Georgiana Vasiliu, călător : „Mi-ar plăcea ca România să aibă reputaţia de acum 100 de ani, că tot am celebrat Centenarul”

- - 2- 67 vizualizari

Georgiana Vasiliu era, până acum trei ani, o tânără ca oricare alta, ca majoritatea oamenilor din jurul nostru. Pasionată de drumeţii montane, poate şi pentru că a crescut la Câmpulung Moldovenesc,  viaţa ei era împărţită între muncă, week-end-uri la mare sau la munte şi ieşiri în oraş cu prietenii.

Însă treptat a ajuns să-şi dorească mai mult şi a transformat vacanţele obişnuiteîn afara ţării într-un mod de viaţă. Deşi este “o mână de om” şi este amuzant să o vezi din spate când îşi cară rucsacul, pentru că abia o distingi, nu s-a lăsat intimidată şi a ajuns, de cele mai multe ori singură, în zone ale lumii unde şi puţini bărbaţi se aventurează. Nu se vede întorcându-se acum la viaţa dinainte de a deveni “călător” (am observat că ăsta e termenul pe care oamenii ca ea îl folosesc), dar are speranţa că, atunci când se va întoarce, va găsi o ţară schimbată în bine şi are încredere în oamenii pe care i-a lăsat în urmă.

 

Când ai început să călătoreşti şi cum s-a întâmplat? Plănuiseşi de mai mult timp sau s-a întâmplat pur şi simplu?

În varianta economică, backpacking, de aproximativ 3 ani. Călătoriile au fost iniţial scurte, de 2-3 săptămâni, experimentale, planificate în detaliu. Odată “microbul” contactat, a apărut neliniştea specifică, gândul obsesiv, hotărârea. De la acel moment au trecut doi ani până la concretizarea unei călătorii extinse, ce am simţit a fi nevoie vitală. La nivel conştient, am plănuit doar după ce am avut biletul one-way şi doar detalii legate de viza necesară şi un itinerariu pentru primele zile ale călătoriei.

Când povesteşti cuiva călătoriile tale, care sunt primele experienţe care îţi vin în minte?

Cu siguranţă, cel mai des mi se întâmplă să vorbesc despre India. Poate cea mai intensă experienţă a fost chiar în ultima etapă a aventurii mele indiene. Având zbor către Phnom Penh din Calcutta, am hotărât să iau trenul din Rishikesh, unde mă aflam la acel moment, pentru a reduce cheltuielile de transport. Varianta cuşetă (sleeper class) e cea mai ieftină, aproximativ 5 dolari pe 1000 km, şi cea mai potrivită pentru a experimenta India de zi cu zi. Pentru a ajunge în Calcutta la timp, călătoria presupunea un autobuz până în Haridwar, un tren din Haridwar până în Saharanpur, de acolo un alt tren, în care urma sa petrec 24 de ore pana în Calcutta. Totul a decurs normal până în Saharanpur, unde am aflat că trenul urma să întârzie aproximativ 5 ore, şi în plus, nu primisem confirmare pentru loc (o mare, mare problemă când rezervările se fac în sistem Tatkal, un soi de ruletă a last-minute-urilor). „Norocul” meu a fost că am ales să plec exact de Diwali, cea mai importantă sărbătoare hindusă, când cei mai mulţi indieni călătoresc. Astfel că m-am trezit pe peron, alături de sute de oameni care încercau să urce în tren. Recunosc că mă amuzasem anterior văzând imagini cu indieni călătorind pe scările trenului sau pe locomotivă. Cumva, nici eu nu ştiu cum, mi-am făcut loc şi am urcat în tren. Nu aveam loc confirmat, la fel ca şi celelelalte sute care ocupau fiecare colţ al vagoanelor: băi, coridoare, scări, unii peste alţii, înghesuiţi câte 6-8 pe o banchetă. Continuam să merg printre ei, fără ţintă, sperând că voi găsi ceva. Mi-a luat o oră să trec dintr-un vagon în altul. Am plâns, apoi am râs. Apoi m-am auzit strigată de câţiva tineri, curioşi să afle ce e cu mine. Mi-au explicat cum e cu biletele neconfirmate în zi de sărbătoare. Acum ştiu. După lecţie, mi-au oferit un loc în vagonul alăturat. M-au salvat de la o noapte şi-o zi pe coridor, când îmi pierdusem orice speranţă. Dupa 30 de ore de agonie, cu întârziere suplimentară, în care singura alinare a fost ceaiul, am ajuns la destinaţie. Cu doar 30 de minute înainte de închiderea check-in-ului, singura opţiune era un taxi până Diwali.  Un taxi la suprapreţ am găsit. Şi chiar şi un şofer relaxat, mult prea relaxat pentru a înţelege urgenţa. M-am trezit vorbind româneşte, strigându-mi toată frustrarea şi angoasa de pe urma călătoriei. O descărcare nemiloasă, acceptată şi neîntrebată. Un cumul de trăiri cât toată India, dar sigur că am prins avionul. O experienţă fără echivoc, cu contraste tipic hinduse. Sprijin şi obstacol, prieten şi duşman. Dilema nu m-a părăsit nici acum. Morala ar fi să nu luaţi Sleepers de Diwali. Sau dimpotrivă.

Cea mai mare parte a drumurilor tale au fost în Asia. Ce te-a atras spre partea a asta a lumii?

În primul rând, mirajul Estului, exotismul şi spiritualitatea, Vede şi Upanishade, asceza, Marele Meru. În al doilea rând, Asia e cea mai accesibilă destinaţie, din punct de vedere financiar, pentru backpacker-ul rătăcitor.

Ce presupune o astfel de călătorie? Îţi studiezi rutele în avans sau mergi unde te duce drumul?

Disponibilitate, voinţă, curaj, un buget. N-am studiat un itinerariu, am mizat pe flexibilitate şi am plănuit înainte de plecare căi de acces şi rezervări pentru primele zile. Restul a decurs natural, intuitiv. Am ales în funcţie de emoţii dacă să mai zăbovesc sau să-mi continuu drumul. Mă las inspirată de poveşti de pe drum cu care rezonez, apoi aştept următorul val.

Ce te-a marcat în mod deosebit în călătoriile tale şi în ce fel?

Cu siguranţă interacţiunile umane, diferenţele culturale, percepţia asupra vieţii şi esenţei la tradiţiile cu care am intrat în contact. Ritmul lent şi relaxant al vieţii în Asia şi America Latină, respectul pentru fiecare formă de viaţă la budişti, ritualul de incinerare în Varanasi şi credinţa în moksha la hinduşi, sunt cateva elemente pe care le-am trăit în fiecare celulî, integrat şi cultivat ulterior.

Ai menţionat ritmul vieţii din Asia şi America Latină ca fiind mai lent, mai relaxat. A cântărit şi asta în decizia ta de a pleca? E un stil care ţi se potriveşte mai bine? Ai fost deziluzionată sau copleşită de viaţa în România?

Da, e un stil de viaţă mai apropiat de natura mea. Am învăţat că multi-tasking-ul şi viteza de operare nu înseamnă eficienţă sau randament pe termen lung. Am fost copleşită, într-adevăr, de un stil de viaţă nesănătos, de două job-uri, de consumerism, de materialism. Şi doar aşa am ajuns să mă întreb: Cum ar fi, dacă…?

După trei ani de astfel de experienţe, te poţi întoarce la o viaţă obişnuită? Ai în plan să te întorci?

La ce-am fost şi făcut anterior, nu. În cotidianul meu sunt doar planuri pentru urmatoarea graniţă de traversat. Simt doar emoţia şi entuziasmul în aşteptarea urmatoarei zile şi aventuri. Clipa mea e atât de reală şi intensă acum, nu mă văd decat continuând pe drum.

Este periculoasă o astfel de călătorie? Ai avut momente în care te-ai temut cu adevărat?

Da, este periculoasă. În cazul femeilor care călătoresc singure, cu atât mai mult, în special în India, sau chiar zone nedezvoltate turistic din Indonezia şi Malaezia. Am fost în pericol şi mi-a fost cu adevărat teamă, însa o teamă constructivă, salvatoare, şi din fericire am depăşit acele situaţii. Am învăţat prudenţa, dar şi faptul că nu deţin controlul asupra circumstanţelor şi evenimentelor. Voi fi mereu acolo unde trebuie pentru următoarea lecţie. Când aleg varianta de călătorie ieftină, autentică, ce presupune contact exclusiv cu populaţia localnică, cu modul ei de viaţă, evitând excursiile turistice, riscul creşte, dar e unul pe deplin asumat. Aici intervine necesitatea unei asigurări de călătorie, care să acopere costurile unei eventuale repatrieri. Personal, am lăsat acasă deja stabilite detaliile pentru astfel de evenimente. Deja pe drum, poate singura resursă e încrederea în oameni, în binele din noi toţi. Sunt recunoscătoare pentru tot sprijinul necondiţionat de până acum.

Crezi că te-a schimbat experienţa asta la nivel personal? Ce diferenţe vezi la tine, faţă de acum trei ani?

Da, de două ori da. Toate experienţele astea m-au transformat, dacă nu redefinit. S-a întâmplat un soi de expandare a conştiinţei, deşi mi-e greu să transpun în cuvinte. Am învăţat umilinţa, compasiunea, puterea exemplului, bucuria sinceră ca scop şi mod de viaţă, cum să dau mai departe, dar şi libertatea. Am deprins tehnici de supravieţuire, dezvoltat un surprinzator simţ practic, am tratat fobii, şi, per total, sunt un om mai bun de când călătoresc.

Crezi că e posibilă o schimbare a societăţii româneşti, care să te atragă înapoi? Şi dacă da, în ce ar consta?

Iubesc România, şi-mi sunt dragi românii. Cred într-un destin colectiv, n-aş vrea să renunţ la părticica mea de ţară. Nu-mi imaginez că se pot schimba mentalităţi, sau nu în ritmul meu de schimbare. Recunosc, însă, că mi-ar plăcea să ştiu acolo o lume mai binevoitoare, mai deschisă şi tolerantă. Mi-ar plăcea să-i vad pe români citind, zâmbind, să văd multă verdeaţă şi mai puţine maşini, fapte bune. Şi mi-ar plăcea ca România să aibă reputaţia de acum 100 de ani, că tot am celebrat Centenarul.

2 recommended
comments icon 0 comments
67 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Românul care a fost în Himalaya şi a trăit cu băştinaşii din Papua: „Femeile papuaşe, de fiecare dată când pierd un copil sau un soţ, îşi taie un deget”

-

Obişnuit să-şi aleagă destinaţii exotice atunci când pleca în vacanţă, Florin Poenaru şi-a dorit mai mult, aşa că a renunţat la jobul său din vânzări şi s-a apucat de călătorit, care, spune el, este altceva decât a vizita, ca turist. În numai trei ani a strâns... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Horia Matei, consultant marketing şi preşedinte LFC România: „La fani, la oameni în general, nu se gândeşte nimeni, totul vine din dezinteres combinat cu ignoranţă”

-

Horia este unul din oamenii care nu renunţă la visurile sale şi care consideră că pasiunea trebuie urmată, oricare ar fi ea şi oricât de greu ar fi drumul. În cazul său, pasiunea este clubul Liverpool, dar povestea sa este despre mult mai mult. Este despre per... Mai mult »