Din România, în Suedia. Incredibila poveste a actriței Luiza Stănescu

- - 29- 2681 vizualizari

S-a născut la Craiova, în 1988, a cochetat cu filosofia, dar a ales teatrul. Mai întâi, ca studentă în orașul natal, apoi în Suedia, la Universitatea din Malmö. Luiza Stănescu este azi actriță la  Teatrul Național din Linköping, oraș aflat la două ore distanță de Stockholm. Nu joacă roluri de emigranți, însă încearcă să ajute emigranții (și nu numai!), căci dincolo de teatru nu e deloc străină de proiectele umanitare. Dimpotrivă, face parte din mai multe ONG-uri, iar odată a ținut un curs pentru alfabetizarea cerșetoarelor românce din Suedia; altădată a ajuns la  orfelinatul Saint Anne din Nairobi. Teatrul social este un alt aspect important din viața ei. A jucat un întreg spectacol-monolog despre viața unei cerșetoare românce, iar teatrul unde lucrează a montat un alt spectacol despre cerșetorii români și bulgari ajunși în Suedia. Deși în aproape un deceniu suedez nu s-a lovit de rasism pentru că vine din România, recunoaște că țara noastră nu se vede prea bine din Suedia: corupție, sistem social slab… Luiza Stănescu este o actriță româncă angajată într-un teatru suedez. Nu joacă în limba ei natală. De altfel, e singura actriță străină din acel teatru. Cum a reușit și cum încearcă, prin mijloacele de care dispune, să facă lumea mai bună? Iată!

 

Dragă Luiza, te-ai născut la Craiova în 1988, ce îți amintești din copilărie, cum ai crescut?

Am crescut cam la fel ca toți din generația mea, ba pe la bunici, ba pe la mătușa, ba pe acasă. Multă joacă, genunchi juliți, muci în barbă, pâine înmuiată în ciorbă, fotbal pe maidan (am un frate și mulți verișori, varianta cu păpușile nu prea a avut succes). Cheie la gât nu am avut, la noi era poarta mai mereu deschisă. N-am stat niciodată la bloc până nu am plecat din România. Bunicii mei aveau cal, capre, găini, porci, vaci, de toate! Pe cal îl chema Dan, ca pe fratele meu, eu aveam o capră pe nume Luiza. Mamaie făcea cea mai bună brânză de capră. Nu am fost niciodată fetița cuminte care stătea în casă să o ajute pe mami să facă prăjituri. Am căzut de pe casă și încă mai am semnul. Când mă duceam în vacanță la bunici obișnuiam să sar pe geam noaptea să ies la poartă, după ce adormeau ei. Mă enervau că îmi interziceau să ies doar pentru că eram fată, fratele și verișorii aveau voie.

Ai studiat teatrul mai întâi la Universitatea din Craiova. Cum ai ales actoria și cum ai rememora azi acei ani de studenție? Ce îți plăcea, ce îți displăcea, cum trăiai pe atunci, la ce visai?

Inițial, am încercat să nu mă fac actriță. Am dat la Filosofie în București. M-am învârtit pe acolo un an, tot gândindu-mă ce să fac. Apoi am aflat că se dă admitere în Craiova și am zis să încerc. Planul era să pic și apoi să îmi continui liniștită viața de bucureșteancă. Dar am intrat. Tata a fost cel mai încântat, tocmai terminase de cărat o grămadă de mobilă de la Craiova la București, în garsoniera mea închiriată. S-a apucat să le care înapoi, ce să facă.

Anii de studenție au fost foarte frumoși. Petreci foarte multe ore în școală, eram acolo 12 ore, de luni până vineri. În weekenduri ieșeam tot împreună. S-a creat o familie, și încă mai am câteva persoane din acea familie aproape de mine.

În anii de studenție trăiam din vise, sau mai bine spus, și pe atunci trăiam din vise. Nu m-am schimbat prea mult ca fire, doar visele se mai actualizează. Pe atunci cred că visam să lucrez la un teatru mare.

 

Apoi ai studiat teatrul în Suedia, la Universitatea din Malmö. Începea astfel aventura ta suedeză. Cum s-a întâmplat, cum a fost să pleci din România și cum te-a întâmpinat Suedia? Ce îți amintești din primii ani acolo?

Mie îmi place să mă plimb. Întotdeauna mi-a plăcut. Așa că tot cochetam cu ideea de a studia afară, dar nu știam cum să fac. Îmi doream un master în actorie pură, nu teorie teatrală sau ceva în genul. Dar actoria presupune limbă, sensibilitate, emoție – și cam toată lumea în jurul meu susținea că actoria nu o poți face în altă limbă. În fine, m-au mâncat tălpile în continuare, așa ca am aplicat la mai multe facultăți. Despre cea din Malmö citisem printr-o carte unde i se facea o prezentare lui Radu Penciulescu, care a fost pedagog acolo mult timp. M-au chemat la examen, un workshop de o săptămână. Atunci am jucat pentru prima oară într-o altă limbă – în engleză. Am avut emoții mari, îmi aduc aminte că mai săream câte o respirație, nu mai intra aerul în piept. Cu toate astea, m-au plăcut și am fost acceptată. Și apoi a trebuit să mă mut destul de repede în Suedia, acolo școala începe mai devreme, deci nu am avut timp să mă mai gândesc la ce fac. Pe parcusul a câteva luni, viața mea s-a schimbat radical.

Primii ani acolo au trecut foarte repede, a fost atâta informație nouă de asimilat că nu am mai simțit zilele trecând. Am avut migrene foarte des în primii ani, până am învățat limba. Mi-a plăcut Suedia, încă îmi place – dovadă că acum sunt de opt ani aici, deși planul era să mă întorc în Romania dupa cei doi ani de master. Este foarte greu să mă rup de viața mea de aici, sunt tratată pe picior de egalitate cu restul actorilor suedezi, mi se dă să joc (specialitatea mea nu sunt rolurile de emigranți, din fericire), iar țara în general mi se potrivește foarte bine. Nu mai trebuie să stau să explic de ce zic că sunt feministă, nu am trei capete pentru că nu vreau să ard pe rug toți homosexualii, nu trebuie să țin morală despre rasism, nu îmi invadează nimeni spațiul personal. Sunt mult mai relaxată aici. Deocamdată.

 

Pe lângă teatru, nu ești străină nici de film, nici de radio (sursa: IMDB). Te-aș ruga să ne povestești din experiența ta cu cinematografia și radioul. Cum, unde, când, ce, de ce?

Nu am făcut foarte mult film și nici radio, dar nici nu am prea apucat să caut să fac. La radio am înregistrat câteva piese radiofonice, iar în film am jucat într-un lungmetraj și într-un scurtmetraj. Proiectele respective s-au întâmplat pentru că m-au căutat ei. Mi se pare greu să le îmbini pe toate trei, mai ales atunci când ești angajată la un teatru de stat și ai cinci spectacole pe săptămână, plus repetiții ziua. Mi-a plăcut, în schimb, să cochetez cu ambele domenii și sper să se alinieze planetele și să-mi mai arunce din când în când și astfel de proiecte.

 

Înțeleg că ai trăit și în Statele Unite. Cum ai ajuns în America și cum arată perioadă petrecută de tine acolo?

E impropriu spus am trăit, am fost cu un program Work&Travel, la mare modă când eram eu în facultate. Am lucrat trei luni și o lună am călătorit în toată America.

Unde te vedem acum?

În prezent sunt angajată la Teatrul Național din Linköping. Cine are un drum prin Suedia, acolo mă găsește.

 

Teatru social

Cum ai început să lucrezi pe proiecte sociale de teatru, ce te-a atras la această latură și care sunt principalele tale proiecte de acest fel de până acum?

Atunci când eram studentă în anul I în Suedia, toată universitatea a fost strânsă de către rector să vedem un spectacol. Actorii erau un grup de copii din Kenya, spectacolul se numea „My Life” și era inspirat din viața lor din mahala și din casele lor din jurul groapei de gunoi din Nairobi. Proiectul este produsul unei organizații suedeze numite Globe Tree, înființată de o actriță și un dansator. Ar fi multe de spus despre cum lucrează ei, dar așa am început eu lucrul cu teatrul social. O profesoară de a mea le-a sugerat celor de la organizație că aș fi potrivită să lucrez cu ei. Am păstrat legătura, mi-au finanțat și un drum până în Nairobi să văd cum lucrează. Mi-au devenit prieteni apropiați și cei mai mari susținători ai mei. Cu ajutorul lor am implementat un proiect asemănător și în România, în colaborare cu World Vision.

Și teatrul la care lucrez acum a făcut un astfel de proiect. S-a scris o piesă despre poveștile celor din România și Bulgaria care ajung în Suedia la cerșit. S-a făcut o campanie de informare a publicului suedez și la final de spectacol am și strâns bani de la public. Cu acei bani am ajutat familiile celor care ne-au inspirat prin interviuri cu poveștile lor și am dăruit calculatoare tuturor copiilor dintr-un sat de rudari din România.

Despre același subiect am jucat și un spectacol monolog în care spuneam povestea unei fete tinere ajunse la cerșit din România. A fost foarte bine primit și de public și de critici. Ar mai fi multe de povestit, fac și volontariat la mai multe organizații, dar o să mă opresc aici.

Ce mă atrage la această latură? Faptul că mă lasă cu impresia că reușesc să schimb destine, chiar dacă doar puțin. Pentru că îmi place să lucrez cu oamenii și pentru că  sunt conștientă că nu prea alegem unde ne naștem, puteam să fiu eu în locul celor care acum se află jos.

 

Ai derulat un astfel de proiect și la Craiova, orașul tău, prin World Vision. Despre ce a fost vorba și cum ai descrie totul?

Da, este proiectul pe care l-am menționat și mai sus. Am reușit să facem niște lucruri frumoase, într-un timp foarte scurt – doar două luni. Cei de la organizația suedeză lucrează și un an cu un astfel de proiect. Am lucrat alături de Petre Diamantu, fostul meu coleg din Craiova. Ne știm de mult și colaborăm foarte bine, fiind și prieteni buni.

,,Povestea mea” s-a desfășurat în mai multe etape. În prima parte, copiii selectați de cei de la World Vision au luat parte la workshopuri de teatru, unde am lucrat cu ei prin intermediul exercițiilor de impovizație. Copiii au fost încurajați să povestească despre viața, trăirile, gândurile și visele lor. Apoi eu am scris o piesă inspirată din poveștile lor, pe care am pus-o în scenă alături de Petrișor, iar protagoniștii spectacolului au fost chiar copiii.

Cei de la organizația suedeză Globe Tree mi-au finanțat câteva idei adiacente lucrului cu teatru: mâncare, suc și dulciuri de fiecare dată când ne întâlneam, tombole cu mici cadouri. Trei hair stiliști din Craiova au dedicat o zi să ne tundă copiii, o prietenă stomatolog a venit și le-a vorbit despre igiena orală și le-a făcut cadou paste de dinți și periuțe, o altă prietenă le făcea brioșe etc.

Cred că vă puteți imagina că a fost foarte greu să facem toate aceste lucruri în două luni, dar sunt mulțumită de rezultat și a fost o experiență pozitivă, atât pentru noi cât și pentru copii. Spectacolul s-a jucat mai mulți ani, în diferite locații din România, cu scopul de a ridica nivelul de conștientizare asupra situației în care se află copiii din mediul rural și să se atragă atenția asupra nevoilor prezente.

Pare că proiectele tale te-au purtat prin mai multe colțuri de lume. Ne poți spune, pe scurt, câteva povești adunate astfel, care te-au impresionat în mod deosebit?

Sunt multe. Mă opresc la două momente. Unul s-a întâmplat în Suedia, în timp ce lucram la o organizație pentru integrarea cerșetorilor în societate. Eu am început la un moment dat un curs de alfabetizare pentru românce. Una dintre ele, Viorica, cerșea la supermarketul de lângă casa mea. De fiecare dată când ajungeam pe acolo, mă oprea să îi corectez tema. Da, le dădeam teme. Și ai fi uimită câte veneau cu tema făcută. Viorica făcea totul atunci când nu o vedea soțul ei, lui nu îi plăcea ideea ca ea să se „emancipeze”. Dar ea se săturase să râdă nepoții de ea că nu știe nici să citească. Îi era atât de drag că o ajută cineva, că nici nu accepta să îi dau bani sau orice altceva. Abia îi îndesam câte un sandwich în mână. Asta contrar prejudecăților existente despre acești oameni.

A doua poveste care îmi apare în minte instant este vizita la orfelinatul Saint Anne din Nairobi. E foarte greu să exprim în cuvinte ce am simțit acolo. Dar dacă era să îmi ascult inima, mă întorceam acasă cu 100 de copii adoptați.

Pe lângă toate acestea, ai și un supercopil. Cum privești maternitatea, cum te-a schimbat?

Nu-i așa că e simpatic? Maternitatea schimbă totul și nimic. În sensul că eu sunt tot eu, numai că o variantă îmbunătățită a mea, care poate acum să iubească infinit și care se gândește înainte de toate la el.

 

Ce plănuiești pentru mai departe?

În august reîncep repetițiile și spectacolele, după un an și trei luni de concediu de maternitate. Iar Luca începe grădinița. Cred că provocarea va fi să încerc să mențin un echilibru sănătos între carieră și viața de mămică. Când voi simți că le împac bine pe amândouă, sigur nu va dura mult până să găsesc o idee pentru un nou proiect.

Ce te revoltă în lumea aceasta de mileniu III?

Războiul. Lipsa de empatie. Rasismul.

 

Ce te inspiră și ce te motivează în tot ce faci?

Oamenii și poveștile lor. E ciudat, unii oameni te fac să vrei să bagi capul în nisip și să rămâi acolo, alții te scot și te motivează să lupți pentru ei.

Cum arată o zi obișnuită pentru tine? Cum trăiește o actriță româncă în Suedia?

Cam cum trăiește și o actriță româncă în România. Mă trezesc, mă duc la repetiții, seara am spectacole. Diferența e în detalii, poate. Pauza de prânz e obligatorie, petrecută în cafeneaua teatrului sau la restaurant cu restul colegilor. Pauza de cafea, iar obligatorie. Dusul la sală cu abonamentul plătit de teatru. Pauză de cafea din nou. Eu mai am și lecții de dicție cu un pedagog adus de directorul teatrului special pentru mine (sunt singura actriță emigrantă angajată în acest teatru). Pauză de cafea din nou. Da, în țările nordice se bea cea mai multă cafea din Europa. Și e capitolul unde suedezii nu fac compromisuri. Nu există cafea la 1 leu, la un tonomat obosit. Până și cafeaua din benzinării e tare și aromată. Am devenit și eu băutor înrăit.

Cum crezi că ar fi arătat azi viața ta dacă ai fi rămas în Craiova sau altundeva în România? Te gândești vreodată la asta?

Mă gândesc, dar nu neapărat în contextul acesta. Nu prea regret drumul ales, deci nu mă întreb oare cum ar fi fost dacă aș fi rămas. Mă gândesc mai mult cum ar fi dacă m-aș întoarce.

Iei în calcul să te întorci cândva definitiv în România și să încerci să schimbi ceva aici? De ce?

Da. Mi-ar plăcea să mă întorc, dar aș face-o doar dacă s-ar ivi posibilitatea să fac în România ce fac și în Suedia. Adică să lucrez la un teatru, în primul rând. Și apoi să pun bazele unei organizații care lucrează cu arta ca modalitate de terapie. Și dacă aș considera că lui Luca i-ar fi la fel de bine în România ca și în Suedia.

 

Apropo, cum se vede România din Suedia?

Nu foarte bine. Și nu în sensul că m-aș fi lovit de rasism doar pentru că vin din România, nu mi s-a întâmlat în opt ani. Dar am în schimb discuții pe tema corupției din România, a rasismului, a legilor, a sistemului social slab. Și mulți aduc în discuție orfelinatele României, care sunt văzute ca un loc al torturii.

 

Cum poate teatrul să facă lumea mai bună?

Teatrul are forța de a sensibiliza. Iar o lume cu oameni mai sensibili e deja o lume mai bună.

 

Cine sunt modelele tale?

Modelele mele se schimbă destul de des. Sau mai corect spus, lista se face din ce în ce mai lungă. În fiecare zi mai descopăr pe câte cineva demn de admirație.

 

Cum îți imaginezi viitorul în care copilul tău și generația lui își vor trăi maturitatea? Ce te îngrijorează, ce îți dă speranță?

Mă îngrijorează viteza dezvoltării tehnologiei, gadget-urile din ziua de astăzi au distrus relațiile interumane, iar comunicarea dintre oameni lasă de dorit. Mă sperie și viteza noastră de a distruge planeta și mediul înconjurător. Dar îmi dă speranță faptul că generația nouă de părinți e altfel, că încercăm să ne creștem copiii frumos, gândind și din alte perspective. Băiețelul meu va fi învățat ce poate să facă să ajute mediul înconjurător (reciclat, mai puțină carne, folosirea apei în mod conștient, evitarea rispei de hrană sau îmbrăcăminte etc). Va fi învățat că toți oamenii au aceeași valoare, doar că unii nu au avut atâta noroc în viață cum a avut el. Că nu contează culoarea pielii. Că rolul femeii nu e în bucătărie și al lui în fața televizorului la meci. Deja doar aceste aspecte sunt niște pași enormi față de generațiile anterioare. Deci da, am speranță.

29 recommended
comments icon 0 comments
2681 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

O călătorie în Bucureștiul interbelic, cu Sandra Ecobescu: „Deși sunt peste 100 de ani de când Bucureștiul era supranumit Micul Paris, totuși această lume nu este atât de departe de noi”

-

Pe 7 iunie, Cercul Militar Național găzduiește Balul Bucureștiului Interbelic, eveniment organizat de Fundația Calea Victoriei, ajuns în acest an la a șaptea ediție. Pornind de aici, vă invităm într-o călătorie în Micul Paris, alături de Sandra Ecobescu, membr... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Scriitoarea Tatiana Niculescu: „În lumina alegerilor europarlamentare din 26 mai, sunt optimistă și sper ca România să fie colonizată masiv de românii care se întorc din occident înarmați cu competențe solide, cu idei noi…”

-

Pentru că în numai câteva zile își va deschide porțile Salonul Internațional de Carte Bookfest (29 mai – 2 iunie 2019), vă propunem astăzi o întâlnire cu scriitoarea Tatiana Niculescu, pornind de la cea mai nouă biografie pe care o semnează: „Regele și Duduia”... Mai mult »