Daniela Rațiu este autoarea unuia dintre cele mai apreciate volume de poezie publicat în România în acest an – Staniol, Editura Charmides.

Andrei Crăciun

Daniela Rațiu, poetă mai ales. Cum e să fii poet în România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre?

Să fii poet în România mileniului III înseamnă să fii lovit din plin de poezia din jurul nostru, dacă vrei, de poezia întoarsă pe dos, să fii lovit din plin, în rafală, de cotidianul uneori greu de îndurat, să fii lovit din plin de felul în care omenescul/firescul se contorsionează dureros, să fii lovit din plin de felul în care Comunismul și post-comunismul ne-au ciuntit, ne-au modificat cele mai intime straturi ale sinelui. Poezia nu e exterioară nici poetului, nici celui ce citește poezie, poezia e trăitul în forma lui cea mai sensibilă, cea mai firească, onestă. Suntem noi, toți, cu toate angoasele noastre, fricile, visele, neîmplinirile. Și sunt unii, poeții, care-și iau curajul să pună toate astea pe hârtie în poezie. Ceea ce numim poezie e de fapt felul în care fiecare dintre noi, sunt sigură de asta, în felul personal al fiecăruia, vedem lumea/viața/pe celălalt, pentru că de aceea și suntem sensibili la poezie. Dacă citim poezie. Alții pot fi sensibilizați de proză, roman, eseu, jurnal, dar sunt tot cuvinte despre noi/viața noastră. Nici nu știu de unde vine asta, curajul ăsta nebun de a așterne pe hârtie, nevoia de a citi (și ce istorie îndelungată! E omul de fapt în toată istoria lui cu această obsedantă/fundamentală nevoie de a comunica/de a se comunica) de ce e atât de important cuvântul, spus/scris, dar e vital, iată!, un interviu despre poezie.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem la librărie și vrem să citim cărți de poezie de Daniela Rațiu– ce să căutăm? Detaliază-ne un pic viața și opera. Cum ai ajuns să scrii poezie?
Viața și opera, uh, se spărie gândul. Se întămpla așa, știu că sună sfătos, dar chiar așa a fost. Să fi avut vreo șase ani, nu eram la școală, când mama mi-a povestit cum s-a refugiat împreună cu familia ei din Moldova, cu Trenul foametei, în 1947. Părinții erau despărțiți de copiii lor, aceștia fiind duși la orfelinat. Grâul era dus la ruși, datorie de război. Armata Roșie eliberatorare curăța România de grâu, lemne, petrol, tot ce se putea lua. Ea îmi povestea cum stătea împreună cu frații ei pe băncuța de lemn de tren de clasa a-III, cum părinții lor, bunicii mei, pentru a nu fi despărțiți de copii, s-au ascuns sub băncuță, cum ei s-au pus în așa fel încât să îi ascundă vederii soldaților care deschideau ușa căutând părinți pe care să îi despartă de copii. Cum o ușă s-a deschis și statura impunătoare a unui soldat sovietic a apărut în cadrul ușii, privirea aceluia o urmărește și acum.La Oradea, sau Salonta, flămânzi și obosiți, pe peron,au primit o cană de lapte cald și un colț de pâine, după ce străbătuseră țara toată în trenul ăla amărât. Nu uită nici acum, spune ea, camioanele pline cu copiii duși la orfelinate, plânsul lor de sfârșit de lume. Statul îi lua pe copii, părinții trebuiau să se descurce pe cont propriu. Țin minte seara în care mi-a povestit toate astea, țin minte că am verbalizat gândul venit nu știu de unde cum că eu voi scrie cândva despre astea, nu atât despre episod, ci voi scrie. De unde a venit gândul ăla atunci nu știu. Povestea cu scrisul e o poveste de o viață, e puntea de înțelegere a lumii. Pentru fiecare. Altfel care ar fi sensul?! Acum că pui întrebarea asta îmi aduc aminte, și așa cred că este pentru cei care scriu, primul text, prima încercare, cât de devorator e atunci când nu reușești, cum de fapt cauți și cauți și cauți forma a ceea ce vrei să spui/scrii. E același efort pe care îl face copilul ce abia învață să vorbească, starea a ce dorește să comunice e acolo în el și chinul de a încerca să exprime. Dar am salahorit mult pe text până am avut curajul să pun texte/poezii într-un manuscris pe care să îl prezint unei edituri, primul volum de poezie fiind publicat în 2005, la Editura Marineasa, Timișoara, Ciorap cu firul dus. Sunt un scriitor care se lasă provocat de text, care merge obsedant pe firul lui, pe urmele lăsatede text/poveste forțându-i toate posibilitățile, astfel că am scris și proză (In Vitro, roman, Cartea Românească, Ochelari de damă, Brumar), teatru (Măcelarul îi citea pe ruși, Tracus Arte), scenariu de film (în 2015 am intrat pe lista finaliștilor HBO, concurs de scenarii, cu Pauker, fiind co-autor). Acum, în 2018, un nou volum de poezie, Staniol, editura Charmides. Lansare la București, pe 23 noiembrie, la Humanitas Cișmigiu, în prezența Laviniei Bălulescu, Elena Vlădăreanu și Dan Pleșa.

O UTOPIE: INDUSTRIA POEZIEI

O să te întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește o poetă a timpului nostru?
Nu se poate trăi din poezie, nu în România. Probabil, niciunde. Sau până când  ”cota” unui poet ajunge până acolo încât să trăiască din poezie e cale lungă, iar loviturile de piață peste noapte funcționează probabil în filmele mainstream. În România nu există o ”industrie” care să permită asta, îți trebuie un climat economic care să facă posibilă dezvoltarea asta. O industrie a ”poeziei”! Ce utopic! Nu ar fi bine nici așa, poezie nu se naște din preaplin, ci din absența lui, din căutare, din sentimentul de gol, din dorința fundamentală de a înțelege, de a nu trece prin viața asta fară să înțelegi/să cauți de ce ești aici, cum se întâmplă toate, cine ești. Poeți atât de buni încât să îi pui pe rană avem din fericire, dar asta nu e îndeajuns. Pe de altă parte, editurile care se încăpățânează să publice poezie nu scot mari profituri. Sunt edituri care fac asta din pură dragoste pentru poezie, pentru că știu/simt că poezia trebuie să trăiască/circule, e vital, chiar dacă, asta dacă ne-ar arăta domniile lor care e beneficiul financiar din asta în mod sigur nu e, dar ei continuă să o facă. Și știi de ce? Pentru că poezia, pentru alții proza, sau orice alt gen, sau arta dacă vrei, e un medicament pentru suflet. Sufletul, sau ce o fi el, moare fară toate astea. Îmi pare că sunt patetică când vorbesc în astfel de termeni, dar fiecare, în sinea lui, singur cu o carte, sau în orice altă relație cu arta/literatura/muzica/filmul, știe că este așa. Sunt întrebări fundamentale pe care le purtăm cu noi și uneori găsim răspunsuri la ele. Poezia poate fi un răspuns.

“PE TOȚI NE DOARE ROMÂNIA ASTĂZI”

Țara. Ce părere ai despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi viitorul României? Te interesează?
Acestea sunt întrebări dureroase. Pe toți ne doare România astăzi, în 2018, cea din ultimii ani. Pentru unii, sunt convinsă de asta, doar acum, când țara e pusă la grea încercare, au descoperit România. Țara nu e geografie, sau nu e doar geografie. Țara e acasă. Cum poți fi acasă la tine nepăsându-ți de acest acasă?! Cum îți poate fi indiferent că unii, o clasă politică, îți fură din casă, și locuiesc cu tine în casa asta, și tu poți fi oare lipsit de reacție?! Cum se poate desfășura viața ta dacă în fața ochilor tăi se petrece degradarea morală/socială/politică?! Ești orb? Surd? Mut? Dacă închizi ochii ești complice, dacă te faci că nu auzi, ești complice. Cum văd viitorul? Văd că românii au dormit după anii ‘90, după Mineriade au adormit, și în tot acest timp fosta nomenclatură a devenit noua nomenklatură, s-au așezat liniștiți și au preluat tot. Un timp clasa politică a simulat democrația, în subsoluri însă s-a consolidat mafia transpartinică. Pe somnul nostru a crescut un monstru. Trezirea noastră însă s-a petrecut abia când am început să simțim că libertatea ne este furată într-un mod mai insidios, în tăcere, viclean. Cultura protestului nu prea a existat, protestul – forma de reacție a început să se dezvolte, să prindă putere, începând cu valurile de proteste Roșia Montana, Colectiv, OUG 13. Recomand filmul Ruxandrei Gubernat (&Henry Rammelt, Marcel Schreiter)Portavoce(2018), un film care vorbește tocmai despre importanța protestului, adună toate valurile astea și reușește un discurs vizual coerent despre protest și importanța lui, și cumva dădător de speranță că, iată!, nu suntem chiar așa de adormiți, că e există o coerență. Filmul a fost prezentat la Astra Film Festival de la Sibiu. E vital să ne apărăm țara, sună patetic, dar de fapt ne apărăm pe noi, viața noastra. Astăzi protestul nu e doar despre nedreptate/injustiție/reacție la intenția mafiei politice de a prelua tot, de fapt e o luptă pentru dreptul noastru de a ne trăi viețile în mod normal, demn, decent.

Emigrare. De ce nu ai emigrat, dacă nu ai emigrat? Ce te ține acasă?
Nu am avut niciodată visul ăsta al plecării, însă mărturisesc că anul aceasta, în momente de pesimism civic, m-a bântuit. Dar, pe de altă parte, nu cred în fugă, cred în luptă. Dar lupta asta interioară e grea. Am, ca fiecare dintre noi – totuși, trist, dar România este după Siria țara cu cei mai mulți cetățeni care au luat calea pribegiei, deci aproape toți avem, în familie sau printre prieteni, români care și-au luat bocceluța în spinare. E multă durere în plecare, e o ruptură care nu se vindecă niciodată. E o dramă națională. Ce mă ține acasă? Sentimentul de legătură de nerupt, pentru că știu că suferința ar fi mai grea/apăsătoare/devoratoare decât mai mulți bani. Probabil e un timp, în viața fiecăruia, în care faci un anumit lucru/iei o anumită decizie.

Implicare civică. Este Daniela implicată civic? Merge la vot? Protestează? Cum își manifestă cetățenia?
Mersul la vot e esențial. Pentru că nu s-a mers la vot am ajuns astăzi în ceea ce pare a fi o fundătură a istoriei noastre. Lipsa de cultură civică/politică, degradarea spațiului public, dezastrul din Educație, mica și odioasa și marea corupție, felul în care marile bisnisuri de televiziune/de media au (con)lucrat la o tabloidizarea generalizată, la vulgarizarea spațiului public dincolo de tot ce e general acceptat în societățile moderne,ne-au făcut să ajungem aici. Ieșirea noastră din comunismul lui Ceaușescu, mineriadele, ne-au făcut să ne îndepărtăm de politică, scârbiți, obosiți și remodelați de anii de propagandă agresivă. Nici nu e de mirare că noua oligarhie politico-transpartinică s-a instalat comodă în toate instituțiile statului, a preluat tot aparatul administrativ central-local, prinzând statul ca într-o menghină, ajungând să decidă aproape total asupra vieților noastre. Astăzi, ne trăim viața cu această permanentă spaimă a cum și asupra a ce legat de viețile noastre vor mai opera/modifica/decide. E o lipsa totală de legătură a guvernanților cu cetățeanul. Totul e viciat. Protestul e important, dar cred că s-a ajuns în punctul în care e nevoie de un fel solidarizare între proteste și instituții. Adică, e totuși anormal și înfricoșător ca ”partea bună” a lucrurilor să rămână fără un sprijin, cel puțin minimal, din partea instituțiilor. Adică, totuși, și instituțiile astea sunt populate de cetățeni români. Să fie, oare?!, cu toți aserviți unei mafii politico-transpartinice?!

“TOTUL E POEZIE. ACESTA E UN ADEVĂR”

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, un pupuriu (cum greșit, dar just se spune) de versuri, pe cine ne recomandazi și de ce? Cum să procedăm?
Literatură română astăzi e vie, freamătă. E bine cu ea. Literatura astăzi, ca întotdeauna, este o oglindă frumoasă, urâtă, deformată, liniștitoare, tulburată. Nu demult, la sfârșitul lunii octombrie, a avut loc Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara unde au fost prezenți scriitori români și străini, public. Oamenii, oriunde sunt, au această bucurie a întâlnirii întru Literatură, se vorbește despre cuvânt, despre ce contruiește fiecare carte în parte, fiecare scriitor, e un fel asiduă și înfocată luptă pentru păstrarea/decriptarea omenescului. Am avut așa un soi de revelație, într-una din zile, în timp ce mă îndreptam spre Muzeul de Artă unde s-a desfășurat festivalul și vedeam oamenii cum veneau din mai toate direcțiile, străduțele Pieții Unirii din Timișoara, îndreptându-se spre întâlnirea cu scriitorii, ca niște sectanți ai Literaturii, și apoi în sală ocupându-și scaunele, ascultând, cumpărând cărți, luând autografe. Da, tot se citește, tot se mai scrie, tot se aruncă cititorul în carte plonjând în ceea ce îi propune scriitorul, suferind și bucurându-se, înțelegând ce-i cu lumea asta, sau afundându-se și mai adânc în căutare. Nu, nu va muri cartea, chiar și în hipertehnologizata lume în care trăim. Lista de scriitori pe care i-aș recomanda, de poezie că vorbim despre poezie, ea e pretextul acestui interviu, ar fi Cosmin Perța, Dan Coman, Radu Vancu, Lavinia Bălulescu, Elena Vlădăreanu, Petronela Rotar, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Teodora Coman, Moni Stănilă, Marius Chivu a reeditat minunata Vântureasa de plastic, Robert Șerban, Adela Dragomir, Simona Constantinovici, Alexandru Potcoavă, Borco Ilin, Tudor Crețu. Rodica Draghincescu va lansa la sfârșitul lunii un volum de poezie în limba română, Fraht, editura Max Blecher, asta după ce o lungă perioadă a scris în franceză și germană. Cartea asta, revenirea Rodicăi Draghicescu, în limba română, este, cel puțin pentru mine, o mare mare bucurie. Lista mea nu e finală, cuprinde mult mai multe nume, dar dacă cineva s-ar ghida după lista asta în mod sigur ramificațiile duc și la alte nume. Pentru că despre ramificații și legături este vorba: cuvântul-emoția-poetul-cartea-obiect-cititorul-starea-emoția- din nou un alt cititor-altă carte-alt poet, vezi, de fapt, nu se sfârșește niciodată. Despre asta este vorba, chiar dacă noi, la un moment dat nu vom mai fi, și asta e chiar o certitudine, rămân ramificațiile, cărțile-mereu altele-și toate legăturile-interconexiunile. Totul e poezie. Acesta e un adevăr.

CITAT
Literatură română astăzi e vie, freamătă. E bine cu ea. Literatura astăzi, ca întotdeauna, este o oglindă frumoasă, urâtă, deformată, liniștitoare, tulburată.
Daniela Rațiu, poetă