Îndrăgitul ziarist și scriitor Horia Ghibuțiu, care în toamnă va scoate un nou volum, ne-a oferit ceea ce poate fi numit, și chiar așa va și fi, interviul său de maturitate. Iată.

Un articol de Andrei Crăciun

Scumpe domnule Ghibuțiu, emoții la debutul într-o carte care chiar va fi publicată (n.r. – autorul a mai lansat, în urmă cu câțiva ani, volumul Aici era cândva un titlu, care a apărut, din păcate, doar în format .pdf)? Care este povestea cărții În timp ce tu dormeai?

Scumpe prieten, nu am emoții majore înainte ca rândulețele istorisind mersul meu spre serviciu să devină o carte – va apărea la începutul toamnei. Comiteți însă, tipic generației dumneavoastră, o impenitență: am explicat în ultima postare a ciclului, eu îl numesc foileton digital, #ÎnTimpCeTuDormeai ce și cum. Fie nu mi-ați dat un amărât de Like, fie ați trecut repede, ca toată lumea – o spun cu obida strânsă într-o replică dintr-un roman autohton, să fie „Întunecare” al lui Cezar Petrescu?, care sună așa: batâr un fum sî hi tras… În linie cu regretul unui ostaș care n-a apucat să tragă măcar un fum, care pe front poate fi oricând ultimul, se găsește și mâhnirea mea legată de faptul că în loc să debutez și eu cu o ficțiune mai mult sau mai puțin inspirată, voi publica o antologie a postărilor. Că succesiunea lor are o anumită noimă, că am vrut să iasă, dincolo de o frescă socio-profesională, un serial înfățișând neliniștile unui jurnalist cărunt, e o altă discuție. Dar să revin la subiect. Mă aflam într-o stare de aporie, când îndrăgita soție a venit cu această idee: ce fac eu, iar alții mai puțin spre deloc? Mă trezesc foarte devreme, ca să ajung la birou. De ce n-aș scrie în fiecare dimineață a unei zile lucrătoare, mai ales că postarea ar intra cu prioritate în newsfeed-ul oamenilor? Așa am și făcut, cu mențiunea că n-am renunțat atât de ușor la singurele 20 de minute la dispoziția mea, respectiv cât face trenul galben fără cai între Muncii și Petrache Poenaru. M-am perpelit până dimineață, când am scos telefonul și am deschis aplicația „Notes”, unde am scris, chinuindu-mă chior de somn să pun diacritice, vreme de patru luni.

Cum v-ați gândit să vă adunați în volum povestea călătoriilor dumneavoastră matinale cu metroul către serviciu (n.r. – autorul este producător al matinalului Morning Glory de la Rock FM, el poate fi auzit deseori pe fundal râzând).

Admit că am fost încurajat de reacții, n-au fost puține rânduri în care am fost oprit pe stradă să mi se spună că dis-de-dimineață am devenit un soi de tabiet preferat. Dar ca să iasă o carte și nu o broșură, era nevoie să lungesc postările – oricum, am norocul acestui har prevalent în profesia noastră, scriu repede și mult. Râsul la care vă referiți e spontan, increat. Am primit atâtea critici pe seama acestor hohote de pe fundalul intervențiilor de la „Morning Glory cu Răzvan Exarhu”, inclusiv din partea realizatorului, încât am decis să continui! Am puterea să recunosc că n-am greșit. E modalitatea aleasă de mine să-l fac pe Răzvan să nu se simtă prea singur la microfon – trei ore de matinal radio, prezentat îndeobște de cupluri, e o provocare.

Ce planuri literare mai aveți? Mai faceți sau cu aceasta se încheie opera ghibuțiană ?

Am planuri cât se poate de literare, doar că îmi ascund lipsa ambiției de a mă apuca serios de scris după cireșul lipsei de timp. În breasla noastră, sunt exemple destule de oameni talentați care au fost în stare să se desprindă de tumultul cotidian și au scris romane în paralel cu viața lor profesională, mie încă nu-mi iese. Dar a scrie proză umoristică e o necesitate pentru mine, asta voi face, mai devreme sau mai târziu.

Țara noastră. Sunteți născut în Praga (Cehoslovacia), dar adus în România și lăsat să trăiți (de aproape cincizeci de ani) aici. Cum vedeți de la înălțimea acestei povești personale viitorul României?

Viitorul României e atavism în stare pură, țara încercând să avanseze în logica inconfundabilei noastre cadențe – un pas înainte și doi înapoi. Din păcate, în afară de o apreciere profundă a valorilor cehești – de la marea lor literatură și muzica clasică nu mai puțin mare până la bere, care e cea mai mare, ca dovadă, i-a menționat rolul benefic în societate însuși regretatul Vaclav Havel când era președinte – n-am prea multe influențe de pe urma apariției la Praga. Câteva amintiri de familie, nici acelea ale mele, ci povestite. Însă dacă joacă naționala de hochei cu cea a rușilor, fiți sigur că o să strig „do toho” până o să răgușesc. 

Sunteți umblat prin lume. Cu lumea cum stăm? Unde se îndreaptă ea și mai ales de ce? Ce e de făcut?

E drept, am călătorit binișor între fruntariile Bătrânului Continent. Mi se pare că stăm cât se poate de prost la nivel global – sigur că se poate și mai rău – însă când mă întrebați asta, mă simt un pic precum un giurgiuvean preocupat de închipuitul iredentism maghiar. Am văzut terorismul doar la televizor, valuri de imigranți doar în depeșele de presă sau în Social Media, am doar o vagă idee despre cum se trăiește în Sudanul de Sud sau în Myanmar. Să îndreptăm lumea mă tem că e un plan deosebit de vast, e o discuție dacă suntem în stare și cum ar trebui să facem asta. Ce să mă înspăimânte mai tare – kilele de plastic înghițite de balene, cum văd în feed-ul ecologiștilor care, în opinia mea, rămân, politic vorbind, ca pepenii – verzi pe dinafară, roșii pe dinăuntru?…

Jurnalism. Sunteți gazetar de – deja – zeci de ani. Cu gazetăria cum stăm? Care e treaba cu presa românească la zi?

Presa românească la zi e vraiște, precum cea mondială, păstrând proporțiile. Urmăresc cu toată simpatia entități desprinse din presă și care fac presă chiar mai bună decât înainte – Recorder, Rise Project, DelaO, PressOne, DOR – citesc GSP-ul cu patimă, aștept să văd cum o să schimbe Tolo publicația „Libertatea”, găsesc în „Adevărul” și pe HotNews, mai nou și pe G4media, tot ce îmi trebuie (uitam de The Guardian, The New York Times, The Atlantic, The New Yorker). Dar în această nouă dezordine mondială, e greu ca valorile să-și mai facă auzită vocea cu claritate – nu poți intra în competiție cu niște vloggeri având zeci de milioane de urmăritori, un model de business serios se lasă așteptat. Când lucram la „moguli”, credeam că e greu de imaginat ceva mai nasol, uite că noilor moguli de presă nu numai că nu le pasă decât de accesări, dar nici nu cunosc industria, meșteșugul, devoțiunea noastră pentru adevăr, semne de punctuație și responsabilitate civică, iertare de cuvinte mari.

De ce nu ați emigrat până la această etate? Ce v-a ținut în țara noastră și ce vă ține încă? Care sunt sentimentele dumneavoastră patriotice referitoare la România?

Foarte ciudat, însă nu m-am gândit niciodată serios să emigrez, deși în forul meu lăuntric sunt cât se poate de universal. Ce mă ține acum în România e familia, să plecăm, nu în Ontario, chiar și la Buzău, ar însemna să începem o altă viață, nu sunt sigur că avem imboldul necesar. Față de România cu siguranță n-am sentimente patriotarde. Am însă mici gesturi patriotice, adică strâng totdeauna după cățelușele mele, mă duc să adun pet-urile din pădure când mă cheamă vreun ONG. Dacă mă întrebați însă despre slăvirea Mării Negre, a Carpaților și a holdelor, sunt convins că sunt oameni mai calificați decât mine să o facă. N-am ardente sentimente de mândrie patriotică, nu mă fălesc cu falnicele noastre uzine în care se mai putea fura cumsecade, nici cu faptul că pe aceste meleaguri trăiesc doar viteji, harnici și virtuoase cu sâni mici și caști. Mai patriotice îmi par adevărurile rostite de învățați ca Ernest Bernea, care observa că existența, aici, are doar două ipostaze: lichea sau câine bătut.

În loc de încheiere, vă rugăm, un cuvânt de povață pentru tineret.

Să-și vadă, nene, de viața lor, că la cât se fură în continuare, mare lucru n-au ce să aștepte de la noi. Și să iasă naibii la vot, că dacă mai stau mult tâmpiții ăștia la putere, nu mai rămâne piatră peste piatră.

CITAT
Am planuri cât se poate de literare, doar că îmi ascund lipsa ambiției de a mă apuca serios de scris după cireșul lipsei de timp. În breasla noastră, sunt exemple destule de oameni talentați care au fost în stare să se desprindă de tumultul cotidian și au scris romane în paralel cu viața lor profesională, mie încă nu-mi iese. Dar a scrie proză umoristică e o necesitate pentru mine, asta voi face, mai devreme sau mai târziu.

Horia Ghibuțiu, ziarist și scriitor