O călătorie în Bucureștiul mai multor timpuri, alături de scriitoarea Andreea Răsuceanu, pornind de la cea mai nouă carte a sa – romanul „O formă de viață necunoscută” (editura Humanitas, 2018), care-și poartă cititorul printr-un oraș încărcat de povești. În centrul călătoriei – strada Mântuleasa, atât de întâlnită în scrierile autoarei și mereu cu un farmec reînnoit. În prag de Gaudeamus, vă invităm în Bucureștiul din cărți!

O FORMĂ DE VIAȚĂ NECUNOSCUTĂ. Cum a apărut romanul, de la ce ai pornit?

Nu știu care e răspunsul onest la întrebarea asta, reflexul e să-ți povestesc cum a început cercetarea mea legată de istoria mahalalei și bisericii Mântuleasa, acum mai bine de zece ani, cum am scris atunci primele fragmente din ceea ce a devenit pe urmă romanul. Dar adevărul e că, deși am citit atât și am cercetat fenomenul ăsta, al nașterii unei cărți de literatură, nici acum nu pot spune cum se întâmplă cu adevărat lucrurile. Inițial m-au fascinat documentele, și lucrul cu ele, cred că nu există muncă mai pasionantă decât cea care implică cercetarea de arhivă. Am încercat, în teza mea de doctorat, să recreez istoria unui loc, din documente. Dar, pe măsură ce le citeam și le interpretam, nu mă puteam abține să nu mă gândesc la toți oamenii ăia, trăitori ai secolului al XVIII-lea, dar și ai altor epoci de-a lungul cărora am analizat eu evoluția străzii Mântuleasa. Inițial niște figuri abstracte, asociate inevitabil cu profilurile bizantine ale personajelor din pictura murală de la biserica Mântuleasa, oamenii din documente au început de la un moment dat să prindă carne, să devină niște persoane, mai mult, să mă obsedeze cu diferitele lor povești. Prima a fost Stanca Mântuleasa, o femeie excepțională de la începutul secolului al XVIII-lea, cea care a dat și numele mahalalei și al străzii de azi. Am început să-i scriu povestea, dar nu așa cum cred eu că a fost, ci, dându-mi frâu liber imaginației, așa cum mi-ar fi plăcut mie să fie. Apoi a fost Elena Mangâru, care a trăit două secole mai târziu. Și Ioana, personaj inspirat de o ființă pe care am cunoscut-o, sau de mai multe, mai bine zis. Pe urmă a mai fost și plăcerea de a scrie despre lumile astea, ca să prelungesc contactul meu cu ele, o anumită atmosferă din această parte a Bucureștiului, câteva întâmplări care mi-au zguduit suficient existența cât să simt nevoia să scriu despre ele, sentimentul că la capătul celălalt al firului e un cititor care îmi împărtășește gândul: undeva la întâlnirea tuturor acestor lucruri s-a născut și cartea, dar habar n-am cum, de fapt. E mereu ceva, un lucru esențial, nedeterminabil, în procesul scrierii unei cărți: poți vorbi despre cum te-ai documentat, despre cum ai gândit construcția, despre cum ai alcătuit personajele, dar adevărul e că altceva, ceva puternic și greu de numit, se întâmplă. Nu știi de fapt de unde vin lucrurile pe care le scrii, e ceva din adâncul tău, puternic și uneori înspăimântător, pentru că nu-l poți controla.

FEMEILE DIN CĂRȚI. Să începem cu Ioana, din acest nou roman. Cum și din ce s-a construit personajul?

Ioana e personajul meu preferat din carte, m-am simțit cel mai aproape de ea. Povestea ei, a unei fete care pleacă dintr-un sat din Moldova, întâi la Galați, apoi într-un București al anilor ‘40, aflat în plin război, o spune o naratoare fără nume, după moartea Ioanei. Unii dintre cei care au scris deja despre romanul meu (au fost cinci cronici în doar o lună de zile de la apariție, m-am bucurat foarte mult de asta) au remarcat că ea are un rol privilegiat. Și că partitura ei este de fapt despre golul, neantul care ajunge să-ți ocupe lumea, să-ți înlocuiască viața atunci când pierzi pe cineva drag. Nu există leac pentru asta, timpul nu vindecă nimic, e o iluzie. E o suferință care te scoate din tine, dacă aș căuta o metaforă pentru asta, aș zice că, mai mult decât un întuneric total, este o tăcere, o amuțire bruscă a tuturor zgomotelor lumii. Imaginează-ți cum ar fi să trăiești într-o astfel de lume, ce senzație de irealitate, de singurătate absolută ai avea. Naratoarea trăiește asta, povestea ei e de fapt un jurnal de doliu, o căutare disperată a unei ființe dispărute, pe care n-o va mai regăsi niciodată. Dar va găsi altceva, foarte important, salvator, la sfârșitul căutării ei.

ELENA ȘI BUCUREȘTIUL DIN VREMEA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL. Cum te-ai oprit la Elena, cine e ea, și de ce ai vrut să surprinzi acel timp?

Elena e profesoară de franceză la un pension bucureștean și are un vis, să-și ridice o casă pe strada Mântuleasa, lângă școală. Proiectul ei e însă întrerupt de izbucnirea Primului Război Mondial, și de aici povestea devine una despre supraviețuire într-un București ocupat, coșmaresc, bombardat din zepelinurile care trec amenințător pe deasupra orașului, un spațiu care se defamiliarizează treptat, care încetează să mai fie al locuitorilor lui. E aproape un București necunoscut, în care se vorbește deseori în alte limbi, chiar firmele marilor restaurante și cafenele bucureștene sunt scrise uneori într-o altă limbă, iar locuitorii orașului devin ei înșiși niște străini, devin Celălalt, într-un spațiu care le aparține de drept. Despre acest sentiment de alienare, și despre un alt fel de singurătate, pe care îl presupune, am vrut să scriu. Și despre cum uneori poți trăi și într-un loc imaginar, din mintea ta, pe care să-l folosești ca pe o cale de evaziune: în cazul Elenei, e vorba de fantasma, de proiecția casei din Mântuleasa.

STANCA. ÎNTOARCERE ÎN MÂNTULEASA. Și iată și a treia protagonistă. De ce ea?

Încă de când am citit pisania bisericii Mântuleasa, apoi cele câteva documente legate de ctitorii ei, m-am întrebat cum arătau acești oameni, cum se raportau ei la lume, care erau gândurile lor cele mai ascunse, de pildă, dorințele secrete ale unei femei care trăiește în anul 1734 (atunci când s-a ctitorit biserica). Personajul Stancăi Mântuleasa s-a născut din această curiozitate, de a intra în culisele vieții unei femei singure, care reușește (alături de cumnata ei, Maria) să ridice o biserică la început de secol XVIII. Judecând după pisanie, unde Mantu cupețul, bărbatul ei, nu apare printre ctitori, ci e doar pomenit ca soț, respectiv frate al celor două femei, el murise înainte de întemeierea bisericii. În roman, eu am făcut din el un om odiseic, care trăiește cu obsesia depărtării, a călătoriei, este prin definiție un călător, un explorator, nu doar un negustor pragmatic și abil, cum o arată averea lui. Și care într-o zi dispare inexplicabil, lăsând în urmă, la bunul plac al societății și al rudelor, o soție încă tânără, al cărei statut ambiguu, de aproape văduvă, o expune și mai tare. Povestea ei am vrut s-o scriu, și universul în care ea trăiește să-l descriu, cu toate amănuntele care-l recompun.

MÂNTULEASA. Mahalaua Mântulesei a fost tema lucrării tale de doctorat, i-ai dedicat prima ta carte – Cele două Mântulese, regăsim apoi Mântuleasa în Bucureștiul lui Mircea Eliade… Cum a început interesul tău pentru această zonă a orașului, ce te leagă de ea?

Sunt printre cei care cred că locurile supraviețuiesc cel mai bine în literatură. Totul a început cu numele acestei străzi, din cunoscuta nuvelă a lui Eliade. De acolo au început întrebările: de la ce vine acest nume, cine era Mântuleasa, care e povestea ei și a acestor locuri. Multă lume m-a întrebat, după apariția primelor două cărți ale mele, ce văd în această banală stradă bucureșteană, cuprinsă de aceeași paragină care pare să înghită, progresiv, toate zonele vechi ale orașului, cu case delabrate, prost întreținute, cu maidanul dezolant al fostei școli Mântuleasa… Eu cred că literatura e singura care poate salva cu adevărat toate astea, poate că e un loc comun, dar e adevărat că literatura te salvează de urâtul lumii, îl transformă în altceva, măcar în ceva suportabil, dacă nu în ceva frumos. În plus, mi se pare fascinant că pe stradă există încă un obiect care datează de la începutul anilor 1700, care a fost martorul atâtor existențe, vreme de trei secole, e vorba de biserica Mântuleasa, firește. O biserică, prin programul ei iconografic, prin felul cum a fost construită, spune foarte multe lucruri despre lumi care nu mai sunt, transportă, cumva, un mesaj din trecut către noi, cei de azi. Unul direct, cel din pisanii, unde ctitorii au vrut să lase un fel de scrisoare posterității, celor care vor veni, și unul indirect, care ține de o serie întreagă de mentalități, moduri de raportare la lume, cuprinse în tot ce ține de arhitectura unei biserici.

DINCOLO DE MÂNTULEASA. Ai fost implicată și în alte volume despre București, iar cel mai nou roman al tău, O formă de viață necunoscută, poate fi privit și ca o cronică ficționalizată a orașului. Ce îți place cel mai mult la acest oraș, ce te atrage, ce te intrigă?

Nu e vorba despre a-ți plăcea sau nu, poate că sunt orașe care-mi plac mai mult. Dar e singurul oraș pe care-l simt cu adevărat, în care pot să trăiesc. Eu cred asta, că locul în care te naști, unde trăiești e vital, ai cu el o legătură indestructibilă, pentru totdeauna. Că te formează, într-un fel greu de explicat, își pune amprenta asupra ta. Că trăiești racordat la ritmul lui, și asta e ceva decisiv, orașul îți dă de fapt ritmul propriei vieți. De asta mi se pare important și să vorbești despre locuri în literatură: nu poți vorbi despre personaje fără să vorbești despre locurile unde trăiesc, se mișcă etc.

Pe de altă parte, ca pe toată lumea, și dintotdeauna, mă fascinează amestecul neverosimil care există aici. Pentru că e atât de divers, îți dă impresia că ești în mai multe locuri deodată.

CĂRȚILE DE ACUM. Coordonezi seria de literatură contemporană a editurii Humanitas. Ce ne recomanzi pentru acest sfârșit de toamnă, în prag de Gaudeamus?

În preajma târgului de toamnă Gaudeamus vor apărea trei cărți: un roman de Radu Vancu, Transparența, un volum de povestiri al lui Iulian Popa, Guadalajara (debut) și o antologie cu textele a șaisprezece dintre cei mai buni prozatori contemporani (aproape toate sunt texte inedite, unele scrise special pentru această antologie). Autorii sunt Diana Bădica, Ioana Nicolaie, Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, Augustin Cupșa, Bogdan Coșa, Lavinia Braniște, Adela Greceanu, Veronica D. Niculescu, Mihai Mateiu, Corina Sabău, Tatiana Țîbuleac, Cosmin Perța, Dan Coman, Sebastian Sifft, Vitalie Ciobanu. Vă încurajez să căutați toate cele trei cărți. Romanul lui Radu Vancu e o frumoasă poveste de dragoste, foarte bine scrisă, și totodată povestea unui Sibiu mitic, una îmbibată de ezoterisme, literatură și căutări de tot felul. Iulian Popa vine cu un debut cel puțin interesant, aș spune, povestirile lui au ceva straniu, amar, dar foarte adictiv, deși vorbesc deseori despre singurătate, boală, alienare; din punctul meu de vedere e o voce recognoscibilă, distinctă, adică ceea ce caut de obicei pentru colecția de scriitori români contemporani. Acest volum a pornit de la câteva proze scurte pe care mi le-a arătat inițial, din ele am ales una, Guadalajara, care dă și titlul volumului, să fie un fel de pilon central, iar el, vreme de un an, a mai scris și alte texte, care într-un fel sau altul s-au legat de aceasta. Antologia de proză contemporană e de asemenea un proiect la care țin, și sper că unul de durată, cu apariție anuală.

GENERAȚII. Cum vezi generația ta de critici literari și de scriitori, ce așteptări ai?

Sunt în generația mea mulți oameni pe care îi respect, critici, prozatori, poeți. Cred că după nu a mai venit nici o generație cu la fel de mulți scriitori care au confirmat, care au deja mai multe cărți care contează, sunt vii, discutate, unele au devenit repere pentru un domeniu sau altul. Sper să continue, de la unii aștept, tot cu speranță, să se întoarcă la critica de întâmpinare, pentru că e nevoie mai mult ca oricând de ea. În absența ei, există o confuzie valorică destul de mare, mult entuziasm nejustificat creat în jurul unor cărți sau autori, în defavoarea altora, pe nedrept ignorați sau clasați într-o categorie sau alta. Asta și pentru că, de fapt, lumea nu mai citește cărțile, dar asta e deja o altă discuție, important e că, dacă asculți cu atenție, dincolo de zumzetul, sau bruiajul general, auzi sunetele adevărate ale literaturii de valoare.

Am încheiat de curând un turneu de promovare a romanului meu, prin cinci orașe – Cluj, Timișoara, Iași, Craiova, Galați, și m-am bucurat mult că m-am putut reîntâlni cu unii dintre colegii mei, care fac lucruri foarte bune.

MODELE. Cine sunt scriitorii de la care consideri că ai învățat cel mai mult?

Nu am modele de scriitori neapărat. Cred că am învățat ceva de la fiecare scriitor pe care l-am citit. Pe raftul întâi stau însă pentru mine Gogol, Dostoievski, Bulgakov.

ROMÂNIA, 2018. Cum se trăiește din literatură în România anului 2018?

Eu nu știu să se trăiască din literatură astăzi, în România, poate în afara câtorva cazuri izolate. Toți scriitorii pe care-i cunosc muncesc mult, în diferite domenii, mulți se plâng că sunt epuizați și nevoiți să lase literatura pe planul al doilea. Asta e trist, pentru că la un roman, de pildă, nu poți lucra printre picături, în pauzele de la job, în weekend, nopțile, cum mi se plâng – și îi cred și mi se pare nedrept – unii dintre scriitorii din colecție că fac. Nu văd o soluție pentru asta, dar cred că mai multe burse de creație, rezidențe, mai multă atenție, într-un cuvânt, pentru cei care scriu literatură, sunt lucruri mai mult decât necesare. Eu încerc să-mi fac măcar treaba mea așa cum se cuvine, că de aici pornește totul, să fiu un editor atent și să-i motivez să continue, să le fiu și prieten, să nu se simtă singuri în lupta asta; nu știu cât reușesc, important e însă să încerci.

IMPLICARE. Cât de implicată ești din punct de vedere civic și cum crezi că va rămâne timpul pe care noi îl trăim în istorie?

Cred că protestele din ultimul an sunt o reacție firească la niște lucruri pe care oamenii le-au simțit ca fiind intolerabile. Vor rămâne în istorie exact așa, ca reacția legitimă, de revoltă, a unor oameni care s-au simțit înșelați, desconsiderați, care au simțit că lucrurile o iau într-o direcție primejdioasă. Va fi interesant să vedem cum va trece acest interval istoric în literatură, cum se va scrie despre el.

PRIVIND SPRE VIITOR. Cunoscând trecutul, cum îți imaginezi viitorul Bucureștiului?

Grea întrebare… Nu vreau să cad într-un pesimism inutil, dar uneori Bucureștiul de azi îmi amintește de anii ‘90, anii ăia groaznici, anarhici. Într-un anume sens. În altul, sunt multe insulițe de speranță, numeroase evenimente culturale, oameni cu inițiativă, lucruri care se întâmplă și dau viață orașului. Măcar din punct de vedere cultural, Bucureștiul nu e un oraș mort. Așa îl văd și în viitor, sper însă ca lucrurile să evolueze și pe alte planuri.

Dacă ai fi trăit peste 100 de ani și ai fi scris un roman ca cel de acum, te-ai fi oprit și în Bucureștiul de azi? Și dacă da, cum ar fi arătat în cartea ta?

E foarte interesantă întrebarea. Da, cred că aș scrie și despre acest București, nu știu însă cum… Un lucru e limpede: aș scrie despre el altfel decât am făcut-o în romanul acesta (mă refer la planul care conține povestea naratoarei fără nume, cel contemporan) când e orașul în care trăiesc acum, și totul se conjugă la prezent pentru mine. Ar interveni probabil nostalgia, am observat în mai multe romane că și interbelicii se raportau la „vremurile dinainte” cu nostalgie și considerându-le un timp privilegiat. Cred că e un reflex acesta, de a idealiza trecutul. Doar pentru că el nu există de fapt, e un timp al imaginației, pe care îl umplem noi cum dorim. Și nu știu în alte sensuri, dar cred că ar fi orașul celor mai spectaculoase asfințituri, în ultima vreme sunt de o frumusețe aproape insuportabilă, parcă vin să compenseze toate celelalte lucruri care lipsesc Bucureștiului.

„Eu nu știu să se trăiască din literatură astăzi, în România, poate în afara câtorva cazuri izolate. Toți scriitorii pe care-i cunosc muncesc mult, în diferite domenii, mulți se plâng că sunt epuizați și nevoiți să lase literatura pe planul al doilea. Asta e trist, pentru că la un roman, de pildă, nu poți lucra printre picături…”
Andreea Răsuceanu, scriitoare