Cristian Lupșa, fondator Decât o Revistă: „Jurnalismul nostru răspunde acelei tensiuni fundamentale din interiorul fiecăruia dintre noi, o tensiune care mă face să mă întreb constant cine sunt”

-

Am stat de vorbă cu Cristian Lupsa, fondatorul Decât O Revistă, despre jurnalismul narativ, un eventual paywall în presa românească și viitorul jurnalismului la noi în țară.

Povestește-ne despre începutul tău în presă. Care a fost parcursul și cu ce aspirații ai plecat la drum? De ce ai vrut să intri în lumea presei?

Când eram în liceu am creat ziarul școlii, dar nu înțelegeam ce înseamnă jurnalismul. Erau anii ’90 și jurnaliști erau considerați editorialiștii de pe prima pagină a ziarelor, oamenii care le știau pe toate, cum era CTP la Adevărul. Asta am crezut că am de făcut în meseria asta când am intrat la facultate în 1999: să le știu pe toate și să le spun așa cum cred eu. Din fericire, în timp, m-am echilibrat. A fi jurnalist înseamnă – ideal – tocmai smerenia de a recunoaște că nu le știi pe toate, chiar și după ce ai depus toate eforturile posibile de documentare. În plus, în timp mi s-au schimbat dorințele sau înțelegerea a ce poți face ca jurnalist: pe mine mă interesează oamenii și ce se întâmplă în viețile lor, ce povești își spun despre lume și ce povești își spun despre sine și cum toate aceste narațiuni le influențează deciziile. Odată ce am început să privesc ca jurnalist lumea prin lentila asta mi se pare că am înțeles mai multe nu doar despre cine suntem – noi ca oraș, comunitate, țară etc. , dar și eu ca persoană.

La ce nevoi crezi că răspunde jurnalismul practicat de DOR?

Cred că atunci când ne facem treaba cel mai bine răspundem acelei tensiuni fundamentale din interiorul fiecăruia dintre noi; o tensiune care mă face să mă întreb constant cine sunt și cum pot duce o viață mai bună. Sigur că definițiile a ce înseamnă o viață bună sunt diferite. Eu mă refer la nevoia noastră a tuturor să ne regăsim sau să ne oglindim sau uneori să ne comparăm. Iar jurnalismul care mă interesează pe mine e unul care fie îți permite să nu te simți singur (pentru că și tu ai simțit/trăit asta), fie îți permite să te oglindești în deciziile altora și să te întrebi ce ai face tu, fie să te definești înțelegând oameni cu care ești de acord sau uneori oameni cu care nu ești de acord. Pe scurt, mi-ar plăcea – ideal – să răspundem unei nevoi identitare: personale sau comunitare.

Care sunt ingredientele necesare pentru ca jurnalismul narativ să fie unul atât de calitate, dar și atrăgător pentru un public cât mai larg?

Răspunsul ăsta e subiectiv, pentru că o poveste e, până la urmă, judecată de cititor. În cele pe care le ghidez eu azi ca editor la DoR încercăm să avem mereu tensiune generată de confruntarea unui personaj cu un obstacol, să avem surprize în poveste și să avem o voce în care să ai încredere că va fi un ghid bun. Însă prezența ingredientelor nu garantează succesul: trebuie să nimerești momentul potrivit, o anumită temperatură culturală și trebuie să recunoști că o poveste complexă (că e text, că e film documentar, că e podcast narativ) are nevoie de timp ca să se desfacă, iar timpul e prețios și e perfect de înțeles de ce unii oameni decid apriori să nu-l ofere pentru jurnalism de profunzime.

De ce crezi că a luat avânt în ultimii ani presa independentă din România – PressOne, DOR, Recorder etc?

E important de menționat că libertatea pe care ți-o oferă și această independență, dar și structurile flexibile de organizare (redacții mici, presiune mică de a livra constant) ne permit multora dintre noi să executăm idei mult mai ambițioase decât poate presa generalistă sau presa de știri. Și nu pentru că n-ar avea idei, ci pentru că sunt într-un context în care n-au timp și uneori resurse să facă materiale de profunzime. Asta înseamnă că acest spațiu a fost aproape integral dominat în ultimii 5-10 ani de producții de presă independentă/alternativă/de nișă. Eu nu consider că asta e neapărat o veste bună, pentru că mi-ar plăcea să avem o presă generalistă mai solidă, cu reach mai mare și mai multă atenție și capacitate la a fi o contrapondere la jurnalismul de talkshow de la televiziuni.

Ce au jurnaliștii români de învățat din presa străină?

Mai multă smerenie în primul rând. Frustrările profesiei în România ne fac încrâncenați, încrâncenare care duce la multe certitudini: despre cum ar trebui să fie țara, cum ar trebuie să fie oamenii, cum ar trebui să fie jurnalismul. Realitățile sunt mereu gri, și ne-ar ajuta să fim mai atenți la asta. Mai avem de învățat grija față de calitate. Deși suntem o țară crescută în competiția de la școală (eu vs. colegul meu, în bătălie pentru nota 10), asta nu înseamnă că e o competiție pentru calitate, doar pentru supremație. Așa că ne mulțumim prea des cu mediocritate și aici nu mă refer la actul jurnalistic – deși se întâmplă și acolo – cât la prezentare, la cum arată experiențele de citire, la cum e comunicare cu publicul, la cum sunt organizate redacțiile și cum trăiesc oamenii din redacții împreună și așa mai departe. Ne mulțumim prea des cu promis multe și livrat puține, când am fi mai câștigați dacă am promite mai puțin și am livra experiențe mai îngrijite și mai șlefuite.

Ce ar avea un străin de învățat din presa din România?

Pe mine m-a ajutat acest haos pe care îl trăim în presa din România să sar etape. Am avut la 26 de ani un job pe care nu l-aș fi avut mai devreme de 35 de ani într-o țară cu un sistem media mai așezat. Așa că uneori pot ieși lucruri bune din lipsa noastră de claritate față de norme și standarde și calitate.

Cum vezi viitorul pe termen lung al jurnalismului independent în România?

Cât timp definim independent ca inițiative care apar ca alternative la trusturi de presă existente, vom avea mereu un jurnalism independent. Dacă desfacem termenul și ne gândim la afilieri politice sau dependențe financiare, el devine mai complicat. De aceea nici nu mi se pare că termenul e cel mai potrivit azi. Nu știu dacă e unul neapărat mai bun, căci alternativ e corect dacă vorbim de un jurnalism alternativ celui făcut de trusturi de presă tradiționale, însă adesea el nu este unul „alternativ” ca formă și ca tipologie de subiecte.

Divaghez doar pentru a spune că el nu va dispărea.

Va continua el să atragă printre cei mai buni jurnaliști din România? Nu știu. Într-un fel, aș vrea să spun că n-ar trebui să fie așa; că ar fi bine să avem și un echivalent local al The New York Times sau The Guardian sau BBC (căci televiziune publică suferă masiv în ceea ce privește jurnalismul), însă nu știu cât de curând se va întâmpla asta sau dacă se va întâmpla vreodată.

Consideri că se poate implementa și la noi modelul New York Times cu paywall pentru presă?

Și aici există multe nuanțe. NYT are acum un soft paywall, adică un prag de articole pe care le poți citi gratis înainte să plătești. La fel au și The Atlantic sau The New Yorker și mulți alții. E clar un model care a mai fost încercat și la noi și ar putea oricând să revină. Posibil să nu livreze cifrele ideale, însă redacțiile au tot mai mult nevoie de susținerea publicului ca să-și facă treaba. Și noi avem abonamente, chiar dacă conținutul e disponibil integral și gratuit: abonamentele rămân însă o formă prin care oamenii ne pot răsplăti pentru munca pe care o facem.

Din ce în ce mai multă lume se arată deranjată de „dictatura corectitudinii politice”. Tu cum vezi această situație?

Pentru mine personal, mai ales în România, e o falsă problemă. Avem un trecut și o cultură cu puternice accente sexiste, xenofobe, rasiste și așa mai departe. Nu pentru că suntem oameni răi, ci pentru că venim, istoric, dintr-o societate închisă și o cultură a conformismului: suntem toți așa, iar acel „așa” arată astfel. Eu sper că pur și simplu învățăm să facem pace cu diversitatea și ne adaptăm la faptul că unele dintre lucrurile pe care le spuneam despre alții nu țineau de libertatea de exprimare, cât de perpetuarea unor stereotipuri.

Care a fost cel mai dificil moment al carierei tale până acum?

Nu știu dacă le pot ierarhiza, căci au fost diferite. Ca tânăr jurnalist cel mai dificil mi-a fost să mă adaptez la a face această meserie în altă limbă când m-am dus în SUA la masterat și apoi am lucrat doi ani de zile. Apoi, odată întors în România, mi-a fost dificil să semnez materialele principale ale unei reviste nou apărute pe piață. Iar odată ce am pornit DoR în 2009, fiecare lucru nou pe care l-am descoperit – de la cum se distribuie o revistă, la cât de greu e să strângi bani pentru jurnalism – a fost teribil de dificil. În continuare însă unul dintre cele mai grele lucrurile prin care am trecut e un reset complet la DoR la final de 2014 – când am reînceput aproape de la 0 –, dar și o panică financiară la final de 2018. Însă anul COVID a adus o altă senzație, una de dificultate continuă, dublată de incertitudinea că nu știi cât va dura și ce efecte pe termen lung va avea.

Cât de departe merge libertatea de exprimare și cum îi stabilim limitele (dacă există)?

Nu cred că e o întrebare la care să un răspuns inteligent de oferit. Pentru jurnalism limita ar trebuie să fie la intersecția dintre decență și spațiul în care adevărul informației este pervertit.

Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr jurnalist aflat la început de drum?

Să nu creadă niciodată că jurnalismul este într-un singur fel sau că e cum spun eu sau cum spune oricine altcineva. Jurnalismul are principii și reguli puține și dincolo de asta e o umbrelă imensă, sub care poți inova enorm, mai ales odată cu formate noi, tehnologii noi, nevoi noi. Așa că aș îndemna orice jurnalist tânăr să rămână curios, să devină bun la a folosi tehnologia perioadei lui/ei (azi Instagram, TikTok etc.) și să muncească mult și cu răbdare: asta e o profesie în care ai lucruri de învățat și la 20, și la 30, și la 40, și la 50 de ani și chiar și mai departe dacă continui s-o practici.

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu