Anca Mizumschi, scriitoare româncă stabilită în America: “Scriitorii nu pleacă cu adevărat niciodată”

- - 23- 577 vizualizari

Scriitoarea tocmai a lansat (la editura Herg Benet) o carte-manifest: Țara mea suspendată’.

Un articol de Andrei Crăciun

Anca Mizumschi, ați dat în această vară publicului românesc o carte – „Țara mea suspendată”. Este scrisă cu dragoste și înțelegere pentru România. Cu toate acestea, dumneavoastră locuiți în Statele Unite ale Americii. Care este povestea acestui volum și care este povestea Ancăi Mizumschi?

Volumul în sine este o declarație de dragoste față de România și este dedicat Centenarului ei și l-am gândit pe de o parte, ca o dovadă a faptului că patriotismul real există și, pe de altă parte, ca o încercare de contraofensivă la propagandă oficială, cu stegulețe și demagogi politici de carton. Practic, pentru că eu nu am putut fi în stradă la mișcarea românească de tip #rezist, mi-am construit propria mea mișcare #rezist: am scris o carte . Asta e tot ceea ce pot face, de cele mai multe ori, scriitorii. “Țara mea suspendată” este scrisă cu o gamă întreagă de sentimente, multe dintre ele fiind contradictorii, pentru că este o carte despre relația tensionată cu țara mea, o țară de care sunt îndrăgostită și care mă chinuie. Și, ca în orice relație de dragoste și ură, nu există liniște acum între mine și țara mea. Povestea Ancăi Mizumschi este simplă în ceea ce privește plecarea din țară: am plecat în America la începutul anului 2016, pentru că m-am căsătorit cu un cetățean american. Dacă soțul meu ar fi locuit la Tokyo, Singapore sau Buenos Aires, aș fi plecat după el, oricum. Nu sunt dintre oamenii care și-au dorit vreo clipă să emigreze; dacă ar fi fost așa, aș fi făcut-o până la vârsta aceasta. Mi s-a întâmplat pur și simplu un fapt de viață, pe care nu l-am căutat. Mi s-a întâmplat viața. Ceea ce, o dată ajunsă acolo, m-a aruncat cu atât mai mult într-o criză de identitate, pentru că nu am avut nicio secundă motivația celor care pleacă să „reușească” cu orice preț într-o altă societate. A fost foarte dificil pentru mine, și încă este, dar ieșind din hărțuiala zilnică a României am primit cadou cea mai fabuloasă valută din lume, am primit cadou timpul. Timp să mă plimb, să mă liniștesc, să fiu în contact cu mine, să gândesc. România nu mă lăsa să gândesc, România mă punea să fac față unui sistem corupt, epuizându-mă; America – dar repet, putea fi orice altă țară civilizată- m-a lăsat. Poate părea paradoxal, dar primul lucru care mi-a venit în cap, după ce m-am odihnit, a fost că acum pot să fac cu adevărat ceva pentru România și oamenii pe care i-am lăsat în urmă acasă, pentru că nu mai eram hărțuită, extenuată, îndobitocită de muncă și împinsă la limita disperării. E adevărat că, în primii doi ani de după plecare, nu am prea reușit, din cauza distanței, și a multor altor lucruri, care nu au ținut de puterea mea de a face ceva… dar, există un mare dar, din acești doi ani tulburați a rezultat această carte a exilului interior și exterior. Și nu vreau să spun mai mult, pentru că ea vorbește de la sine.

Sistemul antimeritocrației românești

Cum se vede România de dincolo de Ocean? Încotro ne îndreptăm?
România nu se vede în niciun fel, dincolo de ocean. Nu existăm. Dar acolo există foarte puține lucruri în afara Americii. Acel uriaș continent este o insulă. Americanii trăiesc pe un continent, înconjurat de două oceane, și nu ajunge la ei, decât ce vor ei, sau îi afectează în mod direct. Revenind la România, atunci când am spus în carte că, după ce treci de Budapesta, sau chiar înainte, România nu mai există, mă refeream la provincialismul nostru manifest. România e o țară mică, cu orgolii uriașe. Avem aroganța lipsei neconștientizate a valorii. Pe scurt, suntem penibili. Si pentru că acest tip de aroganță se manifestă și la cele mai înalte nivele în societate, am ajuns să arătăm în plan internațional ca fiind vetuști, necivilizați, neadecvați. De atâtea decenii, sistemul antimeritocrației românești a născut monștri, chiar generații de monștri. Apariția unei noi generații biologice nu schimbă nimic, dacă se păstrează mentalitatea de feudă. Ori, sistemul care a transformat întreaga Românie într-o feudă ne condamnă pe toți la o stare de vasalitate permanentă. Încotro ne îndreptăm? Cred că în momentul de față e mai mult decât evident: spre involuție.

România pe muchie de cuțit

Cum vedeți viitorul României? Aveți de gând să vă mai întoarceți în țara noastră, să trăiți aici?
În momentul de față îl văd pe muchie de cuțit. În contextul în care extrema dreaptă și șefii de stat cu profil autoritar cresc numeric în lumea asta, mi se pare extrem de limpede că suntem în ceasul al 12-lea al instalării unui regim autoritar în România. Probabil nu se va mai chema dictatură, va arată diferit în comparație cu cei 50 de ani de comunism, dar, la modul esențial, va fi același lucru: o lume închisă, predictibilă, condamnată. Fără libertate de expresie și fără dreptul unei persoane de a acționa conform convingerilor ei. Dacă mai am de gând să mă întorc? E o întrebare grea pentru că scriitorii nu pleacă cu adevărat niciodată. Scriitorii scriu, sau mor. Patria lor nu este neapărat un teritoriu geografic, patria lor este o limba în care scriu, și chiar dacă ajung, la un moment dat, după foarte mulți ani, să fie bilingvi, definitorie rămâne limba maternă. Limba maternă nu este doar un limbaj de comunicare; este universul personalizat al nașterii unui om într-un spațiu anume și într-un timp anume. Ea vine la pachet cu amintiri, mirosuri, legende, presimțiri și traume transgeneraționale și multe alte lucruri. Limba maternă este vehiculul prin care tu, ca om, ești suma generațiilor care s-au născut înaintea ta și nucleul germinativ al generațiilor de după tine. După mine, o coerență necesară. Evident că orice formă de exil și renunțare la limba maternă întrerupe acest lanț al ADN-ului spiritual, transformându-te într-un invalid. Exilul este o formă de ciopârțire automutilantă, de aceea, de obicei, scriitorii nu renunță la universul în care s-au născut și s-au format. Ismail Kadare trăiește la Paris de foarte multă vreme, dar universul său este profund albanez, Orhan Pamuk este profesor la Columbia University în NY, dar este fără doar și poate un scriitor turc și exemplele pot continua la nesfârșit, iar ca să trec la un nivel local, cărțile lui  Norman Manea sau Matei Vișniec sunt scrise în română și apar în România, după ce ei au plecat de foarte mult timp. De ce credeți că se întâmplă asta? Dacă m-aș întoarce să mă trăiesc aici zi de zi? Am o familie care înseamnă enorm pentru mine, de aceea nu este o întrebare la care pot să răspund singură, pentru că nu este o hotărâre pe care să o iau singură. Tot ce pot să spun este că nu mă voi rupe de România, nici ca om care își are aici copiii, mama, prietenii de o viață și nici ca scriitor.

Poezia și psihologia ca mecanisme de supraviețuire

Ce rol au jucat în viața dumneavoastră poezia (n.r. – Anca Mizumschi este și poetă) și psihologia (n.r. – autoarea a profesat ca psihoterapeut)?
Au fost două vocații și două mecanisme de supraviețuire. Psihologia la propriu -înainte de a pleca din țară profesam ca psihoterapeut- poezia ca viață interioară.

Ce planuri literare mai aveți? Ce urmează să citim de Anca Mizumschi?
Cărți. Simt nevoia să scriu constant despre tot ce se întâmplă în jurul meu, să mă implic. În plus, aș vrea să transform „ Țara mea suspendată” într-o conferință, cu invitați din mai multe domenii, care să vorbească despre câteva din temele cărții: toleranța incredibilă la abuz a poporului român, mecanismele psihologice de vot, prăpastia dintre generații, etc.

Ce mai este patriotismul în secolul XXI, Anca Mizumschi? Ce mai înseamnă el?
Pentru mine o stare de fapt. Între un naționalism de tip extremist care s-a ridicat ca un tsunami în ultimii ani în jurul nostru, cu manifestări din ce în ce mai amenințătoare și indiferența blazată a celor care spun că nu vor mai exista granițe și țări, cred că patriotismul trăit asumat este o stare naturală, echilibrată. Asumarea este cuvântul cheie. Îmi asum cine sunt, îmi asum condiția și încerc să fac să trăiesc constructiv în relație cu ceilalți. Cred că patriotismul este punctul de echilibru între libertate și responsabilitate în plan național si implică o atitudine lipsită de agresiune, dar clară și fermă.

Cuvânt de încheiere și – de ce nu – povață pentru tineri.
Bunica mea spunea că „ apă , sfaturi și sare în mâncare să nu dai decât dacă ți se cere” ; nu am de gând să îmi contrazic bunica, așa că am să răspund că nu am povețe de dat , doar ceva de spus. Indiferența și blazarea nu sunt o soluție. În ultimii 29 de ani, o clasă politică -inconștientă, iresponsabilă și vorace – a adus acest popor în zona epuizării psihice. Sunt conștientă de asta, și de altfel, una din prozele cărții se numește „ Marea lehamite a neamului meu”. Este foarte greu să o iei de la capăt, la nesfârșit, în țara lui „ ce ziua făcea/noaptea se surpa”, dar alternativa neluatului de la capăt, resemnarea, este mult mai rea; este ca și cum ai trăi ca un mort viu. Iar eu nu mă pot resemna să trăiesc așa, pentru că din punctul meu de vedere, viața nu merită trăită oricum. Nu merită trăită decât cu demnitate.


CITAT
Exilul este o formă de ciopârțire automutilantă, de aceea, de obicei, scriitorii nu renunță la universul în care s-au născut și s-au format. Ismail Kadare trăiește la Paris de foarte multă vreme, dar universul său este profund albanez, Orhan Pamuk este profesor la Columbia University în NY, dar este fără doar și poate un scriitor turc și exemplele pot continua la nesfârșit.
Anca Mizumschi, scriitoare

23 recommended
comments icon 0 comments
577 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Actrița Alexandra Sălceanu: “Văd un viitor clădit pe moralitate, pe bun simț, pe respect, pe loialitate, pe onestitate și pe bunătate, atât față de noi, cât și față de țară”

-

Alexandra joacă în multe teatre, de la Teatrul Național din București la Bulandra și Metropolis. Iată cum vede ea lumea în care ne mișcăm. Andrei Crăciun  Drum. Alexandra Sălceanu, actriță. De unde vine Alexandra și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pi... Mai mult »