă ai noroc, după concert te însoțește la cină managerul sau cineva din echipa de organizare. Pentru că, de cele mai multe ori după concert – probabil că oamenii își imaginează tot felul de petreceri – te duci la restaurantul hotelului, bei singur un pahar și te duci să te culci.

Se creează conexiuni cu muzicienii alături de care cânți?

Rar cânt alături de alți muzicieni. În muzica de cameră din ziua de azi vii la scenă, repeți și intri în concert. Nu ai timp să creezi conexiuni personale, muzicale, astfel încât să vorbești același limbaj pe scenă. Muzica de cameră este un proces extraordinar, dar pentru mine, a fi singur pe scenă înseamnă să nu faci compromisuri. Dacă am greșit ceva, am fost eu. Dacă am reușit ceva, am fost tot eu. Există, desigur, și excepții. Acum câteva săptămâni am invitat-o pe celebra soprană Oxana Shilova să susținem împreună un concert – eu am acompaniat-o. Profesionalismul și stăpânirea vocii ei sunt fascinante și a fost atât de ușor să lucrăm împreună. Am simțit că viziunea noastră despre muzică era asemănătoare și a fost o bucurie enormă.

Există o conexiune cu publicul?

Normal. Simt imediat dacă publicul a venit pentru concertul meu, sau dacă au venit pentru un concert de pian, sau dacă sunt pasionați de muzică și urmăresc sezonul muzical, sau dacă sunt pentru prima dată în sala de concert a unei filarmonici. Orice profesionist care susține des concerte poate simți asta imediat. La intrarea în sala de concert, ar fi util să existe un fel de anunț pentru public: „înainte de a intra în sală, oprește-te un minut și lasă la ușă tot ceea ce se întâmplă în viața ta. Nu am la dispoziție suficient timp pentru a-ți face mai întâi un masaj, a-ți oferi o cană de ceai și apoi să-ți cânt. Muzica începe imediat. Trebuie să intri în starea necesară pentru a o primi, hai să ne întâlnim la jumătate drumului, cum se spune.”

Dacă eu abia ating pianul și tu poți auzi sunetul și invers funcționează la fel. Aud tot ce se întâmplă în sala de concert. Dacă m-aș opri de fiecare dacă când sună un telefon în sală, nu mi-aș mai putea face meseria.

Te scoate din starea de concentrare?

Nu, nu se mai întâmplă asta. Există exagerări uneori, dar este vorba de nivelul de cultură, care este mai ridicat în unele locuri și mai scăzut în altele. Din nou, asta este situația, nu este ceva ce pot controla.

Au existat momente în care a fost nevoie să schimbi ceva pentru a evolua?

Simt că acum trec printr-o schimbare internă profundă, evaluez cum trăiesc, cum mă comport, ce fac, unde sunt și de ce. Desigur, pentru profesia mea, locul în care trăiesc nu este cel mai comod, sincer să fiu. Nu este o critică, ci doar o stare de fapt.

De exemplu, cu doi ani în urmă eram nevoit să-mi aduc pianul meu în turnee peste tot pentru că nu aveam alternativă, nu existau piane la standardul necesar în sălile de concert ale filarmonicilor din România. Acum există. Este un pian nou la Brașov, un pian nou la Galați, un pian nou la Iași etc. Sunt câteva filarmonici care au găsit cumva fondurile necesare – 150 000 de euro – pentru a aduce piane de top în țară, ceea ce este uimitor, bravo lor! Dar nu este suficient doar să aducă aceste piane. Trebuie să aibă grijă de ele, ceva ce în cultura locală nu este pus în practică. Este vorba despre 13 000 de piese mobile în mecanismul unui pian care reacționează la absolut tot ce se întâmplă în mediu – umiditate, temperatură etc. Iar când directorii de filarmonici îmi spun cu toată seriozitatea că au doar unul sau două concerte de pian pe an și acordează instrumentul doar înaintea concertului, sunt dezamăgit de nivelul de profesionalism al celor responsabili. La un pian trebuie să se lucreze la fiecare două săptămâni, nu de două ori pe an. Dacă pianul nu este reglat și trebuie să depun efort suplimentar, timp de o săptămână după concert nu voi mai putea cânta. Pianul își pierde calitățile sale de top dacă nu este îngrijit permanent. Credeți că toate poveștile cu mari pianiști care s-au accidentat și n-au mai putut cânta ani de zile s-au întâmplat din cauza unor greșeli? Nu. S-au întâmplat pentru că au fost puși în situații în care n-au avut de ales. Au susținut concertul apoi au suferit consecințele ani la rând. Nu este un capriciu, este ceva absolut necesar, nu doar pentru public ci și pentru artist. Iar dacă acest argument nu funcționează, am și altul: cheltuiți banii învestiți în pian mai repede dacă neglijați instrumentul decât dacă aveți grijă de el. Mă îndoiesc că asta ar fi intenția.

A existat un moment în care te-ai simțit împlinit?

Pe scenă. Este locul cel mai confortabil. De cele mai multe ori. Uneori este un pian dificil, un public dificil sau trec printr-un moment dificil. Uneori este o luptă de 40 de minute, alteori nu este. Muzica este un flux de energie care trece prin mine. Munca mea este nu de a fi eu însumi, ci de a nu fi eu deloc. Munca mea este să dispar și să las fluxul să ajungă direct la tine. Eu doar îl dirijez.

Chiar și în lecțiile mele de pian, primul lucru pe care îl fac este să găsesc motivul. Dacă înțelegi ceea ce exprimi, vei găsi instrumentele necesare, nu sunt foarte multe. Este important să există claritate în tot.

CITAT: „Orice copil trebuie să cânte la un instrument muzical. În primul rând, pentru că este un limbaj care deschide un întreg univers, un limbaj care nu se regăsește în nicio altă literatură, imposibil de exprimat în cuvinte. Este un alt univers al emoțiilor.” Eduard Kunz, pianist