Cum va arăta lumea de mâine, cea în care adulții vor fi copiii de azi? Ce facem pentru a fi o lume mai bună? Trei femei din generația tânără ne-au împărtășit cum își pregătesc copiii pentru a forma o societate mai atrăgătoare, mai corectă, mai bună decât cea de azi. Despre valori, educație, lecturi, gadgeturi, călătorii și rolul lor în formarea copiilor, vorbesc în rândurile care urmează Oana D. Botezatu (jurnalist), Andreea Leu (antreprenor cultural) și Andra Pascu (manager comunicare). Ce va urma, așadar, și cum contribuie azi părinții?

Oana D. Botezatu: „Să vrei să faci din copiii tăi niște oameni mai responsabili decât au fost, poate, părinții lor”

Oana D. Botezatu este jurnalist din 2004. Colaborează cu mai multe publicații, dar cel mai des scrie pe blogul ei, oanabotezatu.ro. Este mamă de doi băieți, David (3 ani și 4 luni) și Cristian (aproape 11 luni), pe care și-ar dori să-i crească frumos în țara în care s-au născut. Dacă se va putea.

VALORI în care crezi și pe care încerci să le transmiți copiilor. Lista este lungă, dar să zicem că am un top 3: să nu minți, să nu furi, să fii bun. Cred tare în acest trio și încerc în fiecare zi să îmi amintesc cât de important este pentru copiii mei (David – 3 ani și 4 luni și Cristian – aproape 11 luni) să li se vorbească despre ce e bine și ce e rău. Fac parte dintre cei care sunt de părere că oamenii mari se cresc frumos de la 0 luni, nu trebuie să aștepți să împlinească 5 ani, 7 ani, 10 ani – sau mai știu eu cât – pentru a le explica ce se face și ce nu se face, ce se cuvine și ce nu se cuvine, ce e rău și ce e bine. David e acum la vârsta la care imaginează multe povești, scenarii, întâmplări nepetrecute. E liber să-și imagineze tot felul de chestii, dar, la finalul jocului, povestim un pic despre ce e adevărat și ce nu e, ce se poate petrece în realitate și ce nu prea se poate. Nu înțelege el foarte exact ce înseamnă să nu minți, dar, chiar și așa, dacă e haos la jucării și îl întreb „cine a făcut dezastru?”, știe că nu se întâmplă nimic rău dacă spune adevărul.

De curând am fost într-o librărie imensă, în care se găsesc și jucării. Cât am stat noi, eu și soțul meu la rafturile cu cărți, căutând câte o carte pentru fiecare dintre cei patru oameni ai casei, David a pescuit din librărie: trei mașini și patru dinozauri. Fără ca noi să-l vedem, a pus captura în coșul de sub căruciorul fratelui său. Ne-am dus la casa de marcat, am plătit cărțile și am plecat în parc. Peste vreo zece minute, când să iau ceva din cărucior, văd o mașină albastră, apoi una roșie. Și dinozaurii. „Ce sunt astea, David, l-am întrebat? De unde sunt?” „Jucării, mami. Jucării de la librărie.” Taică-său a luat jucăriile și le-a dus înapoi, iar noi doi am rămas la o lecție despre cum nu luăm niciodată nimic din magazine dacă nu plătim, despre cum nu luăm niciodată cu noi ceva ce nu ne aparține, despre cum, orice vrea să facă, e bine să ne spună înainte. Sigur că puteam să îi cumpăr atunci una dintre jucării, dar am ales să nu. Habar nu am dacă nu va mai face asta pe viitor, dar știu că, de atunci, de câte ori mergem la magazin, ține în mână ce își dorește (și am decis împreună că îi și trebuie), se ridică pe vârfuri la casa de marcat și întinde lucrul respectiv: „Mai întâi plătim, mami”.

În fața bisericii din cartier, e mai mereu un bătrânel. Salută pe toată lumea, vorbește cu cine îl ascultă, e cumsecade, dar lumea nu prea îl bagă în seamă, fiind cam murdar și neîngrijit. Unul dintre cei care îl ascultă este David. El nu vede în acel bătrânel un om murdar și de ocolit, ci vede un bunic. „Are barbă ca de Moș”, îmi zice. Moșul îl salută, David îi zâmbește. Uneori îi dă banane.

Femeia de serviciu de pe scara noastră vorbește cel mai mult cu David, care se oprește mereu să-i povestească de unde vine, unde se duce, ce treabă are, ce fel de biscuiți a făcut mama lui. Dacă are biscuiți, îi și dă. Îmi place mult să-l văd așa, așa cum nu reușesc eu – și alți oameni mari – să fiu uneori: bună din toată inima.

Dacă m-ar pune cineva să trec pe o hârtie ceva ce-mi doresc cel mai tare pentru copiii mei, aș zice doar asta: să fie buni. Buni fără să aștepte ceva în schimb, buni fără să se gândească de două ori, buni fără să ezite și să spună, așa cum facem noi, oamenii mari, „dar ce, eu l-am pus să ajungă în situația asta?”.

LUCRURI MICI care contează sau acele detalii din cotidian de care încerci să ții cont știind că sunt importante în educația copiilor. „Bună ziua” și „Mulțumesc” sunt cap de listă. Vânzătoarea brutăriei din capătul străzii noastre îi răspunde mereu lui David la salut. De ce? Fiindcă într-o zi, pe când fiul meu nu avea încă 3 ani, i-a spus „Bună ziua!” de vreo cinci ori. Vânzătoarea, cam nefericită cu jobul ei, nu prea răspunde nimănui la salut. David însă, în ziua aia, nu a tăcut până când femeia, scoasă un pic din ritmul ei de „ce doriți – poftiți pâinea – luați restul”, a salutat piticul proptit în fața tejghelei. Copilul acesta nu va avea soarta mea: să se supere de fiecare dată când cineva nu-i răspunde la salut. Nu, clar nu, fiindcă el nu va obosi niciodată să salute până când omul din fața lui nu va mai fi indiferent.

Și apoi este „Mulțumesc!”. Mulțumesc pentru apă, mulțumesc pentru biscuiți, mulțumesc pentru jucărie, mulțumesc pentru orice. Mulțumește și pentru darurile mari, dar și pentru cele mici. Mulțumește și acasă, și la grădiniță, și în parc, și pe stradă. Partea cea mai faină e că „mulțumescul” lui vine cu ceva la pachet: „cu plăcere”, spus ca să-ți atragă atenția că ai uitat să-i răspunzi când ți-a mulțumit.

Lucruri mici care contează mult în creșterea lui? Să-și aștepte rândul la tobogan, să ceară voie când dorește ceva, să nu insiste dacă un copil nu vrea să se joace cu el, să împartă (cu mine, cu tatăl lui, cu fratele său, dar și cu un străin), să renunțe la jucăriile care nu îi mai sunt de folos, să renunțe la hainele care nu îi mai vin, să cumpere flori fără motiv, să stea mereu cu centurile prinse în mașină, să-și așeze pantofii când intră în casă, să arunce hârtia la coș, să nu se supere când îl rugăm să ne ajute să strângem împreună gunoaie de pe plaja (semi)sălbatică pe care mergem anual. Orice face – și facem –, în fiecare zi, contribuie la omul care va fi când va crește. Cel mai greu însă nu e să-i spui, să-i arăți ce are de făcut, cum să procedeze, ce e bine și ce e rău. Cel mai greu e să facem și noi lucrurile doar așa cum trebuie. Căci degeaba îi spun eu că e bine să doneze, dacă el nu vede că noi chiar facem asta. Și în creșterea de copii, ca și în jurnalism (și nu numai), regula sfântă e: show, don’t tell.

SCHIMBARE. Ce consideri ca s-a schimbat azi în felul în care ne creștem copiii față de cum am fost crescuți noi? Cred că sunt multe schimbările care au avut loc; sunt totuși, la mijloc, vreo 30 și ceva de ani (în cazul meu). Eu, de exemplu, am stat foarte mult la bunici. La bunica, la țară, am fost dusă de la câteva luni și acolo am stat până când am intrat la școală. În antiteză, fiind mamă, am avut posibilitatea de a petrece mai mult timp cu copiii mei mici. Mama nu a avut bucuria asta, pur și simplu nu a avut cum. Sunt mai prezentă în viața copiilor mei decât a avut mama șansa să fie prezentă în viața mea și a surorilor și fratelui meu. Nu judec nicio clipă, știu precis că ar fi ales altfel dacă se putea. Aici văd eu marea diferență.

Astăzi, dacă vor, părinții pot fi mai prezenți în viața copiilor lor. Iar de aici încolo pleacă o serie de alte mici diferențe: spun mai ușor și mai des acel important te iubesc de care a fost cam privată generația noastră (și cea de dinainte de noi), își fac mai multe amintiri împreună, se joacă mai mult în formula mama, tatăl și copiii, se alintă mai des, fac lucruri împreună mai mult decât făceam noi cu părinții noștri (care munceau în trei schimburi, nu aveau, poate, mașină de spălat automată, nici menajeră, și deci, când erau acasă, aveau alte treburi mai importante de făcut decât să se joace cu noi cu păpușile sau cu soldații).

Când eram mică (și foarte curioasă la ce vorbesc oamenii mari din casă), mi se spunea des „Nu ai tu treabă, tu ești copil”. Uite, David nu a auzit asta niciodată de la noi. Îi explicăm tot ce vorbim de față cu el, iar ce știm că nu trebuie să afle sau nu ar avea cum înțelege, evităm să vorbim în prezența lui. Dar, în principiu, îi explicăm tot. Inclusiv știrile, protestele de stradă, marșurile, importanța votului etc. Cred că ai noștri copii, copiii celor care au acum 30 de ani plus, sunt mult mai implicați social. Sunt văzuți, din fericire, așa cum sunt: ca niște oameni întregi, capabili să înțeleagă multe.

Sigur că una dintre marile schimbări are legătură cu accesul facil la informații de tot felul. Dar asta e și bine, e și rău, sau cel puțin așa văd eu lucrurile. Uneori, de multe ori, înverșunați să nu greșească în creșterea copiilor lor, părinții generației noastre uită să își mai asculte și instinctul.

Ah, și se mai întâmplă ceva interesant: tații sunt mult mai tați ca altădată. Și nu doar la jocul cu mingea, ci și la baia copilului, lectura de seară, plimbarea prin cartier, joaca fără ceas la mână, pregătirea micului dejun și la alte zeci de activități rezervate altădată doar mamelor.

EDUCAȚIE privată sau de stat? În acest moment, David merge la o grădiniță privată. Ne-am dorit tare mult să meargă la o grădiniță fără serbări și cu multă joacă în aer liber, povestea asta i s-a potrivit, fiind un copil bombă de energie, i-a plăcut și îi place. Vom vedea peste câțiva ani ce va fi cu școala, sunt convinsă că vom găsi varianta potrivită pentru el. Avem încă destule școli de stat bune, cu profesori foarte buni, însă, din păcate, sistemul de educație este la pământ și aproape că nu văd, în ritmul acesta, cu miniștrii aceștia la Educație, să se schimbe ceva în următorii zece ani. Iar David va intra la școală peste trei ani. Tot trei ani este și perioada maximă pe care o avem la dispoziție pentru a decide dacă va intra la școală aici sau în altă țară. Înainte să intre primul nostru copil la școală, vom avea alegeri. După alegeri, vom ști sigur mai multe.

GENERAȚIA LOR. Ce crezi sau speri că va fi altfel atunci când generația copiilor tăi va avea vârsta ta de acum? Cum ți-ai dori să arate România lor? Crezi că ei vor alege să trăiască aici? Sper ca ai noștri copii să știe că nimeni nu le poate închide gura, că nimeni nu moare cu dreptatea în brațe, că hoții, mincinoșii, leprele, slugile nu o vor duce mult și bine prin insule sau știu eu pe unde, că oamenii care își fac treaba cu simțul răspunderii sunt respectați și apreciați și pot să se dedice meseriei fără să se teamă că nu vor avea bani de rate, că cei care nu știu două boabe românește nu au ce cauta în funcții publice, că persoanele cercetate penal nu ne pot reprezenta în Parlament, că oamenii de la instituțiile statului nu pot șterge cu ei pe jos, că atunci când mergi în spital nu trebuie să te temi că te întorci mai bolnav sau deloc, că voturile nu se cumpără cu mici, că bunăstarea orașului nu înseamnă focuri de artificii și borduri noi în fiecare sezon, că autobuzele nu se aleg după culoare, că pista de bicicliști e pistă de bicicliști, că nu depășești coloana la semafor, că trebuie să te implici în viața comunității tale, că trebuie să îți pese de vot. Generația copilului meu va ști, sper, că are dreptul să iasă în stradă când ceva nu e drept, că nu trebuie să tolereze abuzurile de niciun fel, că nu trebuie să își impună punctul de vedere cu orice preț, că suntem egali și că avem drepturi, că nu trebuie să privească în altă parte când unui om i se face o nedreptate. Sper ca generația copiilor noștri să știe tot ceea ce generația noastră a pus pe hold fiindcă avea treburi mai importante de făcut.

Dacă vor alege să trăiască în România? Asta nu știu să zic. Știu doar că, până vor decide ei singuri pentru ei, e de datoria noastră, ca părinți, să le oferim totul. Iar dacă totul nu va mai fi disponibil aici, atunci vom găsi un alt loc pentru noi, în care să le fie bine. Și să ne fie bine și nouă.

CĂRȚI ȘI ALTE ÎNTÂMPLĂRI. Ce și cât le citești copiilor, cum alegi lecturile pentru David, cât îi implici în evenimentele culturale și sociale la care participi? Citim zilnic, nu neapărat doar la culcare. Lui Cristian îi citesc din cărțile lui David de când era mic, în timp ce el gângurește la poze sau mănâncă din vreo carte cartonată. David însă are deja cărțile lui preferate și își alege singur ce citim. Raftul de jos din biblioteca noastră e plin și e doar al lor.

Iepurașul și Ariciul și altele din seria asta, Cartea Junglei, Regele Piticuț, dar mai ales cărți despre dinozauri sunt pe lista lui David. Mai avem o carte cu răspunsuri scurte despre instituții, din care am tot citit ce face Poliția, ce face Justiția, ce face Presa (ordinea e dată de contextul social al României și de faptul că a văzut mereu Politia la proteste, și de meseriile noastre – soțul meu e avocat, eu – jurnalist).

Altfel, noi cam mergem cu copiii peste tot. Nu am avut și nu avem bonă, așa că uneori a fost la impuse. Dar oricum ne dorim să creștem doi copii implicați, așa că nu îi privăm de nimic ce ar putea să îi implice și mai mult. De exemplu, am mers cu ei la proteste. David era în burtă la primele ieșiri Uniți Salvam Roșia Montană. La protestul pentru Colectiv, avea 7 luni. La protestele pașnice din ultima vreme, am fost cu un copil de mână și cu unul încă nenăscut, apoi am mers cu amândoi – unul de mână, unul în brațe.

Țin minte că la unul dintre primele proteste pentru Roșia Montană am văzut foarte mulți copii. Eu nu eram încă mamă și mi-am spus că mi-ar plăcea să am curajul de a ieși cu copiii în stradă, pentru ceva ce au dreptul ca cetățeni ai acestei țări – libertatea de a spune când nu le convine ceva. Când am devenit mamă, mi-am dat seama că nu e vorba de curaj ca să faci asta. E vorba să-ți pese și să vrei să faci din copiii tăi niște oameni mai responsabili decât au fost, poate, părinții lor.

INSPIRAȚIE. Ce sau cine te inspiră în felul în care îți crești copiii? Cred că am luat câte ceva din mai multe surse. De la mama am învățat să rezist, de la mama soțului meu am învățat să fiu calmă, de la sora mea mai mare am învățat să am încredere în copiii mei, de la educatoarea copilului meu am învățat să las lucrurile să vină natural. Din unele cărți învăț să fiu mai atentă la mesajele pe care mi le transmit micuții, din alte cărți învăț să o recunosc pe mama în mine și pe mine în copiii mei. Am câteva persoane pe care le admir pentru modul în care știu să își lase liberi copiii și asta îmi doresc și eu pentru ai noștri: să-i creștem liberi și stăpâni pe ei, să nu le fie frică de nimic, dar mai ales să nu le fie frică să meargă mereu cu privirea înainte și să spună, răspicat, ce cred.

Andreea Leu: „Cred că dacă avem încredere în copiii noștri, dacă le oferim libertate și respect, dacă îi educăm să fie onești și empatici, dacă nu băgăm frica în ei, vor forma o societate mult mai bună decât cea prezentă”

Andreea Leu are 33 de ani și este mamă a unei șefe de 6 ani, om bun la toate în firma proprie, pasionată de fotografie, co-fondator al workshopurilor de fotografie și explorare urbană Walk & Shoot și al Festivalului de Teatru Caleido.

VALORI în care crezi și pe care încerci să i le transmiți și copilului. Libertate, cu tot cu liber arbitru, pace, onestitate, empatie și curaj. Îmi doresc ca ea să ajungă un adult echilibrat, care să se înțeleagă și să se accepte pe sine, care să aibă curaj să își ia propriile decizii, după ce le gândește, și care să vadă lumea în nuanțe, nu în alb și negru.

LUCRURI MICI care contează. Sau acele detalii din cotidian de care încerci să ții cont știind că sunt importante în educația fiicei tale. A spune spune „bună ziua” și „mulțumesc” (eu spun tot timpul; nu o forțez să spună când nu vrea pentru că vreau să înțeleagă rostul lor, nu să le spună pentru că trebuie). A avea animale în preajmă și a avea grijă de animale. A explica ceea ce se întâmplă în jur (încerc să îi răspund la orice întrebare, de la „De ce plânge copilul acela?” sau „De ce este gunoi pe jos?” la „De ce sunt unii oameni săraci?”). A spune „nu știu” atunci când chiar nu știu ceva și a căuta răspunsuri. Texturi, culori și cum se simt diverse materiale de la noroi și nisip la scaune, sculpturi sau alte obiecte, pentru că eu cred că ajută la dezvoltarea simțului estetic și la înțelegerea designului (natural sau antropic). A descrie cum mă simt și a spune „îmi pare rău” atunci când este cazul. A lăsa copilul să ia diverse decizii în treburi care o afectează direct și a o lăsa să participe la luarea deciziilor de familie (în niște limite firești pentru siguranța și sănătatea ei). A nu-i impune reguli și limite ilogice (cred cu tărie că orice regulă își are sensul dacă este înțeleasă de copil).

SCHIMBARE. Ce consideri că s-a schimbat azi în felul în care ne creștem copiii față de cum am fost crescuți noi? Nu știu ce s-a schimbat în toată țara, dar în București, unde am crescut și unde îmi cresc copilul, văd că părinții au devenit mult mai panicoși. În afară de trafic, nu cred că s-a schimbat mare lucru în mediul înconjurător, și totuși copiii par să aibă mult mai puțin timp liber și mult mai multe limite, cică pentru siguranța proprie. Tehnologia mi se pare că afectează mai mult adulții decât copiii – adulții se panichează și fac din tehnologie ori un „fruct interzis” ori un motiv de anxietate, chestii pe care copiii le simt și care le schimbă și lor percepția despre tehnologie. Tot grație tehnologiei și a standardelor duble părintești, văd cum spațiul intim al copiilor este pe cale de dispariție și mi se pare trist: copiii au telefoane, ceasuri smart și alte gadgeturi, dar au și acel odios control parental care include GPS, posibilitatea de a verifica tot browsingul, mesajele și convorbirile. Copiii nu prea mai au timp liber și ocazii să se plictisească și să-și folosească imaginația; copiii mici sar din grădiniță cu program prelungit în workshop și în atelier, toate în ideea educației prin joacă; doar că este o joacă impusă și condusă de adulți, nu o joacă spontană și creată de cei mici. În concluzie, mi se pare că părinții au prea mult control și tind să își ghidoneze copiii la fiecare pas, chiar dacă unii susțin că fac fix opusul.

EDUCAȚIE privata sau de stat? În cazul nostru a fost educație privată. Pentru că o școală „normală” în accepțiunea noastră am găsit foarte greu și aceasta este privată. La stat nu îmi place că în continuare profesorul deține adevărul absolut (fapt fals), că părinții se implică negativ în actul pedagogic, că nota este în continuare folosită pe post de pedeapsă sau de recompensă și că este tolerată agresivitatea (între copii și între profesori și copii). Nu-mi doresc ca fii-mea să ajungă olimpică sau să aibă 10 pe linie. Nu cred că nota dă valoarea copilului. Tot ce îmi doresc însă este să îi placă școala și să-i înțeleagă rostul. În școala unde este ea, copiii au putere de decizie, copiii pot pune întrebări și pot să contreze profesorul atâta timp cât argumentează, nu se pune accent pe cumințenie, iar ea nu are parte de vreun tratament special pentru că este cuminte, învățarea se face experiențial, iar frica nu există; există însă o grămadă de respect din ambele părți (copii și profesori), respect care se vede și se simte. Anul trecut un copil a fost certat aiurea de către profesorul principal – fii-mea știa situația și nu a fost de acord. A doua zi a vorbit cu profesoara, i-a explicat de ce crede ea că profesoara a greșit certând acel copil, iar profesoara și-a dat seama că a greșit pentru că nu a știu toată povestea și și-a cerut scuze; exemplul acesta îmi relevă empatie, onestitate, respect și libertate, adică aproape toate valorile pe care le-am enumerat la prima întrebare.

GENERAȚIA LOR. Ce crezi sau speri că va fi altfel atunci când generația copilului tău va avea vârsta ta de acum? Cum ți-ai dori să arate România lor? La un moment dat, o prietenă mi-a spus că îmi cresc copilul într-o bulă și că va fi o inadaptată a societății noastre. Eu i-am răspuns că nu îmi cresc copilul pentru societatea de acum, ci ca să formeze societatea viitoare. Cred că dacă avem încredere în copiii noștri, dacă le oferim libertate și respect, dacă îi educăm să fie onești și empatici, dacă nu băgăm frica în ei, ei vor forma o societate mult mai bună decât cea prezentă. Nu știu cum va arăta România generației ei, sper însă să își păstreze ceva din ambiția și curiozitatea pe care o văd la fii-mea și la cei de vârsta ei. Sper ca generația ei (față de a mea) să piardă din frica de a greși, din frica irațională de autoritate și din ideea că lumea e o junglă și te descurci cum poți, dând din coate. Sper ca ei să câștige mai mult spirit critic și să fie mai greu de manipulat, să câștige curajul de a înțelege complexitatea situațiilor, că acțiunile lor contează atât pentru ei, cât și pentru ceilalți și că nimic nu este alb-negru, totul poate fi interpretat într-o cheie empatică și rațională. De asemenea, sper ca ei să lase în urmă dorința de „normalitate”; din punctul meu de vedere normalitatea nu există, există norma. Iar goana după „normalitate” mi se pare distructivă pentru o societate.

SOCIAL LIFE. Proteste, Bucharest Pride, îți implici copilul în astfel de evenimente la care mergi? Cum se schimbă mentalitățile odată cu generația lor? O implic în acțiunile în care cred și care consider că sunt OK pentru vârsta și nivelul ei de înțelegere. De exemplu, am fost la Pride și i-am explicat că este un eveniment de celebrare a libertății și a iubirii. Ea s-a distrat și de abia așteaptă să participe și la anul, când poate vom avea o discuție mai complexă despre ceea ce semnifică Pride. De asemenea, am luat-o cu noi când am dus mâncare și haine unei familii foarte nevoiașe din București. Încerc să-i arăt că suntem mulți și suntem diferiți dar asta nu înseamnă decât că trebuie să avem grijă unii de ceilalți. Mentalitățile se schimbă dacă vrem să le schimbăm – eu vreau ca fii-mea să nu considere că cineva este „anormal”.

ENGLEZĂ ȘI GADGETS în copilăriile mileniului 3. Cât contează, care sunt avantajele? Din punctul meu de vedere contează enorm. Tehnologia este peste tot și mi se pare că trebuie să ne învățăm copiii să o folosească cu cap și să o înțeleagă. Ei nu i-am impus limite de tehnologie, dar am avut grijă să selectez conținutul (Youtube, televizor etc.). A avut momente când a suprautilizat-o. Dar după orice exces vine echilibrul, iar acum e super OK și poate să argumenteze de ce vrea să se uite la un film, se distrează întrebând-o pe Siri diverse treburi și o folosește ca să comunice cu bunicii. Pentru mine, engleza este ca un pașaport spre oriunde și spre cunoaștere (în unele cazuri), deci fii-mea este bilingvă.

Andra Pascu: „Copiii noștri nu vor mai crede în conceptul de graniță”

În ultimii 10 ani, Andra a călătorit împreună cu soțul ei, Răzvan Pascu, în peste 50 de țări din toată lumea. Acum, gașca lor de călători este formată din doi adulți și doi copii: un băiețel de 3 ani, Alex, și un băiețel de 6 luni, Vlad. Din punct de vedere profesional, Andra este om de comunicare și organizator de evenimente, cu experiență pe zona de travel. Are o viață activă și se bucură de fiecare clipă liberă împreună cu băieții ei.

CĂLĂTORII pentru copii. Ce avantaje pot avea călătoriile de la vârste mici asupra copiilor? Avantajul principal este că sunt alături de părinții lor și ei înțeleg că sunt parte din stilul de viață al familiei. Pentru noi nu a existat opțiunea de a călători fără copii decât atunci când am călătorit cu un alt scop decât acela de a vizita. Apoi copiii sunt expuși la situații diverse, cum ar fi călătoria cu avionul, la oameni de toate naționalitățile, la limbi străine. Sunt multe persoane care ne întreabă „Ce poate înțelege un copil de 1-2 ani despre locul în care se află?”. El înțelege că este parte din viața familiei lui, că lumea nu se rezumă la parcul în care merge și la persoanele cu care intră în contact în mod uzual. Și veți avea surpriza ca după 3-4 ani să își amintească detalii din destinațiile în care ați călătorit când era mai mic.

SCHIMBARE. Față de felul în care am fost crescuți noi, ce s-a schimbat pentru copiii de acum din acest punct de vedere – șansa de a vedea lumea de mici? Copiii noștri cresc cu convingerea că orice este posibil dacă faci eforturi și muncești pentru acel lucru. Poți lua un avion și în câteva ore ești într-o țară cu zgârie nori și oameni cu ochi alungiți sau poți zbura câteva ore și ajungi pe o insulă. Mai mult, cresc pregătiți să nu se atașeze de un loc, lucru sau persoană. Noi le arătăm că și la hotel avem parte de un confort similar cu cel de acasă, că jucării putem face din tot felul de lucruri și că nu avem neapărată nevoie de o anumită jucărie de acasă, că ne putem face prieteni oriunde în lume.

ÎNTÂMPLĂRI PERSONALE. În ce locuri ai călătorit până acum cu copiii și cum ai descrie câteva astfel de experiențe, pentru ei, pentru tine? În ultimii 3 ani, o dată cu venirea pe lume a primului meu băiețel, mi s-a schimbat cumva viziunea asupra vacanțelor. Acum le descopăr prin intermediul copiilor și e fascinant cu câte bucurie privesc ei lucrurile noi. În primul rând, am folosit întotdeauna călătoriile în România ca un fel de antrenament pentru destinații mai îndepărtate. Am călătorit cu ambii copii prin Transilvania, în Deltă, iar Alex a fost și în Bucovina. Apoi am ales destinații europene pe care ne doream și noi să le explorăm. Cu Alex am explorat satele din zona Alsaciei din Franța, Sicilia și Sardinia, și cu formula completă de 2 adulți și 2 copii am explorat Olanda. Vlăduț încă nu a zburat intercontinental, dar ne pregătim de o călătorie în Maldive la finalul lunii septembrie. Alex în schimb a explorat plajele din Mauritius de două ori și rămâne în continuare una dintre cele mai potrivite destinații pentru copii în care am ajuns noi. Dincolo de plaje, Mauritius are și o grădină botanică superbă, dar și un parc tip safari unde copiii pot vedea animale din savană într-un habitat aproape de cel natural. De asemenea a mai călătorit cu noi în Thailanda și Republica Dominicană, dar și în circuite mai lungi prin Japonia, SUA și Hawaii. Alex a făcut primii pași în Japonia, a mâncat ramen și era fascinat de copiii pe care îi întâlneam. Pentru copii nu contează locul neapărat, ci experiența, oamenii cu care asociază locul respectiv și senzația pe care o generează. Spre exemplu, îmi amintesc că în Kyoto ne-am întâlnit pe stradă cu o Maiko, o ucenică a gheișelor, iar Alex a fost uimit de machiajul ei elaborat, de fața ei complet vopsită în alb și cu flori multe prinse în păr.

Pentru părinți poate fi mai obositor, dar dacă înțelegem cu toții că vacanțele cu copii au alt ritm și focus decât cele în cuplu sau cu prietenii, atunci toată lumea este mai fericită.

TREND. Care este tendința în ultimii ani în privința călătoriilor cu copiii? Au dispărut vremurile când erau lăsați acasă cu bunicii? Încep să dispară? În ce direcție ne îndreptăm? Mă bucur să văd din ce în ce mai mulți părinți care călătoresc împreună cu copiii lor și îi încurajez cu mare drag să facă asta. Pentru mine era ciudat ca eu să călătoresc și ei să rămână acasă… Parcă nu era completă experiența de călătorie. Înainte, singura vacanță OK pentru copii era la mare, la un resort. Nici gând să îndrăznești să faci călătorii mai lungi sau mai active. Sunt binevenite și vacanțele în doi, dar când familia e completă parcă te simți mai bine și te bucuri mai mult de tot ce vezi.

POVEȘTI. Cum ai sfătui părinții să le povestească celor mici despre locurile pe care le vizitează, astfel încât ei să asimileze informațiile și să fie interesați să afle mai multe? Nu i-aș sfătui să înflorească sau să schimbe foarte mult realitatea, dar să o prezinte pe înțelesul lor. Spre exemplu, băiețelul nostru mai mare, Alex, este interesat de avioane. A fost o perioadă când povestea lui preferată la culcare era procesul plecării în vacanță: cum ne urcăm în taxi, ajungem la aeroport, ne îmbarcăm, vine însoțitoarea de bord și îi oferă apă și mâncare etc. Lucruri uzuale, extrem de simple, pe care adulții le fac in mod automat, dar care pentru el erau foarte interesante. Timp de câteva luni de zile am spus această poveste de câteva ori pe zi. De asemenea, lui Alex îi place să povestim despre fiecare lucru pe lângă care trecem, de la furnici la zgârie nori și poduri. Ei nu văd obiectivele turistice, ci realitatea unei destinații.

ATRACȚII DE AZI. Care sunt cele mai atrăgătoare destinații pentru copiii de până în 10 ani azi? Rămâne în top Disneyland Paris, de exemplu? E greu de generalizat. Disneyland și alte parcuri de distracție precum Kidzania și Legoland cu siguranță sunt interesante pentru copiii peste 3-4 ani, să spunem. O destinație potrivită pentru vacanțele cu copii mi s-a părut și Olanda. Alex și acum povestește despre Madurodam, parcul în miniatură care are inclusiv linii de cale ferată, un aeroport cu avioane care fac manevre și un port care funcționează.

GENERAȚIILE VIITORULUI. Fiind expuși din copilărie la culturi diferite, rase diferite, copiii vor deveni mai toleranți. Cum vezi lumea de mâine, cea în care copiii tăi vor avea vârsta ta de acum? Copiii noștri nu vor mai crede în conceptul de graniță. Ei vor avea convingerea că pot ajunge oriunde își doresc. Generația noastră, a părinților lor, este generația celor însetați să descopere, să bifeze locuri. Generația copiilor noștri sigur este cea a experiențelor. Vor merge la concerte în afara țării așa cum călătoresc până la Sala Palatului, vor socializa cu localnicii fără se simtă străini, vor înțelege despre o destinație mai mult decât ceea ce este turistic și „la vedere”.

„Generația copilului meu va ști, sper, că are dreptul să iasă în stradă când ceva nu e drept, că nu trebuie să tolereze abuzurile de niciun fel, că nu trebuie să își impună punctul de vedere cu orice preț, că suntem egali și că avem drepturi, că nu trebuie să privească în altă parte când unui om i se face o nedreptate. Sper ca generația copiilor noștri să știe tot ceea ce generația noastră a pus pe hold fiindcă avea treburi mai importante de făcut.”
Oana D. Botezatu, jurnalist

Foto: Cocoon Maldives, Loredana Bîtculescu, arhiva personală a invitatelor