Desirée Halaseh, călătoare de profesie: „Scriu despre cât e de greu pe drum și la ce să te aștepți atunci când toate vapoarele s-au scufundat”

- - 6- 384 vizualizari

S-a născut la Iași, dar trăiește peste tot în lume. Scrie pentru National Geographic Traveler, dar și pentru Suplimentul de Cultură. Și, dintre toate locurile, pare că cel mai mult iubește India, despre care a publicat un întreg volum – Spațiul dintre nori. Cu rucsacul prin India (editura Polirom, 2016). A fost în Cuba, Togo, Thailanda, Transnistria, Indonezia, China – dar unde n-a fost! – și de peste tot s-a întors cu felurite povești. Le spune pe DesireeHalaseh.com. Cum trăiește o călătoare de profesie și cum arată lumea văzută cu rucsacul în spate? Cum se vede România de departe?

Dragă Desirée, cine ești tu? Te-ai născut la Iași, în ’85, cum ai crescut, ce îți amintești azi din copilăria ieșeană?

De cele mai multe ori asta mă întreb și eu. Ceea ce mă definea ieri e azi istorie și ceea ce voi face până la sfârșitul anului e în continuare o necunoscută. Singura constantă e schimbarea. Pe termen foarte scurt organizez un microfestival cultural la Iași – PopUp Festival Cameral, scriu la o gazetă locală, din când în când pe blog, mă ocup de găzduirea unor turiști pe AirBnB acasă la mine, plec și vin din Asia înspre America Centrală cu strângere de inimă înapoi în România, am făcut o pasiune pentru yoga și nu mă pot opri din alergat.

Am crescut într-o familie monoparentală, cu doi bunici de poveste și o serie amplă de pisici negre, mai mult la bloc, cu scurte escapade rurale în vecinătatea Iașului sau pe colinele estivale ale Romei când încă nu era la modă să trăiești bio și să-ți faci un selfie obligatoriu la fiecare colț de stradă. Resursele erau puține, dar noi aveam mai mult chef să râdem, să ne uităm cu sufletul la gură la seriale italienești, filmele lui de Funès, să mâncăm harbuz pe balcon și să ne certăm în fiecare prag de sărbătoare din cauza ceaunului ars de mămăligă, a aluatului necopt și ouălor crăpate. Era un trai simplu, ferit de mania consumerismului și îmbogățit de spiritul românului de rând. Am trăit mult prin sălile de lectură ale Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Asachi unde mă lăsa mama cu orele în timp ce lucra peste drum în tura de zi la un restaurant care încă mai există și azi.

Tot la Iași, ai absolvit Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, specialitatea Relații Economice Internaționale, din cadrul Universității „Al.I. Cuza”. De ce această facultate și nu alta? Cum au arătat anii tăi de studenție, cât călătoreai pe atunci, la ce visai pe atunci?

În una dintre primele mele ieșiri din tară, într-o seară de vară am fost invitați să luăm cina la familia unei foste ambasadoare a Italiei în Egipt. Trăia împreună cu fiica sa într-o casă extravagantă din cartierele de lux ale Romei, pe masă erau pahare de cristal, iar pereții doldora de artefacte, tablouri din Tahiti și alte asemenea nemaivăzute ochilor unui copil de 12 ani proaspăt ieșit de sub pătura uitării din ’89. Am uitat de visul de a devenit designer vestimentar și mi-am ales drumul în viață: diplomație. Clar mi se potrivea mănușă!

Șapte ani mai târziu, profeția s-a adeverit. Bine, primul pas. După ce am absolvit facultatea aveam să mă confrunt cu realitatea și zecile de CV-uri trimise pe toate adresele misiunilor diplomatice ale României în lume care făceau ce știau ele mai bine: să zică pas. A urmat o perioadă de instabilitate și regret: mai bine dădeam la arte, jurnalism, mai bine plecam cu o bursă în Franța, mai bine… Nici eu nu știam ce era mai bine, așa că am așteptat.

Iordania

Ce a urmat, ce ai făcut? Ți-ai luat un job de PR în Jaipur sau cum a fost?

Prin al doilea an de facultate, am decis că vreau să mă responsabilizez și m-am angajat. La primul interviu nu m-au mai sunat, era un job de consultant la Orange, dar la al doilea mi s-a dat o șansă. Asistent manager la o firmă nouă de publicitate, editură și ocazional construcții. A fost o perioadă frumoasă, cu luni de iarnă grele în care ne încălzeam la soba din biroul șefului, salariul se plătea la 3-4 luni, dar eu eram bucuroasă că am unde să mă duc și de unde să vin. În India am ajuns pe la 25 de ani, după ce am făcut un pas grăbit către AIESEC. M-am înscris într-un program de schimb intercultural și am ajuns să lucrez în departamentul de promovare al unui start-up din centrul Indiei.

Cum ai luat decizia de a pleca în lume, ce-ți propuneai?

Am avut multe joburi, dar de mine nu s-au ținut decât cele pe care le-am creat eu, după chipul și asemănarea mea. Mi-e greu să lucrez după programul altcuiva și pentru o viziune pe care nu o împărtășesc cu desăvârșire. Astfel încât statutul de freelancer mi se potrivește cel mai bine. Momentan. Niciodată nu m-am trezit dimineața și am spus: gata de astăzi îmi schimb viața. Cred că a fost și este un proces în curs de desfășurare, libertatea nu e ceva ce cauți, e ceea ce creezi în fiecare zi. Am pornit de la premiza că îmi place să mă joc, iar restul a venit de aici.

India

În 2016, publicai la Polirom Spațiul dintre nori. Cu rucsacul prin India. Cum a apărut această carte, ce te-a făcut să te apuci de scris?

Pe vremea aceea, lucram la un call center din Iași, după o poveste cu final nefericit în China. Tocmai începusem să reiau o pasiune care tot stătea pe bancă de ceva timp și așa am început să scriu pentru Suplimentul de Cultură. Pe semne că le-a plăcut ce tot le trimiteam eu despre aventurile mele prin India și pe nepusă masă mi-au propus să scot un volum la Polirom. Aveam în cont lichidități sub limita marginală a PIB-ului din Somalia, dar credeam că se poate. Am făcut o campanie de fundrasinig și stânga împrejur înapoi în India, să termin de scris prima carte de călătorii.

Dincolo de carte, vorbește-ne un pic despre India ta. De ce te atrage atât acest spațiu?

India mea a venit ca un panaceu deasupra neputințelor și războaielor pierdute acasă. Acolo am găsit o mare de oportunități să cresc și un popor întreg care mă lasă să fiu. Așa cum sunt, cu bune și rele, dar liberă să încerc orice îmi propun. Acolo am găsit numai uși deschise și invitația de a mă alătura. Acolo am găsit un rai culinar pentru orice vegetarian sătul de meniul de garnituri și sectorul de post din supermarketul românesc. Acolo am găsit puterea de a mă reinventa fără frica prejudecăților cu care am crescut. Acolo am iubit și am fost iubită necondiționat.

Nu încape îndoială că ești o mare călătoare, așa că îți propun un mic traseu prin lume. Haide să începem cu Europa, cu Franța, Polonia, Italia, Grecia, Austria, Ungaria, Transnistria etc., cum arată Europa prin ochii unei călătoare de profesie?

Europa mi-e familiară. Cam oriunde aș merge înțeleg limba, comportamentul non-verbal, obiceiurile și așteptările care derivă. Clădirile și urbanismul extrem îmi creează stări claustrofobice, iar bugetul necesar e mult peste ceea ce pot eu să ofer acum. Mi-a fost drag drumul din România spre Ucraina, la mare prin Transnistria, pentru inexistența unor granițe semnalizate corespunzător, a sistemului aleator de verificare a pașapoartelor, vista liniștitoare a tancurilor de pe marginea drumului sau ipoteza că am putea fi opriți din senin pe drum. Neliniștea mă aduce în prezent și e o felie zdravănă de endorfine. Asta caut, asta găsesc.

Ca să înțeleagă oamenii de ce „de profesie”, ar trebui să spunem că scrii și pentru National Geographic. Cum e să ai un astfel de job? Să călătorești și să spui poveștile pe care le descoperi?

Sunt colaborator National Geographic Traveler și atunci când ajung într-un loc care mă marchează în vreun fel le trimit o poveste. A fost unul dintre acele lucruri pe care în urmă cu 10 ani nu le credeam nici pe departe realizabile și care mi-a fost oferit exact atunci când mi-am dat seama că am ceva de spus. Despre mine, despre lumea în care trăim și felul în care o facem.

Oceanul Atlantic, Togo

Continuând periplul, ai umblat prin țări exotice precum Thailanda, Indonezia, China, Togo… Ce povești ai adunat, pe scurt, din aceste locuri? Ce e uimitor atunci când ajungi să cunoști îndeaproape țări cu o cultură extrem de diferită?

E uimitor să-ți dai seamă cât de mult se aseamănă cu a ta. Desigur în alte culori, cu alte gusturi și alt miros. Dar în esență e același lucru. Oameni care se trezesc dimineața cu speranța că azi nu e ultima zi. Care muncesc, mănâncă, speră și visează la fel ca tine. Care fug după autobuz, stau în ploaie, cară apă, taie o găină, spală o rufă. Oameni noi care îți devin prieteni. Prieteni care devin străini. Locuri unde ai vrea să rămâi nedefinit și locuri unde nu te-ai întoarce nicicând. După ce treci de poleiala artificială, de must-urile turistice, după ce te așezi pe un scaun în casa unui om de rând și îi asculți istoria, înțelegi că orice conflict intercultural nu e decât în mintea ta, depinde doar de tine cât vezi și ce înțelegi din asta.

Cuba

Și apoi, Cuba. Spune-ne o poveste din Cuba văzută de tine!

În Cuba am învățat că orice s-ar întâmpla, oricât de prostă ar fi vremea, indiferent cât de puțini bani ai sau ce ți-a spus iubita azi dimineața, absolut orice se poate rezolva la un pahar de rom cu TuKola și o cartelă gârlă de internet. Eram în Playa Larga cu gânduri de a merge la un hiking, o scufundare, o plimbare cu motorul și încă câteva fantezii reale, doar că turna cu găleata. A turnat o zi, apoi două, a treia și tot așa. Când am renunțat la destinație și ne-am propus ferm să o întindem mai departe, surpriză și stupoare, nu mai aveam cum și cu ce, podurile erau rupte, mașinile făceau cale întoarsă, autocarele erau blocate altundeva. Ne-am luat pelerinele de ploaie, șlapi (tenișii erau leoarcă de 3 zile) și am ajuns în centrul satului de unde n-am mai plecat o zi întreagă, chiar dacă toaleta era peste drum, la farmacia locală, iar singura tonetă cu sandwitch-uri vindea ceva asemănător cauciucurilor de Dacia 1300 cu baia de ulei avariată.

Unde ești acum, în timp ce răspunzi acestor întrebări? Cum e acolo?

La Iași în timp ce abia aștept ora de deschidere a stadionului, pentru a-mi relua sfânta rutină de alergat zilnic după o pauză de trei lungi și nesfârșite zile. E cald și bine, comod și plăcut, dar cât crezi că o să mă țină de data asta?

Ceahlău

Cum arată o zi obișnuită pentru tine, care nu pari să trăiești deloc precum un om obișnuit?

Mai mereu diferit. Încerc pe cât posibil să mă hidratez, să fac multă mișcare fizică, să mai sui un deal cu bicicleta, să mai arunc din vechituri, să scriu la noi proiecte și să mă bucur cât pot de prezent.

Chiar așa, de cât curaj e nevoie pentru a-ți lua lumea-n cap și a trăi atât de liber?

Deloc. Încearcă cu nesăbuința. Vezi unde te duce drumul azi.

Cum se vede România de departe? Ești la curent cu ce se mai întâmplă pe aici, pe plan politic, social?

Mi-am luat porția de știri de când sunt în România, vreo cinci luni să fi trecut. Atunci când plec însă, mă sustrag discret din orice depășește granițele noii mele case și încerc să fiu cât mai ancorată în realitatea imediat apropiată. Pentru că acolo pot face o schimbare cu adevărat și mai puțin din confortul unui monitor aflat la 8.000 km distanță de Piața Constituției. Filantropia și activismul telescopic sunt mai puțin utile atunci când cineva are cu adevărat nevoie de un pahar cu apă, o masă caldă, medicamente sau o mașină până acasă. Oricând revin la Iași mă implic în activități comunitare și contribui cum pot mai bine la dezvoltarea urbei în care trăiesc.

Ce urmează? Ce plănuiești să mai scrii, unde plănuiești să mai mergi?

Urmează să mă organizez mai eficient și să scurtez pauzele în care nu știu încotro să o apuc.

Iei în calcul să te întorci cândva definitiv în România? De ce? Dacă da, ce ți-ar plăcea să faci aici, odată întoarsă?

România e mereu una din casele la care mă întorc. Așa sunt eu, cu o bucată de inimă aici și alta pe coclauri. Dar de rămas nu rămân nicăieri. Nu am stare. Mi-ar plăcea să cuprind mai multe suflete să le zic că e în regulă, e bine și aici, e frumos și acolo, e de ajuns ceea ce fac și cineva e recunoscător pentru existența lor.

Ai trecut și prin momente dificile în toți acești ani de umblat prin lume? Ce a fost cel mai dificil?

Cineva m-a întrebat de ce nu am trăit măcar o lună în cartierele periculoase din India. De ce nu m-am trezit în Rakhine State like this în conflictele dintre diferitele grupuri etnice sau de ce nu aprofundez situația călugărilor buddhiști și a traumelor lor. Am încercat să-i răspund.

În ultimii 7 ani am avut șansa de a mă află pe teritorii instabile politic, social, de a-mi vedea viața trecându-mi prin fața ochiului în timpul unui protest civil armat în Togo. A fost un moment de cotitură, de a alege, de a pune sub semnul întrebării motivele pentru care călătoresc și consecințele ce derivă de aici.

După 7 ani de văzut și experimentat cât se poate de intim boala, sărăcia, conflictele mele, ale Africii, Asiei sau României, am decis să aleg altceva. Fug? Desigur. Nimic nu poate fi mai concret și solid decât acest fapt. Dar în toată această fugă îmi îndrept privirea către ceea ce mă vindecă, mă bucură și îmi creează spațiu pentru o lume a mea. Fie ca e un vârf de munte, o baltă în mijlocul unui câmp de chilli, o femeie frumoasă care toacă ghimbir într-un mojar gigantic cu un copil agățat în spate, gângurind a bine, fie că e o gradină tropicală cu bananieri strălucind a roua orei 7.00 ș.a.m.d.

Tot ce e în jur e tot ce conții. Eu sunt la un loc suma neputinței românești, lipsa de direcție a generației mele, dar și seninătatea indianului care trăiește de pe o zi pe alta.

În sudul Indiei

De unde numele tău? Ce ascunde el?

Arabo-francez. De o vreme nu mai ascunde nimic și mai ales pe mine. Aparțin unei minorități etnice de româno-iordanieni mai clar conturată în Amman (în jur de câteva sute) și mai puțin la Iași (probabil am rămas singura aici).

Ai un sfat pentru cei care și-ar dori poate să renunțe la jobul lor de birou măcar pentru un an sabatic de văzut lumea, dar nu îndrăznesc?

Ar fi de folos câteva fonduri solide în bancă înainte de a te arunca în oceanul călătorilor de profesie. Știu că suntem încurajați să visăm cu ochii deschiși, dar puțină planificare realistă te poate salva atunci când ai lăsat totul în urmă, inclusiv abonamentul de telefon care a fost închis pe motiv de neplată, iar acum stai și repeți mantra pozitivismului lângă un hostel în Praga.

Cât scrii și de ce scrii? Cum te ajută scrisul, cum te ajută un jurnal, un blog?

Scriu când mă bucură ceva, dar mai des scriu despre cât e de greu pe drum și la ce să te aștepți atunci când toate vapoarele s-au scufundat. Mai mereu port un carnețel la mine sau notez pe telefon frânturi de dialoguri și idei, denumiri și traduceri. Scrisul e cel mai bun partener de călătorie până acum: dispare când te plictisești de el și te lovește în moalele capului atunci când ai ajuns la capătul puterilor. Îmi e terapie când revine și agonie când dispare.

„India mea a venit ca un panaceu deasupra neputințelor și războaielor pierdute acasă. Acolo am găsit o mare de oportunități să cresc și un popor întreg care mă lasă să fiu. Așa cum sunt, cu bune și rele, dar liberă să încerc orice îmi propun.” (Desirée Halaseh)

Foto: Desirée Halaseh/arhiva personală

6 recommended
comments icon 0 comments
384 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

Cum ne creștem copiii pentru un viitor mai bun?

-

Cum va arăta lumea de mâine, cea în care adulții vor fi copiii de azi? Ce facem pentru a fi o lume mai bună? Trei femei din generația tânără ne-au împărtășit cum își pregătesc copiii pentru a forma o societate mai atrăgătoare, mai corectă, mai bună decât cea d... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Mihai Constantinescu, directorul Festivalului „George Enescu”: „Am ajuns sus și nu mai putem să dăm înapoi. Până la urmă, este vorba despre un brand de țară”

-

În așteptarea Concursului Internațional „George Enescu” din acest an, ce se va desfășura la București între 1 și 23 septembrie, vă propunem o întâlnire cu directorul Festivalului „George Enescu”. Mihai Constantinescu, recent desemnat și coordonator general al ... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Catinca Maria Nistor, actriță și manager de festival: „Trăim vremuri în care informația este la un click distanță, e păcat să nu folosim asta ca pe un avantaj”

-

Bucureștiul a găzduit, la început de iulie, o nouă ediție a Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru (FIST), care a adus aici trupe ale unor importante școli de profil din Milano, Paris sau Sankt Petersburg. Despre cum sună viitorul în teatru, am stat ... Mai mult »

Ne dorim să rămâneți alături de noi în continuare!

Echipa Viitorulromaniei are nevoie de acordul dumneavoastra in conformitate cu noile reglementari privind Protectia Datelor (GDPR).
Partenerii nostri folosesc tehnologii precum cookie-uri pe site-ul nostru pentru a ajunge mai usor la voi cu anunturi publicitare personalizate.
Prin acceptarea acestora va bucurați de continut, ne ajutati sa menținem site-ul gratuit si sa ne continuam demersul jurnalistic.

Iti multumim pentru acceptul tau !