a

Carmen Tiderle, poeta copiilor: „Jobul nostru este să creștem oameni obișnuiți cu lectura. Cumva, îi pregătim pentru scriitorii mai mari de mai târziu”

- - 20- 1074 vizualizari

Cum îți faci copilul să citească? Răspunde una dintre cele mai iubite autoare de cărți pentru copii din România: Carmen Tiderle.

Carmen, vii din publicitate, cum ai început să scrii literatură pentru copii și de ce?

Deși publicitatea și literatura pentru copii nu par să aibă cine știe ce legătură, în cazul meu cred că nu s-ar fi întâmplat a doua fără prima. Pentru că, atunci când m-am apucat să scriu pentru copii, am gândit publicitar. Cum îmi conving eu „publicul țintă”, de data asta format din doi oameni mici și foarte dragi mie, să folosească un produs de care ei s-ar lipsi bucuroși? Cum convingi niște copii să aleagă de bunăvoie o carte, de multe ori plictisitoare și care necesită și efort, în detrimentul celei mai entertaining chestii inventate vreodată – tableta sau telefonul?

Ideea care mi-a venit a fost să le confisc telefonul, dar se mai și făcuse, era și la prima mână, și nici nu credeam în eficiența ei, așa că m-am mai gândit și mi-a venit una mai bună. Ce-ar fi să m-apuc să scriu eu niște texte fără pocinoage sau ceasloave, funny și funky, despre copilăria copiilor mei și a celor ca ei, cu idei, întâmplări și personaje în care să se regăsească, jocuri de cuvinte, rime, ritm, mult umor și, de ce nu, și cu prostioare?! Așa am început să scriu Pe dos, poezii cu prostii pentru copii. Și s-a dovedit a fi fost o idee destul de bună.

Cât te ajută experiența ta în publicitate atunci când scrii pentru un public atât de tânăr?

Altă experiență m-a ajutat să scriu, relevant, pentru publicul tânăr: cea de mamă. „Căci două muze am, într-adevăr/ Dar una tocmai și-a lipit o gumă-n păr/ Și alta se scobește într-o nară/ Cum să nu iasă o poezie extraordinară?”, spun în poezia Muzele din Marele Acoperiș. Publicitatea m-a ajutat altfel. În primul rând cu disciplina gânditului cu scopul precis de a-mi veni o idee. Și-apoi la stil. Scriu de obicei scurt, pornind de la ceva clar, nu spun tot ce se poate spune astfel încât să-i las și cititorului meu mic bucuria de a descoperi, de a gândi. Nu-i subestimez pe copii, sunt convinsă că pot înțelege mult mai mult decât suntem noi, oamenii mari, înclinați să credem. De-aia nici nu mă feresc de anumite cuvinte sau de concepte ceva mai complicate. Încerc să am umor în tot ceea ce scriu, să evit clișeele, plictiselile.

Deși atunci când sunt bine realizate prind deopotrivă la copii și adulți, cărțile pentru cei mici sunt mai degrabă evitate de autorii de la noi. De ce crezi că se întâmplă asta?

Habar n-am de ce e așa sau dacă mai e așa. Cunosc scriitori, mai mult scriitoare, românce, care au publicat cărți minunate pentru copii și fac eforturi de toate felurile, nu numai prin scris, să crească cititori. Cred că de fapt ăsta e jobul nostru, să creștem oameni obișnuiți cu lectura. Cumva, îi pregătim pentru scriitorii mai mari de mai târziu.

Anul trecut, publicai la editura Vellant Marele acoperiș, unde cititorii (rârâiți și nu numai) se puteau întâlni cu vrăjitoarea Cireșica, cititoare-n stele și-n merdenele sau cu un gărgăune animal de casă, mare amator de Dom Pérignon și caviar. Cum au apărut aceste personaje?

Așa e. De când am început, acum patru ani, am publicat la Vellant în fiecare an câte o carte. Anul trecut a fost Marele Acoperiș, un fel de Mare Zid, dar construit pe orizontală între noi și cer, la porunca unui tufiș – lider suprem pe Pământ. „Eu, Marele Tufiș,/ Voi face Cel Mai Mare Acoperiș/ Căci doar așa vom fi salvați/ De ploi, ninsori și găinați…”. Este cartea mea cea mai politică, dacă vreți. Tot cu poezii pentru copii, tot cu umor, dar, pe alocuri, cu un pic de tragere de mânecuță că nu totul e roz și că nu zburdă pretutindeni unicorni. Așa că pe lângă rârâiți, albinuțe îndrăgostite de văcuțe, maimuțe care scriu Hamlet, dovleci cu logoree și vrăjitoare începătoare care provoacă accidente rutiere pe cer, am introdus și un despot care le obligă pe animale să poarte chiloți, dar… „Nimeni nu și-a pus chilot/ Nici măcar vreun cașalot.”, sau un tiran care, dat fiind că are el probleme la burtică, începe ușor-ușor să interzică întâi niște cuvinte, apoi cacofonia, apoi hârtia și dreptul de-a deține vase de toaletă, capace și bazine, culorile maro, brun, cafeniu, ochii căprui și părul castaniu… Vă sună cunoscut? Personajele apar, așadar, din realitatea imediată, uneori. Alteori, pleacă dintr-o rimă care promite, dintr-o carte, dintr-o ocazie, dintr-o observație…

Iar cu un an înainte îți invitai cititorii În orașul Bucurville. Cum s-a construit acest oraș al copilăriei?

S-a construit cărămidă cu cărămidă pe parcursul unui an. E cartea mea cea mai consistentă, are aproape 100 de poezii dintre care multe așa drăguțe că mă și mir că le-am scris eu.

Conține răspunsuri la întrebări pe care nu le-a pus nimeni cum ar fi de ce umblă semnele de punctuație mai mereu despărțite sau cum de ajung șosetele să nu aibă pereche, are personaje ciudate ca Șișkarabifquirirent care ascunde lucrurile pe care nu le găsești sau ca Luca Soare care în loc să meargă a-nvățat să zboare, cocoși care cântă cu zduț zduț și sha-la-la, cu boom ye și u-la-la, bancuri de cai și turme de scrumbii, hotdogi care au dublă personalitate – de crenvurșt și, bineînțeles, de câine, unicorni cu corn în fund, mese care pleacă la mare pe propriile lor picioare. E un oraș cosmopolit și crazy în care „locuitorii sunt lăsați în pace/ Să facă ce au chef, să râdă, să se joace”.

Dar și mai înainte a fost PE DOS, poezii cu prostii pentru copii, o carte în care o gumă se mestecă o săptămână, iar copiii caută elixirul fericirii în loc să învețe tabla înmulțirii. De ce PE DOS? Și cât de important consideri că e umorul atunci când încerci să-i faci pe copii să citească?

Da, cu Pe dos am început. De fapt, habar n-aveam că scriu o carte. Adunasem deja vreo 40 de poezii când m-am gândit că, dacă vor fi și ilustrate, ar putea ieși o cărticică simpatică. Un prieten mi l-a recomandat pe Vali Petridean, ilustrator și publicitar, ne-am înțeles perfect, și de atunci Vali mi-a desenat toate cărțile. Am produs câteva exemplare și le-am trimis aiurea. Prima editură care a răspuns și care mi-a fost alături apoi de fiecare dată a fost Vellant. Suntem la al treilea tiraj cu Pe dos.

Umorul? E important aproape oriunde, cu atât mai mult într-o carte pentru copii. Cum ar fi viața fără râs? Ce copilărie ar fi aia fără hlizeală și hăhăială? „La școală avem o oră-n plus/ A, nu de mate, ci de râs/ O oră-n care nu se cere/ Să stăm în bancă în tăcere/ Și-n care regula e clară/ Dacă nu râzi, ești dat afară./ Afară, doamna profesoară!” Umorul ca scop în sine, dar și ca linguriță cu miere cu care poți livra și lucruri mai puțin dulci. În plus, ca să nu-ți rămână indiferent un text, trebuie să-ți trezească o emoție, să râzi sau să ai măcar un smile in the mind, să plângi… Cum n-am de gând să-i fac să plângă pe copii prea curând, voi scrie în continuare poezii cu prostii sau fără, dar neapărat amuzante și, sper eu, și inteligente.

Într-o eră a gadgeturilor, ce mai zic copiii despre cărți, din întâlnirile pe care le-ai avut cu ei?

La fiecare lansare, sala e plină de copii, la fiecare lectură publică întâlnesc copii care-mi știu poeziile pe dinafară, care de-abia așteaptă să le citesc poezii noi. Și sunt sigură că nu-i obligă nimeni. Cum ziceam la început, gadgeturile sunt un concurent serios al lecturii, dar e treaba noastră, a celor care scriu pentru copii și a părinților, să-i agățăm pe puști cu texte interesante. Și lectura poate deveni la fel de addictive.

Ce urmează, la ce carte lucrezi acum?

Anul ăsta am mai publicat o cărticică – Animaterra, povești originale cu animale, pentru un brand de magazine, dar la fel de amuzantă și simpatică, și sunt pe cale de a mai scoate una pentru un brand de dulciuri, cu alte povești, de data asta mai lungi și un pic mai altfel. În rest, traducem în engleză poeziile de până acum și lucrez cu bucurie pentru viitoarea carte de poezii pentru copii pe care o voi lansa la anul, dar din care mai pun din când în când pe Facebook.

„Deși publicitatea și literatura pentru copii nu par să aibă cine știe ce legătură, în cazul meu cred că nu s-ar fi întâmplat a doua fără prima. Pentru că, atunci când m-am apucat să scriu pentru copii, am gândit publicitar. Cum îmi conving eu publicul țintă, de data asta format din doi oameni mici și foarte dragi mie, să folosească un produs de care ei s-ar lipsi bucuroși?”
Carmen Tiderle

Foto: Editura Vellant

20 recommended
1074 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan