Augustin Cupșa, scriitor și psihiatru: “Stau la Paris, dar n-am emigrat”

- - 6- 1510 vizualizari

Cupșa practică psihiatria la Paris, dar scrie literatură (foarte bună) în limba română. Cel mai recent dintre romanele sale se numește “Așa să crească iarba pe noiși a fost publicat la editura Humanitas, anul trecut.

Andrei Crăciun

August Cupșa, scriitor, dar și psihiatru. Stabilit tocmai pe la Paris, Franța. Cine ești dumneata, domnule Cupșa? De unde ai apărut în viețile noastre? Care e povestea?
Stau în Paris, dar n-am emigrat. Dacă ar fi să pun povestea asta pe hârtie, cred că mi-ar zice cineva să scriu ceva mai realist. Apoi n-a fost ușor, am făcut tot posibilul să mă acomodez ca să nu fiu un fel de invitat. Am citit că scria Hemingway că Parisul nu se termină niciodată, iar dacă ai stat în tinerețe aici, o să te întorci, și amintirile oricărei persoane sunt diferite de ale alteia. Am zis asta doar pentru că e un caz pe care îl știe toată lumea. Dar nu știu ca Hemingway să se mai fi întors pe aici, și-a văzut de treaba lui și s-a întors la el acasă. Parisul s-a schimbat și o să se mai schimbe. A devenit tot mai turistic și mai comercial. Sunt un băiat din provincie.

AUGUSTIN CUPȘA ȘI CEI CARE AU CAZIER, COPIAZĂ CARDURI SAU DAU KILOMETRAJUL PE INVERS

Literatură. De ce practicați scrisul? De ce scrieți, ca să vă întreb așa? Nu vă ajunge că aveți o meserie respectabilă, practicată, iată, chiar și peste hotare? Care e treaba cu scrisul?
Da, de parcă în România scriitorii trăiesc bine mersi din scris, iar eu nu m-am mulțumit cu atât și m-am mai apucat și de psihiatrie. Dar chiar și dacă ar fi fost așa, eu nu mă gândesc că aș fi fost scriitor. Când am început să scriu, scrisul a fost o alternativă, iar pe urmă a devenit un fel de a intra în contact cu oameni care gândesc cam la fel și au gusturi asemănătoare. Acum pot să-mi dau seama destul de repede când am de-a face cu o carte – dacă mi se dă ceva sau dacă e doar pentru autor. Pe bune, chestiile astea chiar nu merită. Uneori mă gândesc că oamenii s-au îndepărtat de citit pentru că se simt cam trași pe sfoară. Literatura aia din BpT era o chestie cinstită, dacă punem și colecția Globus și secolul XX de la Univers, e și suficient, aveai senzația că te-ai ales cu ceva. Mă ajută și acum, în meseria mea, când vorbesc cu oamenii. Sau dacă mă gândesc la mine. Apoi sunt toți oamenii pe care i-am cunoscut în literatură sau în scenaristică sau în arte. Câțiva băieți din cartier m-au învățat, fără să-și propună, până la 14 ani mai multe decât toți oamenii ăștia la un loc. Dar băieții ăștia, unii dintre ei, au acum cazier, copiază carduri sau dau kilometrajul pe invers.

Dar ia stați așa – Parisul. De ce Parisul? Ce faceți acolo? De ce ați plecat din țara noastră, ce nu vă mai convenea? De ce nu ați stat să mâncați salam cu soia? Prezentați regret? Care vă este starea cordului în chestiunea emigrării?
S-a dovedit că soia face bine, acum e la mare căutare. Nu sunt lucruri care să mă deranjeze la români, ca să zic că emigrez și adio, țară. Dar n-ar strica ceva psihoeducație începând din copilărie, să-i ajute pe oamenii de la noi să-și identifice emoțiile și să-și lărgească gama afectivă. Dacă nu, ba e admirație, ba vin crizele de furie, nu știu nici ei pe cine și de ce. Cei mai mulți când pleacă, spun că e vorba de sărăcie sau de corupție. Dar e la fel peste tot. Banii mulți costă mulți bani, banii puțini nu costă bani. În București m-am lovit de probleme de care nu pot să zic că sunt peste tot sau nu în asemenea hal – traficul, poluarea, supra-aglomerarea, prețurile aiuritoare pentru… ce? Ca să nu mai zic cum s-a evaporat spirtului civic care prin anii `90 era firesc în capitală. Acum câțiva ani a fost o nebunie că, vedeți dumneavoastră, au luat câinii de pe stradă. Asta era subiectul cam pe când am plecat. Când m-am mutat în București era într-o iarnă, a venit un februarie călduros, iar zăpezile se topeau pe repede-înainte. Stăteam prin Dristor și intersecția de la Râmnicu Sărat se umpluse de apă, nu aveam cum să trec să iau metroul, pe oriunde aș fi luat-o, și Camil Ressu nu e o alee, e ditamai bulevardul. Aveam deja apă în bocanci, dar, hei, ajunsesem acolo unde vrusesem să fiu, era o zi însorită și aveam atâtea de făcut. Cum ai putea să mai ai entuziasm în fața unei băltoace reci, dintre două trotuare, când ții un copil de mână? Nu vreau să critic România, nu poți să pleci cu adevărat de acolo. Întodeauna pozele și evenimentele o să arate bine de la depărtare, dar nu poți să uiți faptul că e subțire căldura din ele cum e căldura din caloriferele Radetului. Și totdeauna cu un preț care nu e mic deloc. Să revin la subiect și la Paris, fac drumul dintre două arondismente – unde stau și unde lucrez, dar vorbesc cu oameni din chiar toată lumea, oameni care nu se adresează spitalelor, sunt atâtea accente și atâtea colțuri de lume. Și eu sunt unul dintre ei. Dar vreau să spun că și în București, dacă veneau oameni din județele din jur sau din țară, aveam aceeași senzație.

LA PARIS, AU CREZUT CĂ AUGUSTIN CUPȘA ESTE SPANIOL. SAU CEH

Cum se vede dinspre Paris viitorul României? Vă mai preocupă chestiunea? Cum credeți dumneavoastră că va arăta viitorul țării noastre? Carevasăzică, unde facem noi centenarul următor?
 În Franța nu m-am simțit discriminat pentru că nu sunt nativ, vedeți dumneavoastră, dragi cititori, oamenii cu care interacționez eu sunt oameni obișnuiți. Cel mai frecvent aici lumea mi-a zis că sunt spaniol, în 9 din 10 situații. Când le-am zis că sunt român, n-au reacționat în niciun fel. E o experiență personală, dar am tras de aici concluzia că sunt alții mai prezenți în mentalul lor decât noi. Dar ne apreciază pentru destule lucruri. De exemplu, protestele din țară i-au impresionat cu adevărat. Și știți scrisoarea de răspuns după gluma din Charlie Hebdo, cu Feraille, feraille & Simona Halep. Oamenii ăia iau la mișto lucruri mult mai sfinte și e rar să revină cu un răspuns. A fost tot în stilul lor coroziv, dar subtextul era călduros. O singură colegă mi-a zis – Credeam că ești ceh. De ce? De la Kupka, mi-a răspuns prudent. Avea dreptate, e un nume slavizat. Se ortografiază Kupka pe acolo sau Kupcha în Ucraina și Cupșa în nordul Transilvaniei, unde e și un sat, Cupșeni. Dar eu sunt născut și crescut în Craiova. N-aș vrea să se rupă țara asta în două, așa cum se zvonește acum. Am câte ceva și din Oltenia, și din Ardeal, și din Moldova, și sunt un exemplu de Mare Unire.  Centenarul viitor sper să mai avem o discuție ca asta.

Ce planuri scriitoricești aveți pe mai departe și cel mai important: dacă, intrigați fiind, cititorii acestui dialog fluid vor fi stârniți și vor da năvală în librării, ce să caute, ce Cupșa să ia de pe rafturi? Unde vă găsesc?
Vedeți dumneavoastră, am scris ”Perforatorii” când aveam 23-24 de ani, apoi n-am știut ce să fac cu manuscrisul și nici ce să fac mai departe cu scrisul. După vreun an și ceva l-am trimis la două concursuri de manuscris, a urmat publicarea, dar eu tot nu știam ce să fac mai departe. E un roman oarecum experimental, a trecut mult timp de atunci și cred că se mai găsește doar pe Anticariatul de Noapte. De abia atunci cunoșteam lumea literară și cum înotam eu îngrijorat prin ea, îmi dădeam seama și mai îngrijorat că nu aveam planuri pe mai departe. Totdeauna am stat prost la capitolul planuri de viitor. Mai aveam două povești, în registrul realist, pe care nu le-aș fi putut include în roman, așa că le-am transformat în două scenarii de scurtmetraj, au mai urmat niște concursuri, un premiu, o bursă și apoi iarăși pauză. Au trecut ceva ani până m-am urnit și de abia mult mai târziu am reînceput să mă și bucur de scris. ”Așa să crească iarba pe noi” a apărut la Humanitas anul trecut. Lucram la manuscris când ajunsesem în Paris. Scriam într-o bucătărie de vreo 7 m2 despre sudiști și caniculă în loc să ies pe undeva, dar nu-mi părea rău, aveam aceeași stare ca înainte de debut. Ăsta e lucrul meu și n-am chef să-l mai pierd. Cartea a apărut anul trecut, cum ziceam, e prin librării, iar eu continui să scriu, câte un pic în fiecare zi, nu e un sequel, încerc doar să țin legătura cu locurile mele.

AUGUSTIN CUPȘA ȘI SCRISUL CA BUCURIE ÎN SINE

Pentru copii. Știu că pentru copii, pentru casă facem și noi ce facem. Ce e mai important pe pământ, așa, în general: omul sau cuvântul (textul)? Detaliați.
Văd scriitori de calibru internațional care spun că și-au sacrificat viața pentru scris, apoi lucrul ăsta e preluat și repetat de tot felul de groupies literari până ajunge să sune mai grav decât supozițiile profei mele de matematică din liceu în legătură cu viitorul celor care nu jonglau cu integralele. Cred că ar fi bine să vedem ceva mai limpede în afirmațiile astea. Bineînțeles că e de muncă, se muncește în scris și îți sacrifici din timpul sau viața ta, ce să faci altceva, dar asta e valabil în orice domeniu, în special dacă ai standardele tale. Bănuiesc că și cei de la Mircosoft ajung târziu și rar pe-acasă, dar nu reclamă vreo determinare supranaturală. Nu știu de ce unii scriitori fac chestia asta să sune atât de dramatic. Dar bănuiesc că atunci când rezultatul e greu cuantificabil trebuie invocat volumul de muncă subiacent. În fine, știți mai bine ca mine, deși e de muncă, scrisul e în primul rând o bucurie în sine și trebuie făcut așa. Dacă sau când nu e făcut din bucurie, atunci nu merită făcut. Nu vreau să ies din intervalul ăsta de definiție. Chiar dacă aș avea zece copii și mi-ar zice toți că e bine ce fac, să stau liniștit și să scriu, că ei se descurcă, n-ar fi de ajuns. Mai e nevoie de o validare, și cum asta e o stare naturală, lucrul ăsta nu-l pot influența.

CITAT
Nu sunt lucruri care să mă deranjeze la români, ca să zic că emigrez și adio, țară. Dar n-ar strica ceva psihoeducație începând din copilărie, să-i ajute pe oamenii de la noi să-și identifice emoțiile și să-și lărgească gama afectivă.
Augustin Cupșa, scriitor și psihiatru

 

 

6 recommended
comments icon 0 comments
1510 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Irina-Roxana Georgescu, poetă publicată la Paris: “Dacă tinerii au oportunitatea de a pleca să studieze afară, e foarte bine. Gândiţi-vă numai la tinerii generaţiei 1848 care, plecaţi la studii la Viena, la Paris sau la Leipzig, odată întorşi au schimbat fața României”

-

Poeta a debutat direct în limba franceză, la Paris, Franța, la editura L’Harmattan, în aprilie 2017. Un an mai târziu debuta și în limba română, cu apreciatul volum “Noțiunile elementare” (poemele ei sunt traduse și în spaniolă sau sârbă). Cum vede, așadar, st... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Marius Chivu, scriitor: “Nu-mi pot imagina viaţa fără plăcerea de a scrie şi fără timp berechet pentru citit, aş fi nefericit, nu mi-aş găsi nici un sens”

-

Astăzi vă propunem un interviu, desigur inedit, cu poetul, prozatorul, cititorul, călătorul, criticul literar, iubitorul de muzică, omul de radio Marius Chivu, care mai are, pe deasupra, și atestat profesional în merceologie (obținut strălucit după ce a înfrun... Mai mult »