Cosmin Leucuţa, prozator: „Închipuie-ți o societate formată din români care citesc o carte pe săptămână. Aia ar fi ceva de văzut!”

- - 14- 323 vizualizari

Proaspăt nominalizat al categoriei Tânărul Prozator al anului 2018” din cadrul Galei Tinerilor Scriitori, Cosmin Leucuţa ne povesteşte în continuare despre literatură (română şi universală), despre implicare civică, despre cum vede el rolul şi importanţa educaţiei şi încă câteva subiecte. Fiind o discuţie între doi bărbaţi, nu am vorbit şi despre pisici, dar ele există în viaţa sa şi sunt botezate foarte inspirat: Cocuţa Leucuţa şi Voinicelu’ Mititelu’ aka Tilică.

Când și cum te-ai apucat de scris? Te-ai considerat dintotdeauna scriitor?

M-am apucat de scris povești prin clasa a opta. Din câte îmi amintesc, am făcut-o din plictiseală. Într-o vineri după-masă, fără teme pe week-end și fără ceva interesant la TV, am hotărât să scriu o poveste. Și nu m-am mai oprit de atunci. Cât privește partea cu scriitorul… Cred că au trecut vreo 10 ani până când am început să-mi pun problema dacă sunt sau nu scriitor. Cred că… dacă țin bine mine, o prietenă de-a mea a fost prima persoană care a folosit termenul ăsta în legătură cu mine. Am fost puțin șocat, recunosc. Până în clipa aceea nu mă gândisem la mine ca la un scriitor. Scriam de plăcere. Pur și simplu… îmi plăcea să spun povești. Încă îmi place.

Te-ai pregătit pentru o carieră în domeniul juridic; ai renunțat la ea sau le faci pe ambele, în paralel?

Cariera mea juridică a fost foarte scurtă. Mi-a plăcut dreptul și îmi plăcea și ideea de a fi avocat, de a mânui legea ca pe-o sabie în flăcări cu care să tai nedreptatea în două și așa mai departe. Dar idei de genul ăsta se sting repede, dacă ești puțin atent la ce se întâmplă în jurul tău. N-am fost niciodată idealist, eram din start conștient că trăiesc în România și că lucrurile nu se întâmplă ca-n filme. Apoi am ajuns să văd, la prima mână, ce înseamnă să fii avocat. Nu pot spune că mi-a plăcut foarte mult. Am avut niște ocazii extraordinare și mulțumesc oamenilor care mi le-au oferit, dar… nu era de mine. Mi-am dat seama foarte repede că nu aveam stofă pentru așa ceva. E ușor să renunți la ceva la care nu te pricepi. E ușor pentru că nu există regrete, nu privești înapoi. E OK, nu îmi fac sânge rău. Am fost acolo, am văzut cu ce se mănâncă. Mi-a ajuns. Mai departe.

Probabil că te întreabă toată lumea, dar se poate trăi în Romania din scris?

Yeah, absolut toți mă întreabă asta. Chiar și cei cărora le-am spus deja că nu. Nu se poate trăi. Cărțile nu se prea cumpără. Majoritatea cărților pe care le cumpără românii sunt ale autorilor străini. Pentru că sunt multipremiați, pentru că sunt mult mai cunoscuți, pentru că au filme sau seriale făcute după cărțile lor, sau – hai să nu ne mai ascundem după deget – pentru că mulți români nu cunosc cu adevărat literatura română. Cred că dacă oprești pe stradă oamenii și le ceri câteva nume de autori români, 9 din 10 oameni care știu să răspundă vor debita nume precum Eminescu, Creangă, Caragiale, Blaga, Preda, Stănescu etc. Lecturile școlare pot fi traumatice, mai ales dacă copii nu au profesori care să știe să le deschidă apetitul pentru cărți, și atunci copii ăștia devin adulți care nu vor să se întoarcă de plăcere la lectură. Ce, iar o carte de citit!? Iar sute de pagini!? Lasă-mă-n pace, am terminat cu școala și cu cititul! Tendința pare a fi de asociere a lecturii cu o corvoadă. Mai mult, am constatat că pentru cei mai mulți oameni autorii români care nu se studiază în școli pur și simplu nu există. Autorii sunt morți și îngropați, asta cred mulți. Când te întâlnesc față în față și li se spune că ești scriitor publicat, multora li se pare ireal. Eu, personal, nu fac asta pentru bani. Mulți dintre scriitorii români au un alt job full-time, pentru că nu se pot întreține din vânzarea de cărți. Nu poți trăi din scris pentru că nu se prea citește. Iar când românul hotărăște, întru-un final, să cumpere o carte, aia e una scrisă de Irina Binder. E trist. E-o chestie de educație și de prioritizare. Ajungi acasă și ai de ales: stai în fața televizorului sau deschizi o carte. Oamenilor le e și puțin frică. Timpul lor liber e limitat și nu-și permit să îl irosească „aiurea”. Nu știu și nu bănuiesc ce ar putea găsi în paginile unor autori pe care nu-i cunosc, și preferă să nu riște. Te întrebi: de ce nu cunosc oamenii autorii? Ei bine, lipsa publicității nu prea ajută. Chiar săptămânile trecute, cu sfârșitul de an, toată lumea făcea retrospective și topuri. Pe latura literară, în special, urmăresc aceste topuri, mă interesază, evident. Și am observat un lucru curios. Trei sferturi din cărțile din aceste topuri sunt cărți străine. Publicul nu prea cunoaște cărțile autorilor români și nu-i prea cunoaște nici pe autori. Nu se prea scrie despre cărțile autohtone. Nici pe bloguri, nici în reviste literare. Nici critica nu mai e ce-a fost. Altă problemă: văd mereu aceleași cărți – majoritatea străine – despre care toată lumea vorbește non-stop. Am înțeles, sunt bune, ți-au plăcut, dar… hai să diversificăm puțin. Povestește-mi despre cărți noi, despre cărțile românești. Ești al enșpemiilea blogger care bate apa-n piuă că volumul străin cutare sau cutare e bestial. Vino cu ceva nou! Surprinde-mă! Arată că ești capabil să vii cu opinii personale reale legate de o carte despre care nu s-a vorbit deja câte-n lună și-n stele. În românia apar săptămânal cărți noi scrise de autori români. Asta înseamnă zeci, dacă nu sute de volume anual. Iar la final de an, auzi același 5 titluri peste tot. Îmi vine în minte un exemplu, mai sumbru, dar la fel de grăitor: ieri a murit poetul Emil Brumaru. În afară de postul Realitatea TV, care a menționat în treacăt acest fapt cutremurător pentru lumea literară, niciun alt post de televiziune n-a comentat nimic despre moartea poetului. Dacă murea vreun magnat sau vreun penal sau vreo celebritate, ar fi vuit toată presa timp de o lună. Astea sunt prioritățile, cum am spus. Toate chestiile astea, toți factorii ăștia combinați duc la stagnarea vânzărilor și răspândirii literaturii românești. Nu mai vorbesc de faptul că din prețul de raft al unui volum, librăria ia jumătate. Restul se împarte între editură – care are, evident, costurile ei de acoperit – și autor. Și atunci cum să poți trăi din cărți? Nu poți, frate. Nu poți.

După perioada în care ai trăit în București, ce te-a făcut să alegi Timișoara și să te muți acolo?

Păi, îți spun sincer, Bucureștiul a fost o mica traumă pentru mine. Serios. Am crescut toată viața în Arad, am făcut facultatea în Timișoara, dar astea sunt orașe mici în comparație cu Bucureștiul. Bucureștiul e un oraș OK de vizitat pentru câteva zile, să te întâlnești cu prietenii, să vizitați locuri, să ieșiți la spectacole sau la concerte, la un restaurant, într-un club și așa mai departe. Ei, când te muți din provincie cu ideea că e ceva definitiv… atunci lucrurile se schimbă. Atunci, vorba aia, shit just got real. Da, știi despre ce vorbesc. E-un oraș foarte agitat. Extrem de agitat! Eu vin din Ardeal, acolo oameni-s molcomi, fac totul într-un ritm aparte. Viața aia gri de București nu le prea priește. Când s-a trminat „experimentul” meu în București și m-am întors în Arad, mi-am simțit sufletul încălzindu-mi-se de bucurie. Apoi, la vreun an după ce m-am întors acasă, m-am combinat cu Oana. Ea e cu trei ani mai tânără decât mine, am fost colegi la Drept, la Timișoara. Lucrurile au devenit serioase și am hotărât să ne mutăm împreună. Dar Oana e avocat în Timișoara, și i-ar fi fost foarte greu să o ia de la capăt în Arad. Și pentru mine, corporatistul, un oraș ca Timișoara suna foarte bine. Era mai mare decât Aradul, dar nu foarte mare, oferea mai multe oportunități… așa că am zis „de ce nu?”. Și așa am ajuns la Timișoara. A fost chemarea inimii, cum ar veni.

Cum ți se pare literatura română contemporană? Există autori din noul val pe care îi citești și pe care i-ai recomanda?

Sincer, până acum câțiva ani aveam senzația că literatura română contemporană e într-un sevraj post-comunist, că e blocată într-un fel de sindrom Stockholm. Mi se părea, de fapt, că mare parte din arta românească postdecembristă – literatură, teatru, film – nu face altceva decât se rememoreze și să compare. Înainte și după decembrie 1989. Evident, eram mic și prost, și mă înșelam amarnic. An de an… hm, de fapt lună de lună descopăr tot mai mulți autori români, mulți dintre ei tineri, care demonstrează că noul val de scriitori merită să fie citit chiar. Chiar dacă nu apare în programa școlară. Oamenii au lucruri de spus, și găsesc noi moduri de a le spune. Merită. Recunosc, sunt în urmă cu proza românească (poezia n-a fost niciodată pe placut meu, iar cea post-modernă mă depășește), dar fac eforturi să mă pun la punct. Câteva nume care-mi vin acum pe limbă sunt Adrian Schiop, Lavinia Bălulescu, Bogdan Alexandru Stănescu… uhm… Cristian Fulaș, Irina Georgescu Groza. Uite, de fapt există o poetă care m-a impresiona chiar și pe mine. O cheamă Cristina Stancu. Nume sunt multe, pe mulți încă nu i-am descoperit nici eu. Important este cauți și să citești. Poți merge și orbește. Intri într-o librărie, mergi la secțiunea „autori români” și alegi de acolo ce îți vine la mână. Care copertă îți place. Nu contează. Șansele să iasă bine sunt destul de mari.

Cum ți-ai caracteriza scrierile? Te-ai putea înscrie într-un curent literar?

Cred că asta a fost mereu cea mai mare problemă pe care am avut-o. Și nu numai eu. Țin minte că atunci când am publicat primul roman, Laptele negru al mamei, indiferent cum erau recenziile, bune sau rele, toată lumea își făcea timp să menționeze că îi era greu să încadreze cartea în vreun curent. Și îi înțeleg pe oameni. Toate cărțile mele încep pe un ton și se termină pe altul. Mereu există câte-un twist, și niciodată nu știi când îți apare în cale. De exemplu, Hoodoo merge în linie… cât de cât dreaptă vreo 350 de pagini, și apoi te trezești citind un cu totul alt roman decât cel pe care credeai că îl citești. Ce e mai ciudat pentru tine, ca cititor, e că indiciile se aflau mereu acolo, în fața ochilor tăi, dar ai ales să nu le iei în seamă până când nu îți spune cartea că e vremea să le iei în seamă. Și atunci începe cu adevărat distracția. Dacă m-aș putea înscrie într-un curent literar? Sigur, aș putea să mă înscriu chiar în mai multe. Dar nu mi se pare relevant. Încerc să nu mă atașez de vreun subiect anume sau de vreun stil anume. Mă feresc de zone de confort. Abordez, teoretic, orice subiect, n-am nicio problemă să îmi pun imaginația la muncă. Cred că „eclectic” e un termen care descrie cel mai bine ce poate găsi lumea în cărțile mele. Îmi place să schimb direcția, registrul, optica… pe scurt, să iau viraje bruște în treapta a patra de viteză.

După plecarea din București, te gândești și la plecarea din țară? Dacă nu, ce te reține?

Văd că o dăm în zone întunecate. Îți zic sincer, până recent n-am luat deloc în calcul plecarea din țară. Probabil că România nu oferă prea multe, dar e acasă, și nicăieri nu-i ca aici. Pe de altă parte, nu pricep nici patriotismul. Patriotismul ține de vremuri mult mai simple, vremuri care nu cred că se mai întorc. Climatul politic actual mi se pare sumbru. Acum câțiva ani nu mă prea interesa politica. Mi se părea ceva prea complicat și prea abstract pentru a putea lua parte la ea. Dar în lumina ultimelor evenimente… am început să devin tot mai conștient că apatia și dezinteresul în latura asta a vieții… chiar nu sunt soluții. Pur și simplu nu îți poți permite să stai deoparte. Nu îmi fac iluzii că eu, de unul singur, aș putea face o diferență, dar cred că dacă suntem mai mulți și ciulim urechile, și stăm de veghe ca guvernul să nu ducă țara în sapă de lemn, am putea ajunge undeva, într-un loc mai bun. Oana, soția mea, e mai prăpăstioasă decât mine. De ceva vreme încearcă să mă determine să plecăm pe-afară. E tentant, recunosc. Avem câțiva prieteni care au plecat, s-au descurcat și le e OK acolo unde sunt, dar nu-i lapte și miere. N-are cum să fie. Ești dezrădăcinat și singur. Frustrările față de incompetența și ticăloșia asta infectă a guvernanților noștri sunt înlocuite de singurătate și un sentiment de neapartenență. Cunosc sentimentul ăsta pentru că exact sentimentul ăsta l-am avut și eu când m-am mutat în București. Poate pentru unii, pentru puțini, merită. Pentru alții, cei mai mulți, știu că nu. Deocamdată, doar chestia asta mă ține pe loc. Sper ca în 2020 să văd o schimbare. Vreau să cred că ultimii 2 ani de proteste și demonstrații n-au fost degeaba. Și vreau să cred că următorii 2 ani or să fie la fel de importanți pentru cei care încă n-au renunțat. Sper că românii au învățat niște lecții importante. Asta e vremea să învățăm, să băgăm la cap. Lecțiile din perioada asta vin cu exemple clare, exemple pe care le trăim pe pielea noastră. Mereu am crezut că nicio lecție nu e mai bine învățată decât cea pe care o înveți pe pielea ta. Încă am încredere și speranță. Dar dacă nu se schimbă nimic în viitorul apropiat, sunt șanse destul de bune să iau și eu calea străinătății.

Cum vezi viitorul României? Ți se pare că mergem într-o direcție bună, mai lent sau mai rapid?

Well, în general mă feresc să mă agăț de răspunsuri evidente. Deocamdată, să zicem că am încredere. Nu, lucrurile nu merg bine, merg prost. Nu doar în România. Mă uit la headline-uri internaționale și văd că toate se duc direct dracului. Problemele sunt multe și e greu să vii cu opinii și sfaturi fără să sune a citate din Tony Poptamaș. De aceea n-o s-o fac. Cine are urechi de auzit și ochi de văzut, trebuie doar să fie puțin atent în jurul lui, și o să vadă ce se întâmplă, iar apoi o să își poată spune dacă lucrurile merg în direcția bună sau în direcția rea. Îți trebuie doar un minim de bun-simț. Cred că o să recităm fraze care încep cu „problema cu țara asta e că…” și peste 10 ani, și peste 20 de ani. Și atunci, ca și acum, cineva o să zică că suntem în ceasul al 12-lea. E greu să faci afirmații de genul ăsta fără să te trezești peste câțiva ani că ai vorbit prostii. Nu putem ști cât de repede sau cât de încet ne îndreptăm spre lucruri rele. Acum 14 ani, când am terminat eu liceul, încă se mai făcea școală prin licee. Acum mă uit la liceeni și mă mir. Dar cred că așa ziceau și de noi cei care aveau vârsta mea de-acum când eram eu licean. Și probabil așa vor zice și liceeni de acum despre cei care-i urmează pe ei. Direcția de acum nu cred că-i una bună. Îți poți da seama care va fi viitorul unei țări după prioritățile celor care o conduc. Investim în sănătate? Nu. Investim în educație? Vezi să nu. Investim în dezvoltare și cercetare și infrastructură? Nici măcar. În mod normal, în orice societate trebuie să existe un echilibru. Bune și rele, că nu se poate fără vreuna, trebuie să coexiste. Situația de acum mi se pare a fi un pic împinsă la extrem. Nu mai există calea de mijloc. Ori ești foarte bogat, ori ești foarte datornic. Ori își foarte corupt, ori ești foarte prost. Asta din urmă afirmație e o glumă, dar e o glumă pe care tot mai mulți o iau în serios. Cred că fiecare dintre noi ar putea să-și pună zilnic întrebarea… De fapt, știi ce? N-ar trebui să ne punem nicio întrebare. Ar trebui să încercăm să nu mai fim atât de fucking egoiști. Asta-i tot. Știu că viitorul ne sperie pe toți, dar cred că lucrurile s-ar putea îmbunătăți dacă am încerca să ne gândim puțin și la ceilalți. Să încercăm să fim oameni decenți. În rest, lucrurile n-arată deloc bine. Dar am încredere. Încă mai am.

Care crezi că ar fi lucrurile pe care ar trebui să le schimbăm sau îmbunătățim, ca societate, pentru a avansa?

Asta-i o întrebare destul de complexă, cu un răspuns la fel de complex. O să merg pe poteca educației, pentru că 2018 ne-a arătat, mai mult ca oricare alt an, că educația nu-i ceva de lepădat. Într-un an în care primul ministru al României e numit în persoana unei semi-analfabete, resimți lipsurile astea mai tare ca oricând. Iar educația se realizează inevitabil prin oameni dedicați și prin cărți. Mereu a fost așa, mereu va fi așa. Asta-i o chestie care nu se va schimba în vecii vecilor. Deci unul dintre răspunsurile pertinente la această întrebare este: citiți! Citiți, oameni buni, tot ce prindeți. Citiți și căutați să deveniți oameni valoroși. Citiți. Și cele bune, și cele rele. Așa ajungi să te formezi și să îți formezi opinii. Scriitorii nu compun cărțile pentru a convinge cititorul că asta e bună sau aialaltă e bună. Nu cred că cineva are realmente pretenția că schimbă cititorul prin câteva pagini. Ideea e să vezi care sunt alternativele, să te dezvolți prin citit și să îți dezvolți și spiritul până în punctul în care poți lua tu singur o decizie care să te mulțumească. Prin citit își formezi o opinie despre lumea din jurul tău. Nu trebuie să fii de acord cu lumea, dar trebuie s-o cunoști. Dacă n-o cunoști…  ești ca un orb pe bicicletă. Uneori, de asta avem nevoie. Să fim îndrumați, să ni se arate ceea ce știm că e acolo, dar n-am văzut niciodată cum arată. E un fel de confirmare a unei credințe. Există satisfacție reală în chestia asta. Să citești ceva și să se suprapună cu ideile tale. Să descoperi un adevăr cât de mic, dar să fie al tău. Omul se leagă foarte mult de ceea ce percepe și de ceea ce poate pune în cuvinte. Viața insistă pe concret. Nu cred că îmi pierd vremea scriind. Nici eu, și nici alții. Cărțile nu sunt doar divertisment, nu trebuie tratate doar ca atare. Printre rânduri vei găsi și lucruri la care nu te aștepți. Și indiferent ce zice oricine, poți vedea de la o poștă diferența dintre cei care citesc și cei care nu. Cărțile te ajută să înțelegi mai bine unele lucruri pe care le trăiești zilnic, dar pe care nu le poți pune în cuvinte. Poți învăța din ele și te ajută să vezi ceea ce poate nu reușești să vezi de unul singur. Îți explică unele lucruri și îți răspund la întrebări pe care poate nu știi cum să le formulezi. Prin cărți poți să împărtășești lucruri pe care nu le poți experimenta și nici nu ai cum să le experimentezi într-o singură viață de om. Ele sunt experiență în stare concentrată. Nu trebuie să îți placă, dar s-ar putea să iei totuși ceva de acolo. Cu paginile scrise, totul se întâmplă pe nesimțite. Efectele se văd în timp, dar se văd și se simt. E inevitabil. Închipuie-ți o societate formată din români care citesc o carte pe săptămână. Aia ar fi ceva de văzut!

Fotografii: Marian Dobrean

14 recommended
comments icon 0 comments
323 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Mihnea Ocian, student român la Cambridge University: „Românii sunt foarte bine pregătiţi în ştiinţele exacte şi au o rigoare pe care cei din alte sisteme nu o au”

-

De fiecare dată când vedem articole în presă despre olimpicii români, ne gândim că aceştia sunt nişte supra-oameni, că în afară de cei câţiva născuţi cu un dar aparte, nimeni nu poate ajunge la astfel de rezultate. Am încercat să descoperim cât este adevăr şi ... Mai mult »