Îndrăgita scriitoare din Timișoara ne-a vorbit despre frământările sale sufletești după apariția celei de-a patra cărți – Antidepresiv (Editura Herg Benet, 2018).

Un articol de Andrei Crăciun

Ioana Duda, o nouă vară, un nou roman – Antidepresiv. Al câtelea? Unde vrea Duda să ajungă cu literatura? Se va opri? Merge mai departe? Proiecte inedite? Ce îi așteaptă pe cititorii dumitale? Cum e să fii scriitoare de succes la noi în țară?

Ioana Duda: Am putea să ne oprim la o vară nouă și de aici să continuăm cu variații pe aceeași temă? Am și uitat că a ieșit Antidepresiv. Parcă a mai trecut o viață de atunci. Trăiesc intens și nu prea las timp netrăit. E a patra carte. Și, cred, ultima. Pentru că mi-am dat seama că îmi place mai mult să citesc decât să scriu. Nu. Te mint. Mi-am dat seama că sunt o mai bună cititoare decât scriitoare, și, fiind narcisistă și perfecționistă, prefer să evit să fac ceea ce nu îmi iese foarte bine. Bine, glumesc un pic, dar mă doare și mă macină faptul că nu am talent scriitoricesc așa cum aș vrea. Ma bucur, însă, de al altora. Așa că nu știu dacă voi mai scrie o altă carte. Probabil nu am ajuns la maturitate, ca scriitoare. Tocmai de aceea nici nu consider că sunt scriitoare. Dar aș vrea, când mă fac mare, să fiu si scriitoare.
Vrei să știi dacă am vreun proiect inedit literar sau așa, în general? Literar, nu. În general, o sa ma duc la Electric Castle, la festivalul de jazz de la Smida și în septembrie la Roșia Montană, în vizita la o prietenă. Vreau doar să mă bucur de vara asta cât pot de mult, ca o sa treacă și o să îmi fie un dor nebun de următoarea.

IOANA DUDA VREA SĂ BUCURE OAMENII

Care e treaba cu acest Antidepresiv? Literatură motivațională, raftul doi, capodoperă? Ce ne-ai dat aici?

Ioana Duda: Hai, lasă miștourile. Ți se pare ție o capodoperă? Sunt, pur și simplu, niște confesiuni. Intime și sincere. Nici pe departe nu vreau să scriu literatură motivațională. Nu mă interesează să motivez pe nimeni. Dar îmi place să bucur oamenii. Îmi place să fiu chiar clovnul clasei, uneori, și să îi fac să râdă pe oamenii din jurul meu. Mă bucur nespus când îi aud râzând. Și îmi place să fiu înconjurată de oameni veseli. Îmi place când oamenii îmi scriu, pe facebook, că mi-au citit cărțile și asta i-a ajutat să treacă peste momente grele. Poate asta contează. Să trezești ceva în sufletul oamenilor. Să simtă, atunci când citesc. Din nou mint. E important și să scrii bine. Să ai formă și fond. Când scriu, nu o fac cu un scop. Îmi vin ideile și pur si simplu trebuie să le scriu. S-a întâmplat să nu o fac. Și apoi m-am perpelit. Mă simțeam vinovată și mă durea că nu am făcut-o. Pentru că ideile bune, dacă le lași să treacă și nu le-ai scris, gata, au plecat. Le-ai pierdut. Femeie capricioasă, inspirația asta. Ca marea. Ai impresia că te iubește, dar nu e asa. E doar în stare de orice ca să obțină de la tine ce vrea și apoi, gata, dispare. Și iar vine când are ea chef. Iar tu nu poți decât să i te supui.

Cum a ajuns Ioana Duda să se ocupe cu scrisul? Ce o mână pe ea în luptă?

Ioana Duda: Habar nu aveam ca vreau așa ceva. Într-o zi, terapeutul de atunci mi-a spus că pentru ora următoare de terapie să îi scriu un text despre furie. Am făcut-o. Mi-a plăcut așa de mult ce am simțit, de fapt mi-a plăcut că am simțit atât de intens când am scris, încât am decis să mai fac asta. Să scriu despre toate rănile din sufletul meu. Așa că mi-am făcut un blog. Am văzut că oamenilor le place. Primeam multe like-uri. Așa că am tot scris. Și pentru like-uri, bineînteles. Dar cel mai mult îmi place că, atunci când scriu, mai trăiesc o viață. Trăiesc, în paralel, a doua viață. Asta reală, în care eu stau în fața tastaturii și cealaltă, și mai reală, cea din texte. Așa. Și într-o zi i-am scris Cristinei Nemerovschi, după ce am citit Păpușile. I-am spus că mi-a plăcut nespus cartea, ea mi-a spus că ma citește, dacă nu aș vrea să public, am zis da, i-am trimis lui Voicescu niște texte, o zis „fain” și m-o publicat. End of story.

IOANA DUDA ȘI LINIȘTEA DE LA ÎNTOARCEREA ÎN ȚARĂ

Țara. E preocupată Duda de țara noastră, e angajată civic, social, protestează, se dă cu fundul de asfalt, urlă la clădiri aparținând administrației de stat? Ce face Duda?

Ioana Duda: Măi, nu știu dacă iubesc țara asta, cred că da, că de fiecare dată când mă întorc dintr-o vacanță, simt așa, o liniște. Îmi place aici. Și m-am tot gândit dacă aș pleca. Nu, nu vreau să plec. Vreau să pot trăi în tara asta, dar în condiții decente. Să nu îmi fie teamă că într-o zi nu o să mai pot să strig în piață, că mă baga ăștia la închisoare. Să nu îmi mai fie frică de faptul ca o sa ies la pensie și nu o sa am bani de medicamente sau să merg în vacante. Să nu îmi mai fie teamă să mă duc într-un spital, că, poate, de acolo ajung la morgă. Pentru că acum îmi e teamă. Vreau școli în care copiii să învețe lucruri interesante și practice, pe care sa le poata aplica în viața reală. Și scoli sigure, nu care stau să se prebușească. Nu mai vreau școli cu WC în fundul curții. Nu știu dacă iubesc țara, ori poporul ăsta, dar iubesc dreptatea. Iar ceea ce se întâmplă în perioada asta, în țară, de fapt, ce se întâmplă de la Revoluție încoace, ne transformă într-o țară din lumea a treia. Că așa este. Au furat și fură în continuare din banii de drumuri, spitale, școli. Clasa politica românească e plină de mafioți și criminali. Da, criminali, pentru că nu sunt medicamente, pentru că spitalele sunt infecte, pentru că nepăsarea lor te face să aștepti un transplant, până nu mai ai ce aștepta. Și mori. Și m-am săturat de poporul ăsta, format în cea mai mare parte din idioți, care nu merg să voteze. Care tac. Care vorbesc pe la colțuri, se plâng în șoaptă, dar când au șansa să spună cu voce tare ce au de spus, capul la cutie și coloana vertebrală cât mai îndoită.  Pe care nu îi interesează. Să ma lase cu vrajelile alea că, oricum aleg, nu ne schimbă nimic. De fapt, nu le pasă și trebuie să își găsească o scuză pentru asta. Eu ies la proteste tocmai pentru că sunt convinsă de faptul că doar oamenii îi mai pot opri pe nenorociții ăștia de la guvernare să nu ne măcelarească. Cred că vocea mea contează. Cred că votul meu contează. Cred că mulțimea furioasă îi sperie. Cred că lucrurile se pot schimba dacă oamenii se implică. Va dura. Și ce? Măcar noaptea dormi liniștit că ți-ai făcut datoria. Așa că fiecare să facă ce îi spune conștiința. Asta nu înseamnă că nu mă enervează cei care nu fac nimic, ca amibiile. Masa amorfă.

Viitorul. Cum vezi dumneata viitorul țării noastre? Ce-o să se aleagă de noi?

Ioana Duda: Măi, Andrei, îmi e teamă să mă gândesc la asta. De multe ori încerc să fac un exercițiu de imaginație, dar știu că, dacă merg prea departe, poate nu o să mai lupt să se schimbe ceva în țara asta. Pe de alta parte, văd multi oameni care luptă și reușesc să schimbe câte ceva. Și cel mai mult îmi place când văd, la proteste, părinții ce își aduc copiii mici. Ei. Acolo cred că e șpilu. Generația părinților mei nu se mai schimbă. Au trăit în comunism, sunt săraci și încovoiați de nevoi. Le e teamă că nu au bani să pună pâine pe masă. Generația mea e un pic infestată de microbul asta, al fricii de a spune, că apoi dacă mi se întâmpla ceva rău? Mi-e frică. Mai bine tac și mai bârfesc la o cafea, cu colegul de cubicul. Dar copiii ăia, ăia micii de sunt aduși în piață, ei așa cresc. Știind că, dacă nu le convine ceva, ies și urlă. Ei sunt copiii pe care părinții îi duc în concedii, peste tot în lumea asta, văd de mici cum e să trăiești într-o țară civilizată, în condiții decente și vor și ei așa, aici, acasă. Cred că va veni într-un fel, natural, schimbarea asta, în bine. Vreau să cred asta.

IOANA DUDA ȘI RĂDĂCINILE OLTENEȘTI ȘI ARDELENEȘTI

Patriotism. Este domnișoara Duda o patrioată, de ce n-a rămas definitiv prin țări străine, cum a tras-o ața înapoi acasă, că de umblat a umblat ea.

Ioana Duda: Am spus mai sus că nu știu dacă îmi iubesc țara, dar, fără să fiu dramatică sau patetică, de fiecare dată când mă întorc acasă de prin străinătățuri, simt așa, o liniște. Mă uit în jur și zâmbesc. Și sunt fericită. Am ajuns acasă. Așa zic. Și îmi place să vorbesc limba mea. Îmi place așa de mult limba română. Am rădăcini aici. Nu vreau să plec. Și chiar dacă aș face-o, știu că la sfârșit m-as întoarce aici. Sunt olteancă și ardeleancă. Mi-ar fi prea dor de locurile astea. Uite, simt o tristețe în suflet de nu mai pot, doar când mă gândesc că ar trebui să trăiesc în alt loc. Da, vreau să umblu cât mai mult, să văd cât mai multe locuri din lumea asta. Dar să știu mereu că mă întorc acasă. În România.

Modele, valori. Care sunt exemplele spre care se uită domnișoara Duda în țara noastră? La cine se raportează etic, moral, etc. Dezvoltați.

Ioana Duda: Primul care mi-a venit în cap e Vlad Voiculescu. E atât de tânăr și a făcut atât de multe pentru români. Are idei și inițiativă. E determinat. E uman. Iubește oamenii. E implicat. E curajos. Îl vreau înapoi la Ministerul Sănătății. Apoi e domnul Șora. Îmi doresc să ajung nu la vârsta dumnealui, ci măcar la 70 de ani și să fiu atât de tânără. Să cred că binele învinge. Să mai pot lupta pentru ca binele să învingă. Să nu mă fi înfrânt greutățile și mizeriile din jurul meu. Să îmi păstrez candoarea. Apoi, fără să vă flatez, sunteți dumneavoastră, domnule Crăciun. Iubirea mea pentru scriitura dumneavoastră e recunoscută public. Mi-aș dori să pot scrie cum o faceți. Și, în ciuda aparențelor, scepticismul și cinismul nu v-au ros sufletul. Încă aveți candoare și inocență. Încă mai credeți și dumneavoastră că binele învinge. Și luptați pentru asta. Vă revoltați. Un alt model e tatăl meu. Vreau să îmbătrânesc ca tata. El, la vârsta lui, pune conserve și murături, merge la pescuit, contemplă natura, are grijă de câinii de la Lugoj și o iubeste nespus pe mama. Într-o zi era pe baltă, la pescuit, și cand l-am sunat, mi-a spus: „Ce sa fac, tata? Pescuiesc și mă uit la o lebădă cu puii ei. Masculul a plecat dupa ce a născut femela, dar se va întoarce când cresc puii. Ele sunt monogame. Sunt așa de frumoase, tata. Așa de frumoase”. Și era o bucurie, în glasul lui, o bucurie de copil mic ce admira bradul de Crăciun. Și de fiecare dată când merg acasă, tata îmi spune să îi pun melodia aia, aia, tata, cu goodbye my friend is hard to die. Așa vreau să îmbătrânesc și eu. Să imi admit vârsta și să trăiesc bucuriile timpului în care mă aflu. Și mai sunt prietenii mei. Care știu să bea un vin bun, nu lasă robinetul deschis când se spală pe dinți, folosesc mașina doar când e necesar, ies la proteste, nu aruncă gunoi pe stradă, cântă la concerte, călătoresc mult, citesc și asculta muzică bună, ajută oameni necăjiți, donează bani pentru cauze umanitare și ies la vot. Gata. Am vorbit prea mult. Dar e de înțeles. Am fost singură la mare, șapte zile, și sunt nevorbită. Remediez, însă, zilele acestea.

CITAT
Nu știu dacă îmi iubesc țara, dar, fără să fiu dramatică sau patetică, de fiecare dată când mă întorc acasă de prin străinătățuri, simt așa, o liniște. Mă uit în jur și zâmbesc. Și sunt fericită. Am ajuns acasă.
Ioana Duda, scriitoare