Marian Ursan. Rom, dintr-o familie de căldărari din județul Călărași. 37 de ani. Doctor în sociologie, cadru universitar la Facultatea de Sociologie a Universității din București.

De peste douăzeci de ani se ocupă de cei vulnerabili. De cei infectați cu HIV, de prostituate, de cei fără adăpost, de marginalii societăți. Părintele-fondator al organizației non-guvernamentale Carusel. A scris, alături de un deputat, o inițiativă legislativă care vrea să dea consumatorilor de droguri injectabile o nouă șansă la viață. Pentru că, de fapt, fără să fie exagerat, cu asta se ocupă Marian Ursan și Carusel-ul lui: încearcă să salveze vieți.

Un articol de Andrei Crăciun

De unde vii și încotro te îndrepți dumneata, Marian Ursan?
Vin de la centrul nostru comunitar (n.r. – al organizației Carusel – http://www.carusel.org/despre-noi.html) din Obor și după asta mă duc la școală.

Te duci la școală să înveți sau să-i înveți pe alții?
Merg să împărtășesc din ce am învățat. „Să-i învăț” e prea mult spus.

Ce meserie ai?
Dacă mă întreabă cineva așa, la repezeală, zic „psihopedagog”. Asta e facultatea pe care am făcut-o și pe care mi-am dorit-o foarte mult. M-am chinuit un an de zile să intru la facultate.

Adică n-ai intrat din prima?
Nu. Era cu examen atunci, pentru patru ani de facultate. Și în anul ăla am învățat de aproape m-am îmbolnăvit. Dacă nu intram, mă lua în armată; și stimul mai puternic n-am găsit – teama de armată.

Ce vârstă ai dumneata?
Treizeci și șapte.

De unde ești de loc?
Familia mea e din Călărași, din Valea Argovei. Și familia mea s-a mutat, cu mulți ani în urmă, la București. Mă rog, inițial lângă București, dar când intram în clasa a IV-a ne-am mutat chiar la București. Și, de atunci, aici am rămas.

Familie de intelectuali, de proletari? Standard mediu?
O familie netradițională – compusă dintr-o mamă singură și două surori mai mari. Mama e o femeie simplă, dar care și-a asumat un rol multiplu.

Și în ce cartier rău famat din București ai locuit?
Titan. Și a fost foarte bine. Când m-am mutat acolo, vreo două luni n-am ieșit din casă. Mă speriau oamenii – nu-i cunoșteam, nu puteam să umblu desculț, în apartament se auzeau tot soiul de zgomote (țevi, apă, voci), era îngrozitor.

Iată că Dumnezeu te-a ajutat!
Dumnezeu m-a ajutat, să știi! Eu nu sunt un om religios, dar familia mea fiind foarte religioasă… Uite, când cu facultatea, I-am promis lui Dumnezeu că, dacă intru la facultate, o să țin toate posturile. Și le-am ținut. După aia am zis: „Doamne, hai să mai încercăm să intru și la Master!”

Și ai ținut posturile și acolo.
Și le-am ținut și la Master. La doctorat am tăcut din gură, n-am mai pronunțat niciun cuvânt. Am terminat și doctoratul acum câțiva ani, da.

Domnul doctor!

Da. Nu prea mă recomand așa, nu vreau să sperii lumea și mai mult. Uneori, când redactez scrisori din astea importante, mai folosesc titulatura asta.

Dar studenții tăi ce părere au de tine? Când te văd prima oară, ce zic? Să le precizăm cititorilor noștri că – asta e situația – aduci mai degrabă a recuperator decât a doctor în științe!
Recuperator-bișnițar? Studenții îmi mărturisesc, după un timp, că aveau senzația că m-am rătăcit pe acolo sau că sunt de la „Pază și ordine” și că sunt coleg cu ei, dar fac pe prostul și vreau să fiu fun, deși mă duc la catedră și îmi iau filme.

Și tu ce le spui studenților care procedează astfel?
De obicei mă prezint cam la fel, de fiecare dată când încep cu o serie nouă. Le spun cum mă cheamă, le dau numărul meu de telefon, adresa de e-mail, îi rog să nu mă sune dimineața și, ca să clarificăm totul, da, sunt etnic rom.

Și ei ce zic?

Văd în ochii unor fete dezamăgirea. Ele sperau să fiu, de fapt, un negru. Acum lucrez cu o parte din foștii mei studenți și mai sunt momente în care ne aducem aminte de începuturi.

De dorința de a fi negru.
Da, asta e, trebuie să se mulțumească cu profesorul țigan.

Poate că ești chiar primul lor profesor rom!
Să știi că e posibil.

Printre colegii dumitale se mai află?
Mai este bunul meu amic Gelu Duminică, cu care mă mai confundă lumea uneori, deși nu înțeleg pe ce baze. Și el e tot la noi, la facultatea de Sociologi. Și nu înțeleg de unde, pentru că eu cred că sunt mai simpatic decât el (n.r. – râde). Nu știu cum se întâmplă asta.

Dar tu ce fel de rom ești?
Căldărar. Practic, pe strada noastră, acolo, în județul Călărași, cred că erau vreo două familii de români, restul romi. Era o comunitate foarte relaxată, oamenii se respectau. Exista principiul ăsta al bunei vecinătăți.

Se jucau și copiii români cu voi?
Uneori, noi încercam să includem și copiii românilor. Ei erau bucuroși să se joace cu noi, bineînțeles.

Dar aici, când te-ai mutat la București, ai avut necazuri?
Componenta asta etnică n-a fost resimțită; se discuta în familie. Am resimțit-o puțin la școală, chiar și acolo, la țară. Acolo – surpriză! – nu aveam prea mulți colegi romi. Iar când m-am mutat la București mai erau câțiva, dar erau puși în ultima bancă și nu scoteau un cuvânt, nu ziceau nimic. Totdeauna am fost un elev de ultima bancă. Norocul meu a fost că surorile mele erau mult mai responsabile și învățau mult mai bine, dar aveau și un soi de naivitate care mie mi-a prins bine, pentru că le mai trăgeam de limbă și îmi povesteau în avans lucrurile de la școală și știam ce să mai zic și acolo, fără să învăț sau să scriu.

Surorile tale ce au făcut în viață?
Au făcut copii, s-au măritat. Cea mare este asistentă medicală la un spital din București și cealaltă, mijlocie, este economistă, lucrează la o bancă.

Practic, ești oaia neagră a familiei, ca să zic așa.
Băi, și la propriu, și la figurat! Ele nici nu-s așa de brunete ca mine!

Vezi că, în ziua de azi, e bine să fii exotic!
Da, până la o limită.

Ai depășit limita exotismului?
Am depășit-o și, de câteva luni, s-a accentuat, pentru că mi-am făcut testul ăla de ADN și am cam o treime sânge din zona Asiei – India, Pakistan, Afganistan –, mai am o treime pe care nu o înțeleg (Italia, Grecia), mai am vreo 6-7% rădăcini israeliene, evreiești – evrei din zona Ucrainei, Poloniei – și restul, chestii din astea de pe aici, de pe la noi.

Să mă iertați, dar așa se spune: scursura Balcanilor?
Cam așa ceva!

N-am vrut să sune jignitor.
(n.r. – râde). Nici n-a sunat. Așa, și la București era alt ritm. La noi, acolo, nu prea făceam școală, ăsta e adevărul. Iar la liceu… eu am făcut un liceu industrial. Ce liceu putem să fac în Titan?

Și cum te-ai gândit să te faci psihopedagog? Adică ce îți imaginai tu că înseamnă asta?
Știam exact ce înseamnă asta. Aveam o gagică pe vremea aia, care mi-a explicat ce înseamnă.

Așadar, iată, femeia. Psihopedagog și ea?
Nu! Ea făcuse Dreptul, dar înainte să ia decizia asta, cochetase cu ideea de psihopedagogie. Și pentru că eu deja începusem să fac voluntariat și devenisem activ în zona asta socială, m-a sfătuit să fac un pas important în viața mea și să fac, totuși, și carte cum trebuie, căci în viață nu totdeauna o să meargă să vorbesc așa, frumos; trebuie să am și un conținut.

Și ea a fost cea care a pus piatra de temelie la fundația care e azi Marian Ursan?
Ea mi-a deschis ochii, da. Dar e măritată, are și un copil, e bine.O să-i fiu recunoscător totdeauna.

Marian Ursan și documentarul despre Freddie Mercury care i-a schimbat viața

Dar cum a apărut implicarea ta în chestiuni sociale?
A apărut pe fondul mutării la București, chiar și câțiva ani mai târziu. În perioada aia îmi dezvoltasem un obicei – să mă uit la televizor. Și acum regret că am pierdut obiceiul ăsta. Pe vremea aia, erau foarte puține programe și, când învățam la școală după-amiaza, în prima parte a zilei aveam ceva timp. Și existau tot felul de programe cu muzică. Și atunci am descoperit eu, în afară de muzica din comunitatea mea tradițională – Gabi Luncă și Romica Puceanu –, și altă muzică. Și începea să aibă un sens chiar și muzica asta. Apăruse un documentar despre viața lui Freddie Mercury – se vorbea despre muzica lui, dar și despre viața lui privată.

Cu SIDA…
Exact! Și atunci am învățat primele chestii despre infecția cu HIV, eu având deja în mintea mea informația asta încă de la Revoluție. Bănuiesc că toată lumea își amintește ce se întâmpla, ce se dădea la televizor. Aveam informația, nu o prelucrasem, nu o accesasem. Și mă speria chestia asta, pentru că reporterul sau producătorul documentarului a făcut, la un moment dat, legătura și cu Estul Europei, cu România și cu cazurile pediatrice. Și vorbea despre cum în micile comunități o generație întreagă de copii s-a îmbolnăvit. Și am regăsit, cumva, în povestea asta, situații de acasă de la mine, în care, de exemplu, o fostă asistentă medicală le făcea injecții copiilor cu aceeași seringă, cu același ac, pentru că părinții nu aveau bani să meargă până la oraș…vÎmi aduc aminte inclusiv o serie de vaccinuri pe care ni le-au făcut schimbând seringa la doi-trei copii. Erau acolo niște semne care mă îngrijorau. După episodul ăsta cu documentarul am mai văzut un reportaj cu o tipă prostituată care s-a infectat… Aveam 15-16 ani. Nu-mi plăcea la școală, dar voiam să ajut cumva în jurul meu. Anturajul meu nu prea mai exista în București. Practic, odată cu plecarea mea de acolo s-au cam terminat și prostiile pe care le făceam. Ei, și reportajul ăsta m-a marcat o dată în plus și a adus în atenția mea subiectul SIDA. Poate că sunt și puțin ipohondru.

Și unde te-ai dus, cu neliniștile astea ale tale?
Cu neliniștile astea ale mele m-am dus la ARAS (n.r. – Asociația Română Anti-SIDA). Și am zis că sunt pregătit să fiu voluntar, să am grijă de copii. Am întrebat dacă trebuie să am studii medicale – ce îmi imaginam eu atunci – și ei mi-au spus că nu trebuie decât să am 18 ani. Și am zis că n-am. „Păi și câți ani ai?” – „Vreo 16, aproape”. Și mi-au spus: „Bine, vino încoace și vedem ce putem să facem cu tine!”. În capul meu era că o să pot să am grijă de oameni, asta credeam eu că e important să fac.

Și, de fapt, ce-ai făcut?
De fapt, am început să lucrez cu copiii de la Spitalul „Victor Babeș” – spital în care am revenit, de un an și ceva, cu colegii de la Carusel. Acolo m-am ocupat de copii, adică le-am fost un fel de frate mai mare, de “big brother”. Copiii rămâneau internați pentru foarte mult timp în spital, unii erau chiar abandonați acolo, și făceam tot felul de activități cu ei, să treacă timpul – ne jucam…

Nu îți era frică să nu iei HIV sau ceva de genul acesta?
De chestia asta nu mi-a fost frică niciodată, de fapt. M-am documentat foarte mult, am exagerat cu documentările, deși nu prea erau multe surse pe atunci, și am reușit să-mi înving reținerea.

Copiii te-au acceptat?
Foarte repede… Foarte mulți au murit. Câțiva mai trăiesc. M-a marcat și treaba asta, să știi. De fiecare dată e la fel de greu când moare un om pe care ai încercat să-l ajuți, să nu crezi că te obișnuiești în timp cu așa ceva!  Chiar și zilele astea vorbesc cu colegii mei și le recomand să nu se obișnuiască cu chestia asta, fiindcă i-ar dezumaniza. Cred, de exemplu, că atunci când dai un răspuns cuiva căruia analizele i-au ieșit pozitive la HIV trebuie să-i acorzi atenția necesară, de parcă ar fi primul și ultimul tău pacient. Adică stai cu omul, nu-i da un răspuns în fugă!…

Înțeleg că acum speranța de viață pentru cei infectați cu HIV e mult mai mare decât acum 20-30 de ani.
Speranța de viață era foarte mică atunci. Acum, practic se suprapune cu parcursul vieții unui om care nu trăiește cu HIV. Sunt câteva condiții – vorbim despre tratament și, ca în oricare altă situație, de un stil de viață echilibrat, obișnuit, fără excese Poți să faci copii, nu mai transmiți boala, dacă tratamentul tău este luat cum trebuie. S-au făcut foarte mulți pași înainte, cu privire la boală, dar în același timp, foarte mulți pași înapoi. Și aici mă gândesc la ce stigmatizare, la discriminare în societate. Discriminarea rămâne principala cauză de deteriorare semnificativă a acestor oameni. Nu se mai pot angaja, nu mai pot munci, chiar dacă nu li se spune în față că li se ia dreptul la muncă din acest motiv. Apare și un soi de automarginalizare, care este nocivă. E ca o alienare.

Și cât ai stat acolo la ARAS, la voluntari?
La ARAS am stat de la 16 până la 28 de ani.

Marian Ursan și responsabilitățile unei organizații non-guvernamentale

De ce n-ai renunțat?
Cum să renunț? Nicio clipă nu m-am gândit să renunț. Mint: m-am gândit o dată, și aia a fost. Nu, mă uit în urmă cu mare plăcere la perioada aia, deși era foarte, foarte complicat. Când aveam vreo 19 ani, se dezvolta un proiect nou care viza prostituatele. Și atunci, practic am fost angajat. Aveam un salariu – „modic” e mult spus. Și am început să lucrez cu fetele. Practic, am fost primul care a lucrat pe stradă cu chestia asta, în ’99. În 2000, deja constatasem că sunt probleme legate de consumul de droguri în comunitățile astea și am dezvoltat componenta de schimb de seringi… A fost o perioadă în care s-au întâmplat multe lucruri bune. Era un avânt, o dorință de a face niște lucruri; și vedeam asta nu doar la mine, că mie mi-a rămas tot timpul chestia asta în suflet, dar vedeam în jurul meu și constatam că exista multă energie pozitivă. Nu vreau să vorbesc acum ca un nostalgic, dar pot să fac comparația asta și…Am senzația că inclusiv oamenii din instituțiile publice aveau un soi de deschidere mai mare. Poate că așa mi se părea mie, dar, uitându-mă la ceea ce s-a întâmplat și s-a realizat, cred că percepția asta e îndreptățită. Erau noutăți pentru mulți oameni. Practic, s-a schimbat complet paradigma – avem prostituate, de ce nu le băgăm la pușcării, de ce le ajutăm? Cum să dai seringi la drogați, în loc să-i bagi la pușcărie? Mergeam la întâlniri cu polițiștii și le spuneam ce activități fac și parcă se căutau după cătușe, să mi le pună cât mai repede, că sunt infractor. Și stai și explică-le, fă-i să înțeleagă de ce e important, de ce e așa cum spuneam eu – că veneam cu argumente științifice, nu cu vrăjeală! Și totdeauna promovam ideea că noi, ca țară, avem istoricul ăsta, cu primul val epidemiologic de infecție cu HIV și că trebuie să învățăm, să nu se mai întâmple chestia asta. Însă lecția asta n-am învățat-o și, la mulți ani după, odată cu apariția etnobotanicelor – ceea ce așteptam și credeam că se va întâmpla, dar speram să nu se confirme –, ei bine, s-a petrecut. S-a petrecut al doilea val epidemiologic, da.

Cam câți bolnavi de HIV sunt înregistrați?
Sunt foarte deficitar la ideea asta de cifre. Ceea ce mi se pare îngrijorător este că, în continuare, nu foarte mulți oameni care provin din grupurile vulnerabile se testează, au ideea asta că, da, au trecut prin situații de risc și cu siguranță s-au infectat, și ei nu sunt pregătiți să ia parte la asta, plus că sunt alte bariere – nu au nici acte…

Dar numărul pe care îl știm, care e?
Vreo 14.000, în viață. Sper să nu greșesc. Dar și dacă ar fi vorba de un singur om care trece prin dificultăți, mi se pare suficient de mult încât să existe o reacție!

Are statul român o strategie cu privire la acești oameni?
Nu e chiar strategie. Se cheamă „plan de acțiune”; mă rog, noi o să o tratăm ca și cum ar fi o strategie. Dar de fapt, nu, nu mai avem. Aveam doar strategia asta mare care acoperă Sănătatea, care presupune dezvoltarea unor planuri de intervenție. Acum, să fiu sincer, o strategie e bună dacă este finanțată. În momentul de față ne uităm la Organzația Mondială a Sănătății, din zona asta ne luăm și informațiile, și țintele.

Autoritățile…
Vezi, aici s-ar putea să fiu criticat, dar eu cred că organizația ar trebui să țină mai puțin direcția asta. Cred că și noi, ca organizație, avem o responsabilitate. Și, de cele mai multe ori, nu mi se pare corect să ne poziționăm în opoziție cu statul, cu autoritatea. Și mi se pare că, din moment ce tu ai acceptat să lucrezi într-o organizație sau ai înființat una, ar trebui să-ți dai seama că ai și responsabilități. Iar responsabilitățile astea trebuie să fie traduse în ceva vizibil, clar și punctual. Dacă responsabilitatea ta este să critici, să spui că nu sunt bani și, dacă nu sunt bani, nu facem nimic, atunci pleacă acasă și urlă la televizor!

Citește și: Cristina Hurdubaia. Omul care ajută oamenii

Tu ai fondat o organizație, după ce te-ai desprins de ARAS.
Da, sunt unul dintre fondatorii organizației Carusel. Prin 2011. Și mi se pare ridicol să continui mesajul ăsta, în care să arăt cu degetul statul român că nu face și nu drege. Eu cred că și noi avem responsabilitatea asta, inclusiv una prin care ar trebui să încercăm să găsim resurse pentru a face activități. E greu, sigur că e greu. E frustrant, sigur că e. Dar ce vrei să fac? Să țip în continuu la aceeași instituție publică – nu finanțează, nu face? N-am chef. În timpul ăla mai bine scriu un proiect, mai bine bat la ușa unei companii, să ne sponsorizeze.

Sunt mai deschise companiile în a susține astfel de cauze, în ultima perioadă?
În naivitatea mea, mult timp am considerat că nu, fiindcă noi avem o cauză necomercială. Dar să știi că m-am înșelat! Uite, sunt niște companii care au venit alături de noi.

Cu ce se îndeletnicește organizația pe care ai fondat-o în urmă cu 6 ani?
Organizația se ocupă de cei de care nimeni nu vrea să se ocupe. Așa ne plac nouă, chestiile mai hardcore. Ei bine, noi vorbim despre oameni cu vulnerabilități multiple. Azi-noapte am fost pe teren. Și am mers cu niște olandezi care lucrează în instituții similare – un fel de schimb de experiență. Ei bine, la un moment dat, ne-am întâlnit cu fată de 20-și-ceva de ani care stă pe stradă, e de etnie romă… Are HIV și hepatită, și e însărcinată. Nu știa să ne spună în câte luni, pentru că sarcina n-a fost niciodată monitorizată. Și aflăm că de acum încolo ar putea veni oricând momentul în care să nască. Am plecat foarte trist din locul ăla. De ce? Pentru că vezi atât de multe vulnerabilități care, în definitiv, au un impact negativ inclusiv asupra acelui copil care nu s-a născut încă. Oamenii acuză și arată cu degetul. Și primii care sunt arătați cu degetul sunt cei săraci – „Își merită soarta, de ce nu fac ceva?”

„De ce nu merg la muncă?”
„De unde au bani de droguri?”. Ei bine, în situația asta, n-am chef să dau răspunsuri altor oameni, evit să intru în discuții, nici n-am chef să-mi bat capul să le explic. Dar în clipa aia mă gândeam la bebelușul ăla care, practic, vine în lumea asta, o să zică: „Bună dimineața!”, „Bună seara!”, iar primul lui contact cu lumea s-ar putea să fie exact într-o parcare de mașină, unde o să-l nască maică-sa. Pentru că este foarte puțin probabil ca ea să fie primită undeva să nască, fata fiind și dependentă de droguri, cu HIV și cu hepatită, bănuiesc că și cu TBC. Foarte săracă, stă pe stradă.

Păi și n-ar trebui, totuși,s-o primească cineva? La Urgențe, la…
Ar trebui, sigur că da, dar e posibil să o întrebe de buletin (n-are), de asigurarea medicală, de cardul de sănătate, de trimitere de la medicul de familie – un sistem complet neprietenos, un sistem gândit pentru oameni așa cum societatea ar vrea să fie, nu pentru excepții, iar excepțiile astea nu sunt deloc limitate sau reduse ca număr. Bine, poate sunt eu subiectiv, pentru că eu le văd tot timpul. Dar nu cred că sunt puțini… Problema e că n-are nici măcar un telefon să mă sune. Dacă o să ne întâlnim cu ea, bineînțeles că o să încercăm să o ajutăm; mai avem și noi un prieten, o să sunăm pe unul, pe altul; încercăm o soluție.

În ce cartier trăiește fata asta?
În niciun cartier, în centrul orașului. Mă întristează, băi! Nu m-am tăbăcit, sper să nu mă tăbăcesc niciodată.

Citește și: Din orfelinat la doctorat. Viața unui universitar crescut în centrele de plasament

Marian Ursan și oamenii fără adăpost care încă pot fi salvați de iarna care va urma

Voi ce faceți acolo, la „Carusel”?
Acum, ce facem? Am avut adăpostul de noapte pentru oameni care stau pe stradă, anul trecut. Anul ăsta n-am reușit să strângem bani pentru a-l deschide. S-ar putea să-l deschidem spre sfârșitul lunii decembrie, începutul lunii ianuarie. Nu cred că trebuie să mă pronunț, dar pare că ar mai fi o mică posibilitate. Până atunci o să ieșim în fiecare seară, mai așteptăm să se răcească puțin vremea – e horror ce spun –, dar așteptăm să coboare sub 5-10 grade, că atunci sunt probleme. Acum nu fac altceva decât să consum resursele. Aseară am fost, azi nu mergem, revenim mâine, poate poimâine…Avem un traseu. Știm deja unde stau oamenii, mai vorbim și la telefon, ne sesizează cetățenii, suntem deschiși și preluăm apeluri din astea. O să mergem seara, cu foarte mult ceai fierbinte, cu saci de dormit, pături, ciorapi, mănuși, căciuli, fulare, lucruri care să-i ajute să nu înghețe de frig și să le facă mai ușoară șederea în stradă.

Anul trecut, când ai avut adăpostul ăsta de noapte, ai văzut oameni ai străzii murind?
Dintre cei care au venit la adăpost…știm că odată cu închiderea lui au murit trei dintre ei. Pe perioada adăpostului, un domn a dispărut; am aflat, după un timp, că și el a murit. Așadar, patru oameni care au venit la noi la adăpost…

Câți oameni mor înghețați, în București, în fiecare iarnă?
Cred că abia primăvara se pot număra. Nu știu să-ți spun.

Cine se ocupă de oamenii ăștia?
Nimeni. Poate doar noi și ceilalți, de la alte organizații similare. Vezi? Avem o responsabilitate! Văd tot mai mulți oameni pe stradă. Mulți au ieșit din închisoare. Să știi că, în ultima perioadă, am vorbit cu mulți și îmi spuneau că tocmai au ieșit. Sunt din generația asta de oameni care au fost…

…decrețeii lui Tudorel Toader.
Da. Și unii ajung în stradă. Și regretă că au ieșit din închisoare, că e mai rău afară, și atunci..

Câți oameni lucrează la „Carusel”?
Suntem zece persoane. Zece membri ai staff-ului.

Citește și: Din mahalaua Teilor pe marile scene ale Londrei. Incredibilul drum al Alinei Șerban, actriță romă

Dacă eu aflu de voi, să zicem că nu știam până nu citeam acest articol, și vreau să fiu voluntar, e loc, mă primiți?
Sigur că e loc! O să stăm puțin de vorbă, să vedem cum ne relaționăm, deprincipiu n-am avut surprize neplăcute până acum, dar vreau totuși să vedem dacă…

E o lume dură, nu toată lumea face față

Vreau să vedem dacă ești pregătit să faci, cât de cât, față și să nu te bușești mai rău – deci cumva să te protejăm. Și încercăm să-i protejăm și pe ei de tine, în cazul în care ai și tu niște idei pe care să spunem că nu le-am agrea.

Și schimb de seringi pentru consumatorii de droguri în Ferentari? Mai faceți, de când primăria Sectorului 5 a închis centrul Caracuda?
Facem în continuare, dar la un nivel redus.

Aveți o unitate mobilă?
Sunt colegi care merg pe teren în Ferentari. Sperăm să reușim să renovăm casa pe care tocmai am cumpărat-o și să putem să redeschidem Centrul, ba chiar să adăugăm o serie de servicii noi, cum ar fi dușurile, spălătoria de haine și uscătoria, și, dacă am strânge mai mulți bani, chiar aș pune câteva paturi, pentru cazurile deosebite…

Marian Ursan, o inițiativă legislativă, tinerii din ziua de azi și a muri cu demnitate

Înțeleg că ai scris și un proiect de inițiativă legislativă în domeniul ăsta? Camere speciale pentru consumatorii de droguri, unde să poată fi și monitorizați medical?

Da, deja de câteva zile avem o discuție cu specialiștii, cu jurnaliștii; nu e o noutate proiectul ăsta. Noi am adus în agenda publică subiectul ăsta încă din 2011, acum doi ani chiar am organizat o serie de vizite în Spania, la niște parteneri de-ai noștri care operează astfel de camere și, în mod pot surprinzător, majoritatea celor care le accesează sunt din România. Acum am reușit să introducem proiectul – proiectul ăsta a fost asumat de către un deputat, Petre Florin Manole de la PSD, și sperăm să asistăm cât mai repede la schimbarea asta. Estimăm că în februarie vor începe dezbaterile în Parlament… Sperăm ca la anul să bem de bucurie – să bem mult alcool de bucurie, o zic cu subiect și predicat! Camerele astea de consiliere și consum supravegheat ar însemna o șansă pentru oamenii care sunt dependenți de droguri și au un istoric îndelungat de consum! Ar fi o șansă și pentru familiile lor, să-și regăsească copiii sau frații sau un alt membru al familiei; și ar fi o șansă pentru comunități sau pentru societate, în general.

Veți avea și opoziție. “Voi vreți să ajutați drogații!”
Da, ne place s-o ardem așa, ca moraliștii. Dar sper ca abordarea asta științifică să depășească mentalitățile. Sunt obligat să trag nădejde că vom reuși pentru că, în felul ăsta, o să avem cum să salvăm oameni. Să-i salvăm de supradoze, de infecții – hepatite, TBC sau alte lucruri. Știi, chestiile astea nu rămân doar la consumatori. Hepatitele, TBC-ul, toate… se transmit! Te pot afecta și pe tine, nu ai cum să te ascunzi. Uite, mergi cu autobuzul, mai degrabă iei TBC decât HIV. Nu e un moft!

Acestea fiind spuse, către viitorul societății noastre cum te uiți?
Eu sunt de felul meu optimist. Îmi coc foarte multe planuri în minte și le discut îndelung cu colegii mei, iar planurile astea ar trebui să ajute mult. Mai rămâne să le punem în practică, astfel încât să vorbim despre lucruri bune la sfârșit.

Citește și:  ”Visez să deschid un spital regional în zona Moldovei”. Ionuț, românul care face voluntariat în Irak și Nepal: ”La 5 ani am învățat ce este demnitatea”

Asta, în România. Dar în lume, încotro ne îndreptăm?
Am fost plecat zilele astea și am cunoscut un băiat din Peru, în tren, înspre Câmpina. Mi-a fost așa rușine, că nu știam mai nimic despre Peru, în afară de necazurile lor cu drogurile, cu cocaina și… Cred că am un soi de ignoranță de care mi-e rușine. Nu știu în ce parte merge omenirea, nici nu mă interesează, ce mă roade pe mine este că astăzi, de la ora 18:00, am întâlnire cu studenții mei și sper să fi citit ceea ce i-am rugat, ca să putem dezbate niște lucruri mai mari.

Dar tu, dacă tot ești în contact cu generațiile astea, spune-mi, cum sunt tinerii de azi?
Studenții sunt îngrijorați pentru că nu vor avea un loc de muncă. Termină facultatea, sunt foarte bine pregătiți, motivați, și speranța lor e ca, în cel mai bun caz, să-și găsească un loc de muncă măcar în alt domeniu, deși ei își doresc să facă asistență socială într-un mod profi, nu după ureche, cum se întâmplă de multe ori.

Înseamnă că va fi rău?
Băi, înseamnă că ar trebui să ne gândim cum să facem să fie mai puțin rău, că rău va fi! Vezi, asta este filosofia programelor noastre, să fie mai puțin rău! Ți-am zis, noi ne ocupăm de oamenii de care nu vrea nimeni să se ocupe. De multe ori, și iar e crud ce spun, pur și simplu nu poți să le asiguri decât o moarte demnă. Dar știi cât de greu să ai parte și de așa ceva? Oamenii cu care lucrăm noi pot muri prin boscheți, cu nevoile făcute pe ei. Eu nu pot și nu vreau să accept să tratăm omul ca pe un animal. De aceea, nu renunț.

 

CITAT

”De fiecare dată e la fel de greu când moare un om pe care ai încercat să-l ajuți, să nu crezi că te obișnuiești în timp cu așa ceva!  Chiar și zilele astea vorbesc cu colegii mei și le recomand să nu se obișnuiască cu chestia asta, fiindcă i-ar dezumaniza”
Marian Ursan, sociolog, director executiv al organizației Carusel