Un interviu cu un regizor și un dramaturg care merită să fie cunoscută: tânărul domn Mihai Alexandru Ion.

Andrei Crăciun

Drum. Mihai Alexandru Ion, regizor și dramaturg. De unde vine el și unde vrea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format artistul de astăzi?

Salut! Asta cu artistul e derutantă. Săptămâna trecută am văruit. E ca și cum aș vorbi despre cum am ajuns să fiu zugrav… Când eram mic mama mă punea tot timpul să povestesc ce mi se întâmpla. Primele mele amintiri sunt cu mama mergând pe jos de la grădiniță la bunici, povestind. Probabil citise în ”Mama și copilul” sau în vreo lucrare de popularizare a vreunui cercetător rus că e bine pentru dezvoltarea copilului să nareze… și ea a luat asta foarte în serios. După, nu știu cum, poate ce mi se întâmpla era plictisitor, m-am prins că pot să inventez povești sau măcar să le înfrumusețez și am început să mint la foc continuu și să cred că tot ce pot să-mi imaginez se întâmplă. Cam atât despre cât poți să ai încredere în cercetătorii ruși… Asta fac și acum, doar că între timp mulți oameni au încercat să-mi explice că e ceva foarte complicat, doar pentru câțiva aleși, că ai nevoie de o diplomă sau un fel de autorizație… cam ca atunci când mama mi-a zis că nu pot să vorbesc despre Ceaușescu în autobuz… Între timp a început să-mi pese din ce în ce mai puțin de partea cu artistul și să mă bucur mai mult de poveștile pe care pot să le spun.

Spectacole. Să mergem și mai departe. Ce spectacole ne-ați dat în stagiunea trecută și ce urmează în toamna asta? Unde să vină publicul spectator să vă vadă munca, apetitul odată deschis după citirea interviului?
Eu lucrez cu o companie independentă, RAMPA. Acum două stagiuni am făcut trei spectacole. Foarte hardcore, foarte independente. Le-au văzut puțini. S-ar putea să nu le mai vadă nimeni. Există o frumusețe înspăimântătoare în această ”ratare” a lor. Ești ca într-un trib din junglă. Bineînțeles, nu ai apă curentă și nici nu construiești piramide, dar c’mon, piramide?! Cele mai multe piramide miros a mici și carton, așa că o transă în jurul focului s-ar putea să fie o idee mai bună. Anul acesta am făcut un spectacol pentru copii. M-a vindecat de imaginea copiilor ca o fulgurație a purității pe Pământ. Am încercat să le vorbesc despre cum văd eu lumea acum, adult, ce am înțeles eu până acum și nu să ”văd” lumea prin ochii lor, să mă prefac că sunt copil, ceea ce cred că e o aberație și o jignire pentru orice ființă vie. Spectacolul merge bine, e o echipă foarte bună a teatrului Ion Creangă, care a lucrat excelent cu colegii mei actori, compozitori și scenografi din RAMPA și care mi-a permis să aplic și să dezvolt direcțiile mele de cercetare teatrală axate pe Rhema și Flow.Dacă nu ați văzut AZILUL. RAMPA /vs/ Gorki, JULIE. RAMPA /vs/ Strindberg, EXPOZIȚIA. RAMPA /vs/ Orkeny, STAIPELOCHIAN. RAMPA /vs/ Cartea Șoaptelor sau O NOAPTE FURTUNOASĂ. RAMPA /vs/ Caragiale puteți să veniți să vedeți PANTALONE ÎN LUNĂ la Teatrul Ion Creangă. Mai departe, sunt proiectele la care lucrez cu colegii din RAMPA, ”Furtuna. Homo ex Machina” după Shakespeare, ”Minunata lume nouă. Huxley vs. Zamiatin”, Kremlinul de zahăr” după Sorokin, ”Don Quijote” și „Trei surori” după Cehov.

Țara. Ce relație are Mihai Alexandru Ion cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede el viitorul României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită?
Constructul acesta simbolic de ”țară” ocupă un loc destul de redus în mintea și în preocupările mele. Înțeleg că țara este compusă din comunitate și stat, dar în momentul ăsta pentru mine comunitate înseamnă oamenii care se întâlnesc într-un teatru, artiști și public, iar instanța ordonatoare, statul dacă vrei, este spectacolul. Bineînțeles, este un model redus, o paradigmă, dar pentru mine funcționează, iar rolul de regizor, adică un individ cu un picior înăuntru și unul în afară – chiar dacă poate e doar o păcăleală renascentistă, îmi convine cel mai mult. Nu știu dacă se aplică la nivel de ”țară”, dar în momentul ăsta am impresia că există un public neparticipant din ce în ce mai evoluat cultural și mai nemulțumit, un public participant comod și spectacole care încearcă să mulțumească sau să se lupte cu toată lumea, sfârșind prin a nu se adresa nimănui. Pe de altă parte, niciun teatru nu este o insulă izolată și nu trebuie să fii englez pentru a aprecia un spectacol din Londra sau american pentru a te interesa un spectacol de pe Broadway… și cred că din această experiență în afara zonei de confort, din acest episod de înstrăinare, ne putem îmbogăți foarte mult și cu siguranță ne putem clarifica identitatea și un proiect de viitor. Dacă oamenii vor alege varianta izolării și conservării, mi-e teamă că vom fi un teatru de șchiopi.

Cu referendumul ăsta la zi, ce ziceți?
Referendumul, chiar dacă a fost o mișcare politică și nu una socială, spune incredibil de multe despre cine este electoratul românesc, distruge niște mituri și cred că va avea un impact serios asupra strategiilor politice în viitor. Cam atât.

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Mihai Alexandru Ion? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?
Cetățeanul Mihai Alexandru Ion votează, protestează și se implică. Nu din eroism sau vocație. E normal. E regula democrației. Nu s-a născut nici iobag, nici tarabostes, așa că… E 2018, există manipulare, false flag-uri, poate chiar și arme psihotronice, chemtrails care îți dau mind fuck, dar asta nu te absolvă de nimic… Dacă stai pe margine sigur ai dreptate, la fel ca cel mai exact ceas care arată de două ori pe zi ora exactă pentru că stă pe loc.

Idoli. Are Mihai Alexandru Ion idoli? Către cine se îndreaptă privirile sale admirative? Ca cine voia să fie atunci când era mic?
Pe bune?! Mai are cineva idoli după vârsta de 14 ani? Când eram mic nu aveam televizor așa că idolii erau oameni pe care îi întâlneam. Unchiul meu era idolul meu la fotbal. La cenaclul literar (știu cum sună) era un băiat mai mare care într-o zi a citit o compunere în care apărea Nietzsche. M-am dus acasă și le-am cerut părinților să-mi dea să citesc Nietzsche. Tata s-a făcut negru. Eram clasa a treia. După asta idolii au fost din ce în ce mai rari, și mai ridicoli. Între timp idolatria a fost înlocuită de admirație, apoi doar de uimire. Mă uimesc lucrurile pe care le fac oamenii. Mă amuză sau mă îngrozesc. Atât. Acum îmi place teatrul lui Lin Manuel Miranda. E ca și cum ai vedea un spectacol montat de Shakespeare-omul și nu Shakespeare-idolul romantic sau modern. E uman și amuzant. În rest, cred că am rămas ca atunci când nu aveam televizor. Îmi plac colegii mei, mă uimesc, fac lucruri incredibile de care n-au habar și simt că am un rost să fiu eu cel care le vede primul, că fără mine care să mă amuz sau să mă îngrozesc s-ar putea pierde. Uite, ăsta e răspunsul meu: privirile mele se îndreaptă spre colegii mei, spre public și spre Lin Manuel Miranda.

ARTIȘTII CARE L-AU UIMIT PE REGIZOR

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii și regizorii și dramaturgii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.
Dacă vrei inside info, o să îți spun de cei cu care am lucrat. Adela Bengescu e cel mai puternic om cu care am lucrat și cred că doar foarte rar poți fi contemporan cu un actor de un asemenea calibru. Radu Crăciun e cel mai incongruent actor, dramaturg și regizor și îl suspectez că e lovit de geniu. Florin Ionuț Crăciun e un actor neobosit, neverosimil de pur. Răzvan Răduță concentrează în el pe puțin o sută de vieți. Tudor Morar e un actor demoniac. Armine Vosganian are pe scenă virtuozitatea unui artist cu patru decenii de experiență. Liviu Popa e actorul care rămâne cu tine zile în șir după ce pleci de la spectacol. Maria Mitu joacă (și) pe scena inconștientului. Ana Maria Turcu poate să-ți înghețe o lacrimă pe obraz în timp ce îți provoacă o criză de râs. Diana Mereu este cel mai sincer și sensibil actor cu care am lucrat. Lucian Rus transformă scena într-o halucinație mai adevărată decât realitatea. Teodora Maria Filip este cel mai ambițios actor pe care îl cunosc. Tudor Morgovan te face să te simți ca într-o centrală nucleară pe roșu. Gabriel Chirilă este unic pentru generozitatea și libertatea cu care joacă. Oana Cristiana Bănuță, o supradoză de candoare și generozitate. Andreea Gaica are strălucirea marilor actori de contrast. Alex Ștefănescu o dată pornit e un fel de vortex histrionic. Andreea Alexandrescu are capacități ludice rar întâlnite. Cătălina Bălălău are un instinct animalic pentru teatru. Andrei Roșu s-a născut pentru mari personaje. Mihai Niță, un actor cu un umor întrecut doar de sensibilitate. Ioana Alexandru e un fabulos producător de teatru. Cătălin Rulea compune muzică de teatru care ți se fixează în ADN. Călin Vasilescue un scenograf creator de probleme în cel mai frumos sens cu putință. Diana Nistor face posibile scenografii imposibile.Vivi Stoleriu compune muzică cu tehnologie extraterestră. Cu ei, faptul că nu mai avem artiștii de altădată nu poate fi decât o veste bună!

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.
Povață pentru cei care vin din urmă… Hai să zicem o amintire pentru cei care vin din viitor. Tudor Nicolae Mărăscu mi-a fost primul profesor de regie și nu vreau să mă laud, dar cred că am făcut o prostie la un curs și la un moment dat a zis ”Noi la teatru nu ne facem că…!” așa că nu vă faceți că…

CITAT
Dacă oamenii vor alege varianta izolării și conservării, mi-e teamă că vom fi un teatru de șchiopi.
Mihai Alexandru Ion, regizor