Romancierul Radu Aldulescu a publicat în primăvara acestui an cartea Rezidenți în Casa Visurilor, la editura Hyperliteratura. Cartea a apărut în urma unui proces de crowdfunding, un act de pionierat în România. Am dorit un interviu cu scriitorul pe această temă, au ieșit însă la iveală și tristețile mai vechi și mai noi ale lui Radu Aldulescu, care a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România, fiind lăsat la un moment dat și fără locuință (locuia într-o cămăruță a Uniunii).

Andrei Crăciun

A trecut deja ceva timp de când a apărut romanul Rezidenți în Casa Visurilor. Cum  a fost primit de public, de critică, mai ales că a fost publicat la o editură foarte tânără Hyperliteratura? Care e destinul cărții? V-a împlinit așteptările?
Au trecut doar câteva luni, deci foarte puțin timp de când a apărut la editura Hyperliteratura Rezidenți în Casa Visurilor.Unele din romanele mele scrise în urmă cu mai bine de treizeci de ani și publicate la distanță de câțiva ani, apărute ulterior în trei-patru ediții, se află în momentul de față în librării, biblioteci publice sau în tonomate din gări din mai multe orașe din țară. Destinul unei cărți de literatură se împlinește în timp îndelungat, în zeci, sute sau mii de ani. Nu mai vin cu exemple, pe care poți să le iei, consultând istoriile literare. Cum a fost primit în aceste câteva luni romanul meu de către critică și public se poate afla exact de la editor, Andrei Ruse, cifrele sunt publice, până acum aproape 500 de exemplare vândute. Puteți consulta, totodată, revistele literare și site-urile, în care au apărut cronici laudative. În lumina celor de mai sus, e prematur să emit vreo părere despre destinul Rezidenților în Casa Visurilor.E ca și cum te-ai pronunța în privința destinului unui nou-născut, în vârstă de câteva luni. În privința așteptările mele, comparația cu un nou-născut comportă unele amendamente. Pentru un copil este nevoie de doi să vină pe lume, în timp ce o carte, un roman, îl scrii îndeobște de unul singur, în singurătate deplină chiar, vizând la o adică titlul unei capodopere romanești: O sută de ani de singurătate. Totodată, un copil se poate naște și fără dragoste, ceea ce nu e cazul unui roman bun sau foarte bun, ca să nu mai spun deo capodoperă. Așteptările față de cel mai recent roman al meu mi-au fost împlinite în momentul când l-am definitivat, în luna aprilie a acestui an. Știu că întrebarea ta se referă la împlinirile sau neîmplinirile de după. Aș fi ipocrit să spun că nu mă interesează. Ipocrit, și totuși, nu prea departe de adevăr, dat fiind că se cuvine să mă intereseze mai cu seamă ce depinde de mine, adică scrisul.

Pentru aceia care încă nu au cumpărat cartea, dar cochetează cu ideea – de ce să recurgă la un asemenea gest? Dintre miile de cărți care există în comerț, de ce să se oprească ei tocmai la Rezidenți în casa visurilor?
Deși s-ar părea că ține destrategiile de promovare, personal mi se pare inutil, de prost gust chiar, să pledez în favoarea romanelor mele, în fața unor potențiali sau virtuali cititori-cumpărători, care, cel mai adesea, habar n-au ce este literatura și cu ce se mănâncă ea. Am trăit experiențe de genul ăsta la lansări, festivaluri și simpozioane. Există un segment de public snob care cumpără cărți pe care nu le citește ale unor autori aflați pe niște filiere de promovare agresive, în care se pompează bani prin niște canale uneori oculte, pe care nu e locul să le analizez aici. Acești autori se vând bine; cei care cumpără nu știu prea multe despre ei, în afara faptului că dă bine să-i cumperi, să-i ai în casă și să-i pomenești în conversațiile cu tentă culturală. Există, de asemenea, autori cu vânzări de zeci și sute de mii de exemplare care răspund unui anume gust al masei de cititori de la noi. Vezi Irina Binder sau Andrei Ciobanu, cel cu „Suge-o, Ramona!”, după care s-a făcut și un film care se pare că n-a păstrat titlul cărții, mare păcat! Există, de asemenea, autori-așa zise vedete ale televiziunilor, ale muzicii pop-rock-folk sau ale muzicii populare; Andreea Marin, Mihaela Rădulescu, Grigore Leșe, Tudor Chirilă, care ne-au arătat că și ei pot scrie cărți de literatură și lasă mult în urmă, cu tiraje de zeci de mii de exemplare, autori care se pretind profesioniști. Interesant e că tomurile lor sunt departe de a conține doar niște biografii, ci au și tentative de ficțiune și excursuri filosofico-aforistice pe așa-zise teme de viață, cu tentă dramatică. Există autori și printre așa-zisele personalități politice care au pus umărul la devalizarea României, iar în răstimpul cât au stat în pușcărie au scris cărți pentru a li se scurta pedeapsa, obținând astfel un dublu câștig: pe lângă scurtarea pedepsei, cărți vândute ca pâinea caldă. Toate aceste categorii de autori (or mai fi și altele) se vând bine. Așa se spune, se  vând, sugestia fiind, în ce mă privește, că își vând sufletul, dând curs ispitei oferite de editori, de a se crede scriitori și a-i face și pe alții să creadă asta. O dublă impostură, așadar, care, printre alte genuri de impostură, a structurat sistemul editorial postdecembrist în care nu prea mai e loc pentru literatura originală valoroasă. Nu mă prenumăr printre autorii pomeniți mai devreme, nu-mi doresc și nu mă interesează. Îmi vor cumpăra și citi Rezidenții… oameni care mi-au cumpărat și citit romane anterioare. Cum-necum, acești cititori există. Sunt, se pare, puțini, dar există. Pe de altă parte, nu-mi voi modifica vreodată stilul sau principiile, în funcție de gustul publicului, în ideea de a-mi mări tirajele. În pofida a ceea ce vedem în spațiul cultural autohton, literatura este departe de a fi o mondenitate. Cartea de literatură este, într-adevăr, o marfă, dar ceea ce se uită (uită editorii, librarii, mass-media culturală și, totodată, și mulți dintre scriitori) este că, înainte de a fi o marfă, este un bun spiritual, o investiție pe termen lung și foarte lung. Vezi Eminescu, Rebreanu, Marin Preda și alții asemenea lor. Literatura este, de asemenea, o formă de cunoaștere subtilă și extrem de eficientă, pentru cei care se străduie să învețe s-o folosească. Mai ales în vremea din urmă, din motive de tot felul, poporul român a abdicat de la această formă de cunoaștere. Nu același lucru se poate spune despre poporul polonez, maghiar, ceh sau sloven; statistic, slovenii sunt de vreo zece ori mai puțini decât noi, dar citesc de 10 ori mai multă literatură. Ca să nu mai zic de americani, francezi, spanioli sau japonezi, care-și scot scriitorii naționali în tiraje de sute de mii sau milioane de exemplare. Diferența dintre consumul de literatură de la ei și consumul de literatură de la noi, și dintre valoarea literaturii lor și valoarea literaturii noastre se propagă și se vede cu ochiul liber în diferența de nivel de trai, de civilizație, de nivel de cultură politică. Să compari piața cărții din Ungaria, de pildă, cu piața cărții de la noi este ca și cum ai compara Budapesta cu Bucureștiul. Piața cărții de literatură contemporană de la noi se află în momentul de față pe făraș, pe cale de a fi aruncată la gunoi de editori. Aceștia au înțeles foarte repede că se pot lipsi de scriitorul român contemporan, iar la o rigoare îl pot publica pe banii lui. Drepturile de autor cât de cât decente pentru scriitori au devenit deja o anormalitate în România. Că editorii pot prospera lipsindu-se de literatura națională, de scriitori contemporani care îndeplinesc un criteriu valoric, ne-a arătat, încă din primele zile de de după Revoluție, editura Humanitas, care a publicat mai ales traduceri și memorialistică, iar mai apoi, a dres prost busuiocul, cu câțiva autori români discutabili. Dintre miile de cărți care există în comerț… Scuze! Întrebarea bifează un clișeu-găselniță gazetăresc uzat, chit că se găsesc destui scriitori români onorabili, foarte dispuși să intre printre miile de cărți și autori din comerț și să se lupte corp la corp cu ele/ei. În ce mă privește, cu totul altfel se pune problema, cu totul alta este misiunea și meseria mea.

Experiența aceasta – publicare în urma unei campanii de crowdfunding – cum vi s-a părut? Poate fi acesta viitorul relațiilor dintre edituri și scriitori?
Mi s-a părut interesantă experiența publicării în urma unei campanii decrowdfunding, inițiată de Andrei Ruse și editura Hyperliteratura, față de care am o mare recunoștință. Boala pieții de literatură de la noi și a literaturii naționale în general este însă prea veche și prea gravă ca să poată fi tratată prin astfel de campanii. Principala cauză a acestei boli este faptul că editorilor români, cu mici și rare excepții, le lipsește organul și dragostea pentru literatură, iar masa de cititori s-a format în virtutea acestui gen de pragmatism. Un singur exemplu, dintre sute. Până în urmă cu doi ani, editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor din România, aflată sub patronajul editurii Polirom, era singura care publica exclusiv literatură română contemporană. De-a lungul a 10-12 ani, au apărut aici cărți de proză și poezie bune și foarte bune, între 30 și 50 de titluri pe an, difuzate prin rețeaua Polirom, în toate librăriile din țară. În urmă cu doi ani, prin decizia președintelui USR, N. Manolescu, a încetat contractul editurii CR cu Polirom-ul. Editura CR a fost preluată de Călin Vlasie, patronul editurii Paralela 45, care a decis, de comun acord cu N. Manolescu, să reprofileze editura – cea mai veche din România, reînființată în anii ‘70 sub directoratul lui Marin Preda – pe editarea de manuale școlare. Motivația a fost că literatura română nu se vinde, așa încât editura USR a fost reorientată. Dintr-o lovitură scurtă a fost distrusă una din ultimele oaze ale literaturii naționale. O crimă a unor așa-zise personalități culturale. O crimă printre multe altele, care au adus cultura română într-un impas major. Greu de crezut că se poate ieși din acest impas doar prin campanii de crowdfunding.

Cititorii nu știu. Cu cât se alege un scriitor din România la o carte și cum putem face ca relația scriitor-edituri-librării (puncte de comercializare a cărților) să devină rezonabilă?
S-ar putea ca cititorii cu adevărat interesați să știe. Personal, am dezbătut de multe ori subiectul, în interviuri și la lansări de carte. Mai bine de 95% din scriitorii români, prozatori, poeți, eseiști medii, de nivel onorabil sau peste onorabil, publică din banii proprii, devenind astfel una din sursele de venit ale editorilor, pe lângă altele, printre care nu în ultimul rând vânzările. Există și scriitori cu oarecare cotă, publicați pe banii editurilor, dintre care foarte puțini au nas să pretindă drepturi de autor de la cei care le-au asigurat o brumă de notorietate. În cel mai bun caz, primesc niște drepturi de autor simbolice pentru o carte, echivalând cu un salariu minim lunar pe economie. Cel puțin, asta știu din proprie experiență: pentru romane la care am muncit 3 sau 4 ani, am primit câte un salariu minim pe economie, de la patroni de editură care învârt afaceri de sute de mii de euro. Asta în cel mai bun caz. Romanul meu de debut a primit două premii naționale prestigioase. Premiul USR și Premiul Salonului de Carte de la Cluj. Pe cale de consecință, prima mea editoare mi-a spus, când am pretins drepturi de autor, să fiu mulțumit că am luat acele premii, pe care, chipurile, i le datorez. Fiecărui roman publicat îi pot atașa întâmplări de genul de genul ăsta, cu editori care îmi sugerează, sau îmi bat obrazul, în ideea că sunt scriitor de oarecare notorietate datorită lor și pentru ei e o aberație să pretind să-mi fie plătită munca. La un moment dat, totuși, am citit un interviu cu Dan Lungu, un scriitor care vorbește în termeni elogioși despre editorul său, care s-a întâmplat să fie și al meu, timp de vreo zece ani. Astfel, am aflat că, din drepturile de autor pe unul sau mai multe romane, Dan Lungu și-a făcut o casă. N-am pierdut ocazia să-l întreb dacă într-adevăr și-a făcut o casă din banii de pe cărți. L-am văzut dând din colț în colț. Nu chiar o casă, mi-a spus, o căbănuță doar. O căbănuță – am reținut formularea. Situația câștigurilor scriitorilor din România, așadar, e mai complexă decât pare la prima vedere. Nu știu care este relația lui Dan Lungu cu editorul său, el fiind un autor de texte de brigadă veselă, însăilate astfel încât să pară romane, dar înclin să cred că e mai mult decât rezonabilă. Nu știu, de asemenea, nici care-i relația lui Mircea Cărtărescu cu editorul său, știu doar că Mircea Cărtărescu este un fost poet optzecist care a debutat cu un plagiat, iar mai încoace, vizând obținerea Nobelului literar, a publicat niște tentative de romane în care se vede că nu are nimic de spus și pe care, ulterior, ca să dreagă busuiocul, le-a numit poeme în proză; poeme în proză de sute de pagini, cum n-a prea scris nimeni, mă rog, în felul ăsta s-a scos, tot așa cum s-a scos spunând despre debutul său că nu ar fi plagiat, măcar că-i copiat cuvânt cu cuvânt dintr-un poet american, ci e o practică curentă intertextualistă postmodernă, care îți permite să iei din alți autori, fără ghilimele, ca să-ți alcătuiești propria operă. În sfârșit, relația rezonabilă scriitor-editor-librar, pe care o invoci, se realizează, cu asupra de măsură în cazul unor autori precum Dan Lungu și Mircea Cărtărescu. Aceștia au steaua lor norocoasă, desigur, dar în România există scriitori – poeți și prozatori – în mod net mai valoroși decât respectivii. O diferență de valoare ce se poate vedea cu ochiul liber de către orice cunoscător avizat de literatură. Pentru aceștia, relația cu editorii și librarii este, îndeobște, execrabilă, iar filierele de traducere finanțate de stat, prin politici culturale netransparente, sunt închise. De ce? Pentru că, în mediul literar autohton, culmea, acum cu mai multă osârdie decât pe vremea comunismului, mediocrii și neaveniții fac legea și sepun în fruntea bucatelor. Politicile literare de azi funcționează în baza unor cumetrii de tip mafiot, aidoma celor din politica propriu-zisă, care a pus România pe butuci. Cumetriile literare se întrepătrund cu cele politice. Dan Lungu a sărit în politică; de pe poziția postului său de senator, va continua să croșeteze texte de brigadă veselă. Tot așa cum Mircea Cărtărescu, de la înălțimea imaginii sale de personalitate culturală, militează pentru căsătoria între homosexuali, sau protestează împotriva unor sloganuri vulgare precum Muie PSD. O, țară tristă plină de humor! În aceeași notă, nu întâmplător, postul de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Româniaeste ocupat de penalul Vosganian, poet și prozator mediocru, aflat și el într-o relație mai mult decât rezonabilă  cu editorii și librăriile, propus chiar, la un moment dat, pentru Nobelul literar, de către USR. Prietene Andrei Crăciun, mă întrebi, pe bună dreptate, cum facem. Ce ar fi de făcut? Nu știu. Personal, tot ce pot face este să mă obiectivez, să mă delimitez de demagogia unor nemernici pupincuriști, care de sus până jos, de la nivelurile lor de decizie, se bat cu pumnu-n piept că se pun în slujba literaturii și culturii, pe care le-au adus într-un faliment fără precedent în istoria modernă a României.

Vă mai reproșează confrații scriitori că ați refuzat să vă luați o slujbă sau să vă instalați într-o sinecură, preferând să rămâneți numai și numai scriitor. Ce le răspundeți?
Cu mici și rare excepții, în mediul literar de la noi, n-am prea avut de-a face cu ceea ce numești confrați în adevăratul înțeles al termenului. O bună parte din viață am trăit printre oameni care n-aveau nicio legătură cu literatura. După vârsta de 40 de ani, când am început să public și să cunosc pe viu scriitori, într-o primă fază, mi-am făcut niște iluzii peste care s-a suprapus un șoc, derivând de la așteptările pe care le aveam de la oamenii care scriu cărți. Ce fel de cărți? Cărți care, cu un titlu generic, ar putea fi numite Texte care n-au folosit la nimic, acesta fiind, de altfel, titlul cărții de căpătâi a unui prestigios critic – l-am numit pe Alex Ștefănescu, pupincurist de cursă lungă, de mare anduranță, format la școala presei comuniste. În general, de la astfel de autori vin reproșurile la care te referi, autori ce confirmă sintagma care spune că talentul este o chestiune de caracter, în împrejurarea că, la noi, poate că prin specificul național, caracterul este o chestiune deașa-zis simț al umorului. Din acest simț al umorului, susținut de un pragmatism feroce, se revendică turnătorii și curvele de ambe sexe, care fac legea în mediul nostru literar, informatori ai fostei și actualei Securități, dintre care unii au fost deconspirați în mod accidental, în virtutea plătirii unor polițe, ori s-au autodeconspirat, într-un târziu, la 25 de ani de la Revoluție, de frică, și astfel, au câștigat un capital enorm de simpatie din partea adevăraților lor confrați. Asta spune ceva, și anume că toți acești înfipți trainic  în sistemul instituțiilor de cultură și-au făcut ucenicia de timpuriu, din adolescență, cu note informative pentru uzul Securității, iar astăzi sunt beneficiarii unor privilegii ce le-au permis să-și facă niște căbănuțe-viluțe, pentru care au muncit, pasămite, din greu, în afara programului lor de scris. Asta în vreme ce un târâie-brâu ca mine, un scriitor cât de cât notoriu, ajuns aproape un caz social, își merită pe deplin soarta. O soartă care, în viziunea lor, n-ar avea nicio legătură cu sistemul editorial, cu sistemul cultural, cu instituții precum Ministerul Culturii, ICR sau Uniunea Scriitorilor, din care am fost și exclus, de altfel, pentru că nu mi-am vândut conștiința. În viziunea lor, tot ce mi se întâmplă mi se trage fix de la faptul că nu mă duc la serviciu și continuu să mă plâng de sărăcie printre scriitori cu venituri onorabile, proprietari de viluțe-căbănuțe-mașinuțe și alte bunuri de strictă necesitate, pentru care au muncit o viață la masa de scris și pe lângă ea, lansând pe piață acele Texte care n-au folosit la nimic, pomenite mai devreme.

Ce le face societatea de astăzi visătorilor? Unde ajung idealiștii, domnule Aldulescu?
Visător este un termen extrem de permisiv, pe care n-am reușit să-l epuizez nici în cel mai recent roman al meu. N-am decât să cred că ai în vedere scriitorii cu capul în nori, prea din cale-afară de dedicați operei lor ca să mai fie atenți la regula jocului social. Societatea de azi nu le poate face acestora mai mult bine sau mai mult rău, decât le-a făcut de-a lungul timpului unui Homer, Cervantes, Shakespeare, Eminescu sau Marin Preda. Mai depinde și de noroc, destin sau felul cum respectivii s-au priceput sau au găsit de cuviință să relaționeze cu societatea. Marin Preda, bunăoară, în prima parte a carierei sale literare, a părut că pactizează cu regimul comunist. Când a câștigat suficientă libertate ca să poată scrie neținând seamă de cenzura ideologică, a părut că amenință să devină un lider de opinie, dizident al regimului, periculos, în viziunea lui Ceaușescu, cu care se spune că avea o relație apropiată. Asta a devenit posibil după Delirul, care îl punea într-o lumină nouă pe Antonescu, și mai ales după Cel mai iubit dintre pământeni, primul roman de la noi unde apar pușcăriile comuniste și atrocitățile politico-culturale săvârșite de comuniști în anii ‘50, roman apărut cu 6 ani înainte de Revoluție, în anul morții lui Marin Preda. El a plătit cu viața libertatea de a spune adevărul istoric pe care a îndrăznit să și-o ia. A fost asasinat deSecuritate, printr-un ordin venit de sus și mi se pare sugestiv faptul că acea crimă a fost mușamalizată până în ziua de azi de făptuitori, cu ajutorul unor așa-ziși confrați ai scriitorului, din tagma pomenită mai devreme. Și astăzi, aceștia susțin ceea ce scrie în certificatul de deces emis de asasinii lui, în pofida unor mărturii din care reiese limpede cum a fost înfăptuită crima. Uneori, așadar, societatea își ucide visătorii, mai cu seamă când e vorba de un visător de calibrul lui Marin Preda. Ar trebui poate spus aici că, în aproape 30 de ani de când cenzura ideologică a fost înlocuită cu cenzura economică, n-au mai apărut la noi scriitori de valoarea lui Marin Preda. În ce privește idealiștii, și ei o categorie de visători, țin să spun un secret: fără un ideal artistic, religios, politic sau de alt fel, viața omului intră în entropie. Merită, așadar, riscul să-ți asumi niște confruntări-diferende cu societatea, ținându-te de un ideal sau vis.

Citiți autori români contemporani? Vă place cineva? Cum și de ce?
Aș spune că e de la sine înțeles că citesc autori români contemporani, dacă n-aș cunoaște o sumedenie de scriitori pentru care efortul de a citi este peste puterile lor, și ei îl socot, la o adică, inutil. Ca să nu mai spun de critici notorii care au ajuns în apogeul carierei la o așa-zisă virtuozitate de a vorbi la lansări și a scrie recenzii despre cărți pe care nu le-au citit. Ca să nu mai spun de gazetari din mass-media culturală care intervievează scriitori din care n-au citit nimic, legându-se mai ales de viața personală a acestora, eventual de părțile mai întunecate sau picante. Nu dau nume, după cum nu dau nume nici din numeroșii autori români contemporani care îmi plac și despre care am scris de-a lungul timpului sute de comentarii, recenzii, prezentări și prefețe, referate și recomandări pentru edituri. Parte din aceste scrieri se găsesc pe net, cu tot cu argumentele pentru care îi prețuiesc și îi citesc.

Vă gândiți la viitorul României? Încotro ne îndreptăm, domnule Aldulescu?
Bineînțeles că mă preocupă viitorul României. N-aș risca, totuși, să-mi dau cu părerea încotro ne îndreptăm, nici măcar aproximând. Viitorul e după colț, pe altă stradă sau pe altă planetă. Pe cât de ademenitor-ofertant, pe atât e de imprevizibil, chiar și când încercăm să-l decriptăm luând aminte la prezent. Luând aminte la prezent, vedem că România este în prăpastie. N-a ajuns, încă, se pare, la fundul prăpastiei, devreme ce avem de-a face cu o cădere, devalizare și spoliere continuă care durează de aproape 30 de ani. Suntem țara cu cele mai bogate resurse naturale din sud-estul Europei, care a ajuns în prezent cea mai săracă țară din Europa, cu cel mai scăzut nivel de trai și pe cale de a fi depopulată, părăsită de locuitorii ei, constrânși de sărăcie. Cu toate astea, mulți români, făcând parte dintr-o majoritate electorală, printre care destui scriitori pe care îi știu, socot că poporul român datorează respect și recunoștință celor care s-au îmbogățit împingând țara în prăpastie. Recte membrilor PSD-ului, urmaș al PDSR-ului și FSN-ului lui Iliescu și Roman. …Vai de biet român, săracul,/ Îndărăt cum dă ca racul – văzându-și prezentul în evenimente de acum 28, 30 sau 50 de ani. Îmi aduc aminte, în acest sens, de un interviu al lui N. Manolescu cu I. Iliescu, proaspăt președinte al României, apărut în România literară imediat după mineriada din iunie 1990, intitulat: Iliescu, Om cu O mare. Încă de atunci, așadar, lucrând la relația cu președinția României, profesorul N. Manolescu își netezea drumul către președinția Uniunii Scriitorilor din România. Îmi aduc aminte, de asemenea, de una din ultimele ședințe de alegeri ale Uniunii Scriitorilor din România, la care am participat înainte de a fi exclus din respectiva Uniune. Undeva, spre final, ca o concluzie fără nicio legătură cu propaganda electorală făcută de  înveșnicita, de acum, conducere a USR, profesorul de limba română, președinte pe viață al USR, a spus pe un ton sentențios: „Și vă mai spun un singur lucru: Nu înjurați Guvernul!”. Înjurăturile la care făcea referință n-ar fi avut altminteri cum să pătrundă în revistele Uniunii Scriitorilor din România, în care, de multă vreme, nu mai există niciun fel de comentariu la guvernare sau la clasa politică. Dar paza bună trece primejdia rea, mai cu seamă că destui scriitori își fac de lucru la alte publicații decât cele ale Uniunii, de unde ar putea emite obiecții la guvernare… Imediat după căderea lui Ceaușescu, n-aș fi crezut ca scriitorul român să-și vândă conștiința pe un sendviș (o jumătate de pensie, o indemnizație de merit, niște premii care să-i ateste valoarea și notorietatea). Actuala conducere a USR, stăpână pe poziția funcțiilor și pe conștiințele a 2.000 de scriitori, ne-a arătat, însă, că se poate.

CITAT
În ce privește viitorul, socot că trebuie să ne lăsăm sufletele în grija lui Dumnezeu.
Radu Aldulescu, scriitor