Pe când era student la Cluj, Timotei Rad s-a hotărât să bată planeta în lung și în lat cu autostopul, cea mai puțin costisitoare modalitate de a vedea lumea. Ideea i-a venit, după cum rememorează „Timo”, din nevoia consultării a trei cărți scrise în secolul al XVIII-lea și a două hărți din aceleași vremuri. „Toate astea se găseau în biblioteci din Padova, Leipzig, Viena, Paris și Londra. Nu le-am găsit în arhive sau biblioteci din România și trebuia să dau de ele pentru lucrarea de licență de la Facultatea de Cartografie din cadrul Universității Babeș-Bolyai”, își amintește tânărul născut în localitatea Valea lui Mihai.

Familia lui a aflat mai târziu de intențiile sale, dar prietenii săi l-au încurajat distrați. „Ideile mele crețe au avut mereu darul de a înveseli”, spune Timotei. Angajatorul său de atunci i-a plătit salariul, i-a dat un bonus de 50 de euro și i-a făcut și-un blog. „Mi-a spus că vrea musai să scriu despre călătoria mea, iar el să citească”, povestește tânărul. „Timo” a plecat în lume în mai 2012, cu un rucsac în spate, șlapi în picioare și doar câțiva euro în buzunare. De atunci a parcurs sute de mii de kilometri, a trecut prin zeci de țări, iar câteva dintre aventurile sale au apărut și în presa din străinătate.

După ce te-ai decis să faci asta, unde ai mers prima dată?
Prima oară am mers până la Paris și înapoi, fără a reuși să ajung la Londra și Padova. Eram neantrenat în ale viețuirii doar cu un rucsac în spate, așa că după zece zile m-am întors frânt de oboseală acasă. Dar mă îndrăgostisem de modul acesta de viață și visam să bat cât mai multe drumuri. La scurt timp după asta, am plecat în a doua călătorie, care m-a dus și prin celelalte biblioteci pe care voiam să le văd. Am terminat astfel studiul care demonstrează că primul moldo-vlah care a realizat o hartă pentru una dintre provinciile istorice carpatine este Dimitrie Cantemir, nu Constantin Cantacuzino. Da, nu am fost fair-play, l-am exclus pe sasul Honterus şi a sa hartă de la 1532, mult antemergătoare celorlalte, chiar şi celei lui Milescu Spătaru – moldoveanul care a realizat prima hartă a Siberiei.

Cum a fost toată experiența asta?
Haiducească. Eram blagoslovit, exact cum inima-mi nu îndrăznise să viseze, ca astfel să fie surprinsă. Spre exemplu, în tunelurile munților elvețieni a trebuit să opresc forțat un șofer care conducea drogat și să îl dau pe mâinile poliției. Altădată m-a luat cu autostopul ambulanța, noaptea la ora unu, în spate pe targă, în locul pacientului, pentru că lângă șofer stăteau două asistente. Am călătorit și cu un tir care transporta elefanți, chiar și cu elicopterul o distanță de zece kilometri. Dar de asta plecasem pe drumuri, tocmai ca să vânez experiențe de genul ăsta. Acest tip de hazard mă bloca atemporal, întorcându-mă în copilărie. A fost modul meu de a descoperi lucruri care nu se încadrează în nicio tipologie.

Câte țări ai văzut și câți kilometri ai făcut în total cu autostopul?
Au fost multe trasee. În total, 15 călătorii, dacă rețin eu bine. Cu totul au fost 200.355 de kilometri internaționali, prin 95 de țări și teritorii. La un moment dat, după a șasea călătorie, în mai 2013, mi-am zis că vreau să înconjor Terra cu autostopul, chiar cu prețul vieții. Mă așteptam la orice, însă visarea, beatitudinea și fantezia aduse de adrenalina necunoscutului s-au transformat pe parcurs într-un fel de dependență. E un soi de continuă excitare a inimii.

Dar să nu-ți închipui demersul ca pe un proiect bine pus la punct. Eu voiam să rătăcesc, până se nimerește să înconjor toată lumea. Nu-mi pot închipui explorarea ca pe un proiect, că doar nu-s găină și-mi zic să fac un ou. Dintotdeauna mi-am dorit să fiu nepăsător – că doar sunt ardelean, unul care vrea să facă haz de faptul că și-a propus să fie nepăsător. N-a existat niciodată un traseu plănuit, însă într-un final, pe 11 februarie 2017, reușisem să înconjor Terra cu autostopul.

Ai călătorit exclusiv cu autostopul sau ai folosit și alte modalități de transport?
Din cei 200.355 de kilometri parcuși, pentru un total de 4.400 am luat trenul: Sungai Golok – Aranyaprathet (1.500 km) și Astana – Voronej (2.900 km). Iar pentru 2.520 de kilometri am mers cu autobuzul: Ben Guerir – Agadir (320 km), Lima – Huaquillas (1.200 km), Kuala Lumpur – Kemmaman (300 km), Voronej – Kiev (700 km).

Ai ajuns și în locuri periculoase, în care ți s-a sugerat că ar fi bine să te întorci acasă?
Când am ajuns la Kabul, în Afghanistan, ambasadorul României a aflat de la Comisia ONU pentru Refugiați că sunt acolo. M-a urcat în avion și m-a trimis acasă. Dar n-am putut să mă supăr, că apucasem să fac o poză cu un taliban.

Cum ți-ai finanțat călătoriile?
La un moment dat a existat un crowdfunding, dar acea campanie mi-a adus doar 390 de dolari. Călătoriile au fost finanțate de către cei care citeau blogul meu și voiau să mai aibă ce lectura. Erau oameni convinși că o să rămân un „pușcat”, că e imposibil să existe remediu pentru mine, așa că își doreau să continui să fac pozne care să îi distreze. În cinci ani și șapte luni am primit circa 15 mii de euro prin intermediul butonului de PayPal. Sigur, și aceste donații ar putea fi considerate crowdfunding, dar adevărul e că nu a fost o strângere de fonduri propriu-zisă. Pur și simplu, oamenii citeau și donau când le povesteam că nu mâncasem de 48 de ore sau că nu avusesem niciun leu timp de 61 de zile. La fel au donat și când voiam să rămân în Rusia, cu o rusoaică ce mă hipnotizase.

Ce reacții aveau șoferii când te luau cu autostopul?
Reacția care provoacă un șofer să oprească e curiozitatea. Cel mai adesea ține de nedumerirea faptului c-au oprit și că vorbesc cu mine. În aproape toate situațiile, la început se „deșartă” bagajul de prejudecăți, ca omul să se asigure că nu e în pericol. E normal să fii scanat înainte să fii invitat în vehicul. De obicei, te înțelegi cu ei prin pârghii emoționale, care se manifestă prin limbajul corporal. Ca autostopist, ești copilot pentru mofturile șoferului. Trebuie să fii atent și amabil tot timpul. Limbajul de surdo-mut cântărește mult în primele minute în care interacționezi cu un chinez, bolivian sau vietnamez. Comunicarea de tipul ăsta este modul acela blajin pe care l-am învățat de la dragii mei ardeleni. Ca observație, 98% dintre șoferii care te iau la autostop sunt bărbați.

Ai trecut prin 95 de țări. Unde te-ai simțit cel mai bine?
Rusia e țara mea preferată, îmi e mamă. Pot să spun că inima îmi e în proporție de 60% rusă, iar ce mai rămâne sunt vlah și maghiar. La Rusia mă raportez ca la muza vieții mele, o muză care m-a înecat în vodcă. Rușii sunt mai din topor, direcți și fără ocolișuri, iar asta face plăcută interacțiunea cu ei. Sankt Petersburg e un oraș superb, lacul Baikal e fabulos, zecile de mii de kilometri de taiga sunt magie.

Alte țări cu oameni minunați sunt Columbia, Argentina, Iran, Irlanda și Kazahstan. În Irlanda m-au fermecat puburile, sunt ceva indescriptibil, te ung pe suflet. În Kazahstan țin minte că eu eram în șlapi, iar iarna bătea la ușă. Din Argentina, amintirea mea principală este Lucas, care mă luase la autostop, m-a invitat la el acasă, am mers la pescuit și „am prins o sirenă”. Din Iran, acum îmi vin în minte dansul pe care mi l-a oferit Parinaz și sărutul de neuitat al unei alte localnice.

Dar unde ți-a fost cel mai greu să te adaptezi?
Cel mai dificil mi-a fost mereu în Anglia, unde am fost de șapte ori, de două ori cu autostopul. Londra și Marea Britanie, în general, sunt alt univers. Sunt ei „ai dracu’” într-un mod cu care nu am reușit eu să jonglez, ca să îmi fac experiențele plăcute. Ce să spun, e o nepotrivire.

Te-ai gândit vreodată să rămâi într-un loc anume? Unde ai stat cel mai mult?
Nu am avut deloc reguli vizavi de timpul petrecut într-un loc. Cel mai mult am stat în Rusia, trei luni. În Guinea am stat două luni, iar în Vietnam, Iran, Columbia, Kazahstan, Argentina, Italia câte una. Am considerat să rămân doar în Siberia, dar tipa căreia i-am cerut prietenia pentru șase luni, spunându-i onest că nu stau mai mult cu o femeie, m-a refuzat. Păcat, pentru că voiam să petrec o iarnă în Siberia.

Ce te-a fascinat în Guinea încât să stai atâta vreme? E un loc în care puțini ajung, iar cei care ajung oricum nu stau mult.

Cum intri în Guinea, venind din Guinea-Bissau, imediat după graniță, la circa 30 de kilometri înainte de Koundara, ai Mount Badiar. E copia fidelă a muntelui din Lion King. De n-am fredonat luni de zile melodia respectivă… S-au uitat reticent la mine africanii la început, dar apoi, când m-au văzut că fluieram cu dezinvoltură și fără să-mi pese eventualele lor interpretări, au ajuns să mă privească cu drag. Un alt munte, Kokoulima, aflat la 50 de kilometri de capitala Conakry, e incredibil de frumos. Totuși, localitatea Dubreka, aflată la poalele lui, e cam mizeră. La fel și Conakry-ul.

Ce reacții au oamenii când le zici că ești din România?
Spre exemplu, în Argentina, Gică Popescu e mai cunoscut decât Hagi. Cei mai mulți străini au auzit de Hagi, Nadia Comăneci și Dracula. Prejudecăți față de România au doar o parte dintre vest-europeni, în rest n-am întâlnit așa ceva. Avem noi un complex mult mai mare decât orice prejudecăți ar putea avea alții despre noi. Și asta e cumva firesc, dată fiind istoriografia latinofilă, identitatea construită în baza ei și a tuturor basmelor cu romanii și dacii. De când am uitat că suntem vlahi, nu mai avem identitate.

Ce ai învățat despre lume în timpul aventurilor în diverse colțuri ale planetei?
Am învățat că nu poți învăța despre oameni. Totul e în mișcare mereu. Am învățat să nu învăț, să nu încerc să învăț, să nu mușc iluzii. În rest, e precum în dragoste: lucrurile pot ține trei zile, cinci sau un pic mai mult, apoi ne luăm la revedere.

Ce ar trebui să știe cineva care vrea să călătorească cu autostopul?
Acest mod de transport nu este diferit indiferent că ești francez, chinez, român sau moldovean. Eu, de exemplu, sunt atent la ce are omul în cap și încerc să-mi controlez orice fel de reacții, impresii sau idei care-mi trec prin minte. Atlfel spus, ca autostopist ești un fel de responsabil al confortului celorlalți. Doar așa poți să te protejezi elegant și să eviți neplăcerile.

Ce planuri de viitor ai, mai călătorești?
Mi-au făcut cititorii cinste cu donaţii, de am văzut aproape o sută de ţări. Mi-am dat un trip exact cum eram eu sigur că e posibil. Acum singurul meu vis, plan, speranţă, dorinţă – spune-i cum vrei – este să muncesc, să fiu un cetăţean la fel precum cei care m-au susţinut. Sper e ca universul să aibă bunătatea de a îmi da şansa să pot fi responsabil.