Horia Matei, consultant marketing şi preşedinte LFC România: „La fani, la oameni în general, nu se gândeşte nimeni, totul vine din dezinteres combinat cu ignoranţă”

- - 9- 67 vizualizari

Horia este unul din oamenii care nu renunţă la visurile sale şi care consideră că pasiunea trebuie urmată, oricare ar fi ea şi oricât de greu ar fi drumul. În cazul său, pasiunea este clubul Liverpool, dar povestea sa este despre mult mai mult.

Este despre perseverenţă şi despre cum, atunci când oamenii se adună în jurul unei idei, se pot atinge ţeluri care păreau imposibile. Şi-a dorit să creeze o comunitate a oamenilor care-i împărtăsesc dragostea pentru Liverpool, apoi a mers mai departe, obţinând recunoaşterea oficială din partea unuia dintre cele mai importante cluburi de fotbal din lume, după opt ani în care nu şi-a pus nicio secundă problema să renunţe.

Am vorbit cu Horia atât despre clubul său de suflet, cât şi despre sportul românesc şi cum oglindeşte acesta realităţile sociale şi economice din România de azi.

În primul rând, îmi poţi spune câte ceva despre ce înseamnă Liverpool FC România: ce presupune, cum a apărut?

Denumirea oficială, cea primită de la club, este Official Liverpool Supporters Club România, iar cea pe care am mers noi, în mod uzual, este LFC România. Mi-am dorit de mult să existe în România o comunitate a suporterilor recunoscută în mod oficial, ceea ce poate părea o ambiţie personală, dar nu este atât. Targetul meu, la început, a fost să mă întâlnesc cu oameni care împărtăşesc aceeaşi pasiune şi să trăim meciurile şi emoţiile împreună, fotbalul despre asta e. Începutul comunităţii datează undeva prin 2001, când erau puţine locuri în Bucureşti care transmiteau meciurile din Premier League, aşa că atunci când mergeam mai vedeam oameni cu tricou cu Liverpool, ne reperam uşor. La un moment dat am început să vedem meciurile împreună şi s-au mai format în paralel şi alte grupuri de genul ăsta.

Care sunt paşii spre recunoaşterea oficială din partea unui club de aşa o anvergură?

Iniţial am avut în vedere doar creşterea comunităţii, aşa că am pornit prin a face o bază de date la care tot adăugam. Din grupul de care îţi spuneam, uneori mai venea cineva cu cate un prieten, iar dacă îi plăcea atmosfera şi voia să mai participe, îi luam datele de contact, astfel că până în 2004, când am trimis primul mail către club, aveam deja peste 100 de oameni în acea bază de date. Nu ştiam la momentul ăla nimic despre ce condiţii trebuie îndeplinite. Pe vremea aia eram încă puţini care ne întâlneam regulat, dar în 2005 au fost 6 sau 7 oameni la finala Champions League de la Istanbul, apoi am aflat de un alt grup crescut în paralel, astfel că prima dată când ne-am strâns mai mulţi în România a fost în 2006, la finala Cupei Angliei, când am fost vreo 50 de oameni.

Revenind un pic, din 2004, când am trimis primul mail către club, până la recunoaşterea oficială, au trecut aproape opt ani, în condiţiile în care alte cluburi acordă acest statut mult mai uşor. Noi am avut şi un pic de ghinion, pentru că în perioada aia toată organizarea în ceea ce privea comunităţile de suporteri a fost lăsată baltă, ba chiar s-a blocat tot procesul pentru un timp. Deci nu am avut de făcut decât să continuu să trimit mailuri, de 2-3 ori pe an, în care să le aduc aminte că existăm.

Totuşi vorbim de un număr relativ mic de persoane. Putem spune că s-a văzut o creştere semnificativă odată cu apariţia social media?

Absolut. Pagina de Facebook am creat-o în 2009 şi are acum aproximativ 40.000 de urmăritori, pe forum sunt vreo 1000 de participanţi, apoi au mai apărut şi comunităţi locale, în alte oraşe, ca Braşov, Constanţa, Iaşi, care însumează şi ele alte câteva sute de oameni. Pe lângă plăcerea de a ne întâlni, am vrut ca pagina să fie şi un reper, să se ştie că în România există o comunitate numeroasă a suporterilor Liverpool. De-asta pagina de Facebook am ţinut-o preponderent în engleză, forumul fiind exclusiv în română. Uite, de exemplu, îmi place foarte mult ce fac colegii din Serbia, dar simpatici şi încăpăţânaţi cum îi ştim, toată comunicarea o fac în limba sârbă, deci nu înţelegi nimic.

Care sunt condiţiile pentru obţinerea recunoaşterii oficiale?

În primul rând, nu este un statut obţinut “pe viaţă”, ci se reînnoieşte anual. Principala condiţie ţine de numărul de membri care au carnet de membru oficial al clubului, pentru care se plăteşte o cotizaţie anuală, ca un abonament, să zicem.

De ce crezi că această comunitate este printre cele mai mari de profilul ăsta din România? Are Liverpool ceva în plus sau ţine şi de felul în care e organizată şi administrată?

Nu cred că e cazul să mă laud, nu văd organizarea ca fiind principalul atuu. Liverpool spune o poveste şi se pare că acea poveste a prins şi aici, în România. Liverpool e povestea de succes a celui care nu deţine toţi aşii, care a crescut singur, neajutat de nimeni. Dacă ne uităm chiar şi la titlul Champions League câştigat în 2005, a fost ceva total atipic, nimeni nu îi dădea şanse reale. Ce m-a bucurat pe mine, personal, şi cred că spune multe despre esenţa clubului şi a comunităţii de suporteri deopotrivă, este că foarte mulţi membri au apărut într-o perioadă când echipa nu avea performanţe. Şi vorbim de oameni tineri şi foarte tineri, care nici nu au trăit vreodată bucuria câştigării unui campionat.

Pasiunea ta pentru Liverpool cum a apărut şi când?

Uite, povestea porneşte într-un fel tot din fascinaţia pentru outsider. Eu am crescut la Oradea, aşa că aveam acces la meciuri pe televiziunea maghiară, şi primul meci văzut integral a fost finala Cupei Campionilor din 1981, de la Paris, între Liverpool şi Real Madrid. De Real mai auzisem, ştiam că mai câştigaseră trofeul de 6 ori, pe când despre englezi nu ştiam nimic, aşa că aşteptările mi-au fost răsturnate când au înscris, târziu, după minutul 80, golul care le-a şi adus trofeul. De atunci am început să-mi rog puţinii prieteni care mai ieşeau prin străinătate să-mi aducă orice publicaţie sportivă pe care o găseau şi care avea articole despre Liverpool. Deci pasiunea s-a clădit treptat, pot spune doar care a fost scânteia.

 

În condiţiile în care nişte oameni care fac asta strict din pasiune au reuşit să clădească aceste comunităţi din nimic şi fără o bază financiară, de ce crezi că sportul românesc şi cluburile de fotbal, în special, nu valorifică deloc această resursă a marketingului?

Este în primul rând o neînţelegere a fenomenului. Oamenii din conducere nu au înţeles şi nu înţeleg nici acum că principala resursă pe care o au e baza de suporteri. Şi nici nu sunt forţaţi de sistem să înţeleagă. Asta se vede foarte bine din exemplul cluburilor care apar peste noapte, chiar şi în Liga 1, şi care nu au nicio problemă în a supravieţui cu câte 1000 de oameni în tribună. Nu o să-mi fac prieteni cu răspunsul ăsta, dar e un fel de “blat”: Liga Profesionistă de fotbal îşi vinde produsul, televiziunile dau nişte bani, care nici nu mai sunt aşa mulţi, pentru că îşi pasează între ele drepturile şi reduc astfel din costul iniţial, iar cluburile sunt mulţumite că din banii ăia supravieţuiesc, pentru că oricum nu sunt altele, cu mai mulţi bani, care să le ameninţe poziţia. De fani, de oameni, nu-i pasă nimănui. Este dezinteres combinat cu ignoranţă.

Un alt aspect care duce la dezinteresul ăsta este implicare administraţiilor locale, care spijină material cluburile pentru a-şi atrage capital politic. Dacă te uiţi în oraşele unde administraţia chiar face treabă, vei observa că nu există această nevoie a primăriilor, iar aici pot da chiar exemplul oraşului meu natal, Oradea. La Cluj, la fel.

La nivel de naţională s-a reuşit o calificare la Campionatul European sub 21 de ani, la care nu mai participasem de 20 de ani. Crezi că poate fi un moment care poate duce în viitorul apropiat şi la performanţe mai bune la “naţionala mare”?

Poate fi, pentru că aceşti copii au crescut într-un mediu sportiv sănătos, majoritatea la Academia Hagi şi la cluburi din străinătate. Ţine de mai mulţi factori, mai ales că depinde şi cum măsori performanţele. La Campionatul European deja sunt 32 de echipe participante, la Mondialul din 2026 vor fi 48, deci simpla calificare nu va mai fi un indicator al unei performante notabile. Dar da, generaţia asta poate fi o bază de pornire, dacă va fi crescută şi administrată altfel, nu ca până acum.

9 recommended
comments icon 0 comments
67 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Românul care a fost în Himalaya şi a trăit cu băştinaşii din Papua: „Femeile papuaşe, de fiecare dată când pierd un copil sau un soţ, îşi taie un deget”

-

Obişnuit să-şi aleagă destinaţii exotice atunci când pleca în vacanţă, Florin Poenaru şi-a dorit mai mult, aşa că a renunţat la jobul său din vânzări şi s-a apucat de călătorit, care, spune el, este altceva decât a vizita, ca turist. În numai trei ani a strâns... Mai mult »