Constantin Piștea, promotor al lecturii: „România este strada pe care am copilărit şi şcoala în care am sărutat prima fată”

- - 1- 79 vizualizari

Cititor pasionat, Constantin Piștea este coordonatorul site-ului cultural citestema.ro.

Andrei Crăciun

Constantin Piștea, cititor care a reușit să-și transforme pasiunea într-o veritabilă platformă de promovare a lecturii. Cum a apărul site-ul citestema . Care e povestea? Ai putea, dacă ți-ai propune, să trăiești numai din blogging cultural?
Mulţumesc pentru compliment, Andrei! Dacă site-ul pare astăzi o platformă de promovare a lecturii, asta se datorează în mare parte colaboratorilor pe care probabil i-am convins în cei doi ani şi ceva de trudit la citestema.ro că fac o treabă onestă şi utilă.

Am ţinut mulţi ani un blog, apoi am fondat Bookhub (site care se ţine bine şi azi, şi chiar se transformă într-un soi de mall cultural), dar am trecut la un moment dat printr-o stare de oboseală sau delăsare, nici nu ştiu cum să-i spun. Aveam de luat nişte decizii importante legate de viaţa personală, iar a coordona un site cultural, cu o echipă foarte bună (cum avea atunci şi cred că încă are Bookhub), îmi era un pic peste mână. Am predat site-ul acela, dar la vreun an după, nu am avut stare şi mai întâi am cumpărat acest domeniu, citestema.ro, doar ca să mă joc (gândeam eu).  Ăsta e un soi de defect pe care-l am din copilărie, când ţineam pe foi A4 un fel de gazetă sportivă scrisă de mână. Poveste lungă… Un viciu, o curată nebunie, de care nu m-am vindecat, după cum se vede.

Ei, şi după ce am cumpărat domeniul şi am urcat câteva articole mai vechi, m-am distrat cu tot felul de setări, după care m-am gândit să le propun unor scriitori să povestească despre cele mai recente cărţi. Mi-am dat seama că nu exista aşa ceva în online-ul românesc (de aceea am şi agăţat de site un soi de motto, „scriitorii, despre cărţile lor”, şi ţop „în tren”, nu cumva să-mi ia cineva faţa)… Reacţiile m-au încurajat şi uite-aşa am ajuns să fac din citestema.ro un site onorabil de promovare a lecturii, de care s-au ataşat în timp câţiva tineri entuziaşti, dar şi scriitori experimentaţi. Pare că suntem pe drumul cel bun, iar complimentul tău e încurajator.

Cum te-a îmbogățit pe dumneata lectura? Și ce câștigă un om care citește? Sau, altfel, ce pierde unul care nu citește?

Cum te îmbogăţeşte apa? Sau somnul? Sau aerul (curat)? Dacă spun că lectura e un element vital pentru mine, unii ar putea crede că exagerez. Dar sunt convins că vor fi printre cititorii acestor rânduri şi mulţi care mă vor înţelege. Eu, unul, aş putea să trăiesc una, două, trei zile fără să citesc nici măcar eticheta de pe sticla de bere. Hai, cred că aş rezista şi o săptămână sau două. La nevoie, cine ştie, poate că las de la mine şi o lună. Dar în toate situaţiile astea – am avut zile în care n-am reuşit nici înainte de somn să citesc ceva, din motive total neimportante acum – am constatat că sunt (sau aş fi) nemulţumit, frustrat, neîmplinit.

Poate că mi-e greu fără cărţi pentru că ele au fost mereu lângă mine: şi în zilele mai bune, şi în cele mai puţin reuşite; şi în autobuzele bucureştene, şi în avioane, şi în documentări, şi în general în toate călătoriile de voie sau de nevoie. Au fost lângă mine în toate casele în care am locuit chiar şi temporar (am numărat: numai în Bucureşti m-am mutat de vreo şapte ori) şi în mai toate situaţiile dificile. Când am vrut să mă rup de ceva (iar Netflix nu a fost aici dintotdeauna), am luat o carte şi gata. Şi-apoi, cărţile mi-au adus prieteni (ori măcar amici) şi nu mi-au reproşat niciodată nimic (nu mă întreba despre cele, multe, risipite de la o mutare la alta).

Mă întrebi şi ce pierde unul care nu citeşte. Probabil că pierde tot ce câştig eu şi alţii citind. Dar dacă respectivul e fericit, oare chiar pierde ceva? Contează ceva în viaţă mai mult decât fericirea?

Ai tot urmărit cu atenție și probabil îngrijorare evoluția pieței literare din țara noastră. Spune-ne câte ceva despre starea literaturii române la zi. Cum stăm? Ce să citim?
Da, au fost câteva luni ciudate. Editurile şi-au restrâns mult planurile editoriale şi, deşi nu am date din interior, cred că au făcut şi încă mai fac eforturi să-şi plătească angajaţii. A fost o perioadă de relativă tăcere, ca după o explozie. Acum, pare că totul s-a aşezat într-o matcă fragilă, cu editurile mari promovându-şi online mult mai intens apariţiile noi. Chiar am fost încântat să văd că, în ciuda şocului, o editură, e vorba de Pandora M, a avut curajul să lanseze o colecţie: Anansi. World Fiction. Şi mi se pare foarte interesant un lucru: apuc să fiu prezent la mult mai multe evenimente literare decât înainte de pandemie. Mă bucur tare mult că editurile s-au orientat astfel şi sper să întărească online-ul, chiar şi dincolo de perioada asta dificilă (va fi un dincolo, sunt convins). Aştept de la toate ori măcar de la cele mari acces la variantele electronice ale cărţilor, o activitate mai bogată pe YouTube şi nişte site-uri mai atractive.

Una peste alta, cred că românul are ce citi, numai să vrea. Că e vorba despre traduceri ori despre cărţi ale autorilor români, piaţa noastră oferă o listă încărcată de titluri, pe toate gusturile. Doar că ne bâzâie încă acele statistici care susţin că românul nu prea citeşte (deşi bula mea e plină de cititori superpasionaţi). Cum am tot ţinut de-a lungul timpului site-uri de promovare a lecturii, cred în adevărul statisticilor legate de subiectul ăsta, pentru că nu pot vedea altfel decât în conexiune cifrele de audienţă ale site-urilor cu cele de vânzări ale editurilor şi cu acele date legate de câte cărţi cumpără sau citesc românii în fiecare an. Deocamdată, prea puţini citesc ori consumă cărţi aşa cum ar trebui pentru a avea o piaţă de carte ceva mai răsărită.

Ce să citim? Orice. De la poezie (poate că Nobelul e mai deştept decât cred mulţi dintre noi) la romane şi proză scurtă sau cărţi de dezvoltare personală. De ce nu chiar jurnale de călătorii (dacă tot suntem mai limitaţi acum în privinţa asta, măcar să ne facem planuri)? Ori poate manuale de limbi străine (o limbă străină în plus nu strică niciodată)? Eu, de la o vreme, citesc concentrat pe câte un autor. Mi se pare cel mai bun mod de a descoperi şi a înţelege cum se cuvine „ce a vrut să spună scriitorul”.

Interviu cu Radu Aldulescu

Scrii, nu-i așa? Când publici? La ce lucrezi acum?
Aş vrea să spun că da. Am avut acum mulţi ani nişte încercări de proză scurtă, unele primite mulţumitor la concursuri (însă, cum au tot trecut anii şi am văzut nişte chestii, ce încredere să am în concursurile din România?) şi am mai trimis texte pe ici, pe colo, timid, dacă mi s-au cerut. Am publicat ce-am avut pe suflet: o carte despre un fost comandant şi una care mi-a rezumat nişte ani în presa militară. Volume foarte nişate, care au ajuns mai mult pe la prieteni şi cunoscuţi, dar la care ţin aproape ca la copiii mei.

M-am gândit într-o vreme dacă merită să scriu pentru a publica. Apoi, mi-am dat seama că întrebarea mea era greşită şi mi-am zis că normal ar fi să văd dacă simt nevoia de a scrie. Uneori, nevoia asta e aproape sufocantă, alteori, o pot neglija lejer. Poate că va veni clipa când nu voi mai putea s-o neglijez. Sau poate că nu.

Am lucruri nefinisate, resturi împrăştiate la care aş putea lucra ori momente pe care le-am trăit şi de la care cred că aş putea stârni ceva. Totuşi, nu am idee dacă va ieşi vreodată măcar un textuleţ care să merite atenţie.

Știu că dumneata lucrai în Armata noastră, românească. Plec de la premisa că ești patriot: ce mai înseamnă patriotismul astăzi? Ce este România pentru tine, Constantin Piștea și cum vezi viitorul acestei țări?
România este strada pe care am copilărit şi şcoala în care am sărutat prima fată. Chiar aşa. Este pomul din Cişmigiu sub care am rostit „Vrei să fii soţia mea?”, precum şi dealul pe care am urcat în marş cu un pistol mitralieră la brâu, o mină antitanc într-o mână şi o raniţă de aproape 30 de kilograme în spinare (n-am cântărit-o atunci, estimez). Există, e adevărat, un Jurământ Militar pe care l-am depus emoţionat, crezând în nişte valori, pe care le văd astăzi mai degrabă corespunzătoare unui idealism ingenuu decât realităţii atât de…, atât de… din România.

Pentru mine, patriotismul este ca un fior. Trăit cândva, resimţit aleatoriu azi – când pierde „naţionala” de fotbal ori când eşuează Simona Halep la vreun turneu, fiorul e acolo şi are de-a face cu un soi de dezamăgire pe care eu o asociez patriotismului. Când se cântă imnul pe undeva, nu pot fi indiferent – deh, copilării, madlene legate probabil de acelaşi Jurământ…

România înseamnă locurile pe care le-am iubit şi la care ţin în continuare deşi m-am îndepărtat sub multe forme de ele, înseamnă oamenii care au ştiut şi încă mai ştiu să fie cinstiţi şi să-i respecte pe cei de lângă. Nu toţi au fost aşa, nu toţi sunt aşa, deşi unii dintre ei se consideră, la rândul lor, patrioţi.

România are nevoie de educaţie, pe lângă multe altele. Şi pentru că situaţia la capitolul acesta nu arată chiar roz, nu pot fi optimist. Ca să ai tineri deştepţi peste 20-30 de ani, ar trebui ca acum să convingi nişte copii că e bine şi frumos şi interesant să stai în România ca profesor, ca să-i educi, la rândul tău, pe alţii în spiritul a ce e bun, frumos, interesant… Ştiu că avem mulţi copii sclipitori, însă oare câţi dintre ei vor fi convinşi să rămână în România, şi câţi dintre aceştia vor vrea să devină dascăli?

Ce întrebare ai vrea să primești și cum ai răspunde la ea. Fii drăguț și întreabă-te singur. Și, desigur, conferă și mult-așteptatul răspuns.

Am tot făcut interviuri de-a lungul timpului, dar e prima dată când mă aflu în situaţia asta. Nu e uşor, asta-i clar. Mi-a fost întotdeauna comod să adresez întrebările, încercând să mă leg de răspunsuri pentru a merge şi mai adânc, şi mai departe. Mi s-a tot spus că ştiu să ascult – sper să nu-ţi pară o laudă, că nu e, nici eu nu ştiu de ce mi s-a zis aşa ceva, poate pentru că stăteam mult pe gânduri? Glumesc. Dar să n-o mai lungesc.

Ce mai faci, omule, cum o mai duci, eşti bine?

Şi-aş zice: băi, de când nu ne-am mai auzit! Da, sunt ok. Tu?

Recunosc, nici eu nu sunt prea îndemânatic când vine vorba de prima întrebare. Dar mi-ar plăcea să o primesc, ca o fată care abia aşteaptă flori, deşi zice că nu se dă în vânt după ele.


CITAT
Pentru mine, patriotismul este ca un fior. Trăit cândva, resimţit aleatoriu azi – când pierde „naţionala” de fotbal ori când eşuează Simona Halep la vreun turneu, fiorul e acolo şi are de-a face cu un soi de dezamăgire pe care eu o asociez patriotismului.
CONSTANTIN PIȘTEA, PROMOTOR AL LECTURII

 

comments icon 0 comments
79 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun